De ce actorie ?

 

Actoria m-a impresionat de copila. De multe ori incerc sa-mi dau seama ce am iubit mai mult: muzica sau actoria? Copila fiind spuneam poezii kilometrice la balci indemnata de tatal meu si tot atunci cantam cu maiestrie piese de muzica usoara romaneasca auzite la radio (folkul l-am descopierit abia la 8 ani)

Dar ajunsa la terminarea liceului, chiar mult inainte de emotiile examenului de bacalaureat , am aflat cat este de greu sa fii admis in facultatea de actorie. Circulau tot felul de istorii despre admiterea la actorie, acest eveniment transformandu-se intr-o adevarata utopie pentru cineva “fara pile”. Complexata si de inaltimea mea, am renuntat la acest vis. Poate si din comoditate. Fiindca, in comparatie cu muzica, actoria mi se parea mult mai complicata.

De ce complicata? Ea pare mult mai simpla la prima vedere. Si foarte fascinanta. Dar pe cat de simpla e pe “din afara” , pe atat de complicat e de intrat in situatie si de actionat cu naturalete, astfel incat sa nu “joci” nimic. Sa inveti un text , sa-l faci al tau, apoi sa-l insufletesti.

Anii au trecut iar eu m-am dedicat in exclusivitate muzicii. Priveam cu nostalgie catre meseria de actor, cu placerea contemplativa pe care o simti cand admiri un lucru pretios expus in vitrina dar pe care nu ti-l poti permite orice ai face. Viata, imprejurarile au facut sa nu procedez la fel si cu muzica, desi nici pe ea nu am studiat-o cu profesor. Nu am urmat cursurile unei scoli de muzica iar cunostintele muzicale erau cele dobandite in scoala generala. Dar a mai existat ceva: chitara. Si muzica folk. Un concurs de imprejurari m-a facut sa descoper festivalurile de folk si sa incep sa particip la concursuri, si in cativa ani am ajuns sa nu mai am la ce concurs de folk sa particip pentru ca le castigasem pe toate. Pentru multi ar fi de neconceput  ca un cantaret sa mai faca o facultate de actorie. Numai ca eu nu eram cantareata. Cantautorul este alta specie de artist.

 

Cantautorul transpune in cantec ceea ce a trait el insusi. Chiar daca textul nu-i apartine, muzica pleaca din ceea ce i-a transmis autorul poeziei. Eu am avut mai multe piese pe versuri proprii decat pe versurile altui poet. Intrata in facultatea de actorie si studiindu-l pe Stanislavski m-am indragostit nebuneste de meseria de actor. Nu doar pentru ca era un vis implinit, acela de a-mi insusi  aceasta meserie, pe care odinioara o priveam cu admiratie contemplativa de vitrina. Incercam sa inteleg de ce iubesc chiar atat de mult aceasta meserie. Ce ma facea pe mine sa inteleg mult mai repede ceea ce colegii mei nu intelegeau imediat. Sa fi fost doar faptul ca aveam o experienta de viata mult mai bogata? Poate si asta. Dar, la scurt timp de la intrarea in facultate, am avut o revelatie: mi-am dat seama ca eu am facut actorie de mult mai mult timp inainte de a studia aceasta meserie efectiv: eu am cantat pe scena despre ce mi se intamplase efectiv, erau crimpeie vii din viata mea. Deci, fara sa stiu, mai practicasem actoria lui Stanislavski  la mare performanta: doar ca nu vorbeam, ci cantam despre ce mi-a marcat viata in mod dramatic.

 

 In semestrul intai din anul trei de facultate am lucrat un one man show construit din replicile lui Zoe Trahanache din piesa “O scrisoare pierduta” si in semestrul doi un one man show din replicile Zitei din piesa “O noapte furtunoasa” .   Nimeni nu a inteles exact de ce m-am indragostit subit de Caragiale.

 

 Ironia soartei face ca pana a intra in facultate sa nu-l iubit pe Caragiale. Ani de zile pentru mine Caragiale a fost doar   unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, alaturi de Ion Creanga, Ioan Slavici si Mihai Eminescu , autorul “nemuritoa-relor”  “Momente şi schite”, precum şi a numeroaselor nuvele grupate în fantastice (“La hanul lui Manjoala”), psihologice (“Kir Ianulea”, “O facile de Pasti”) sau realiste (“Doua loturi”), cel ce  “a îmbogatitit literatura” dramatica prin capodopere ale genului ca: “O scrisoare pierduta”, “Conu Leonida fata cu reactiunea”, “D’ale carnavalului”, “O noapte furtunoasa” sau drama “Napasta

 

L-am studiat pentru ca eram obilgata prin programa scolara sa-l studiez iar comedia “O scrisoare pierduta” era o capodopera a scriitorului doar pentru ca asa era scris la carte, dar nimeni nu mi-a explicat cu adevarat de ce. In familia mea , politica nu a avut niciodata un loc de cinste, tatal meu a murit inainte sa am drept de vot si niciodata nu am vorbit cu mama mea despre politica pur si simplu pentru ca , din pacate, ea face parte din categoria de cetateni ai Romaniei care se duc cu constiinciozitate la vot doar pentru ca e un eveniment important, o ocazie de a se imbraca frumos si de a iesi in societate dar niciodata nu a fost convinsa ca e  bine ce a ales. Abia in facultate l-am descoperit pe Caragiale. Ca si pe Cehov. Ca si pe Strindberg. Si m-am intrebat cu stupoare, cum a putut sa lipseasca atata timp din viata mea.

 

Cred ca nu l-am iubit pe Caragiale pentru ca ne era prezentat “intr-un fel”. Era bagat intr-o forma a timpului sau care ma plictisea ingrozitor. Si mai era ideea aceea ca un Caragiale TREBUIE sa fie intr-un anumit fel. Sa aiba un anumit parfum. Pana am inteles ca teatrul opereaza cu oameni. Indiferent de epoca in care au trait acestia, ei respira, traiesc, au probleme, rectioneaza ca niste oameni. O Julieta plange chiar daca e in rochie cu corset sau in fustita mini, o Nina Zarecinaia plange chiar daca a pierdut trenul spre Moscova sau a pierdut metroul pentru a ajunge la un casting la Teatrul Bulandra, O Zoe tremura de nervi chiar daca e amenintata ca ii va fi publicata scrisoarea de amor in “Racnetul Carpatilor”sau in “Evenimentul Zilei”.

Ce stim de la scoala? Ce ne explica noua doamna profesoara cand vorbim despre “O scrisoare pierduta?” In primul si in primul rand “anul de fabricatie”.  1884.   Comedia ‘O scrisoare pierduta’, reprezentata scenic in 1884, este o  comedie realista de moravuri politice si ilustreaza dorinta de parvenire a burgheziei in timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputati”  Mintea mea cruda de copilita crescuta intr-o familie de muncitori in plina perioada de glorie comunista nu putea percepe adevaratul sens al expresiei “dorinta de parvenire a burgheziei” decat ca pe niste potentiali “dusmani ai poporului”. In nici un caz nu puteam intelege mecanismele de functionare a comicului in aceasta capodopera a literaturii romane si a teatrului romanesc (si universal as indrazni sa afirm)

 

Ce ne sare in ochi inca de la prima lectura?  Ca aceasta comedie are in componenta sa un singur personaj feminin, Zoe, sotia celui mai influent om din judet, Zaharia Trahanache (dupa cum rezulta din lungul sir de “comitete si comitii” al caror “prezident” este mentionat in lista de personaje). Inca de la prima lectura Zoe mi-a ramas intiparita nu doar in memorie ci de-a dreptul in constiinta ca un personaj negativ, un exemplu de ceea ce noi fetele sa nu devenim, un fel de “ASA NU” intiparit cu litere de foc in constiinta noastra de eleve care sa pregatesc sa devina exemple de constiinciozitate pentru construirea viitorului de aur ai Romaniei comuniste.

 

In facultatea de actorie insa am recitit piesa “O scrisoare pierduta”. De asta data dupa o intreaga experienta de viata in spate si nu in scopul de a-mi face temele pentru doamna profesoara din scoala generala, ci pentru a studia evolutia dramaturgiei romanesti pe de o parte, si pentru a studia cel mai frumos si mai complex personaj feminin al dramaturgiei romanesti pe de alta parte, superba Zoe Trahanache. Am recitit piesa “O scrisoare pierduta” nu cu ochii pionierei din trecut, ci cu ochii unei actrite in devenire.