Una de bine, una de rau…

IMG_0443 copy_hf_resizeZilele trecute buna mea prietena Marlena m-a shokat cand m-a anuntat ca  e in perioada de refacere dupa operatia de hernie. A rabdat totul fara sa bata toba tocmai ca sa nu puna lumea in alerta. Dar la nici o saptamana dupa ce am aflat  vestea, fiica ei Alexandra Penciu a castigat trofeul « Ceata lui Pitigoi », festivalul galatean international de muzica de copii. M-am bucurat de parca Alexandra ar fi propria mea fiica. Se pare ca are in mine un model. Am si compus pentru ea « Mica sirena » in 2007 si ne-am calificat la Mamaia copiilor 2007 (eu compozitor, ea interpreta ). E primul trofeu din viata ei si m-am bucurat enorm pentru ea.

Si numai bine a venit si pentru mine doamna Inspiratie si am facut o piesulica frumusica foc, nu mai pot dupa ea. Dar am intepenit de spate ! Doamne fereste sa trebuiasca sa ma operez si eu ! Chiar daca o operatie de hernie…poarta noroc, e ultimul lucru care-mi trebuie acum !

Oricum, exceptand durerea de mijloc si ca depun eforturi (de neimaginat zilele trecute !) sa ma ridic in capul oaselor si apoi sa ma ajut de forta mainilor si a genunchilor sa ma ridic pe doua picioare, sufleteste stau f bine. Am facut o piesa dragalasha foc, imi face atat de bine sa o cant (trebuie sa stau in fotoliu cu perna la spate, e o intreaga operatiune inainte de a ma apuca sa cant J) .

 Nu pot inca sa ies din casa , nu  pot promite o iesire la public in urmatoarea perioada. Dar aventura cu folkul in familia aia mare s-a incheiat. Vedeti voi, eu nu obisnuiesc sa scuip. E un obicei foarte urat si oricine face asta isi pateza imaginea si e musai sa isi regandeasca totul daca a comis acest gest. Cam asa stau lucrurile si cu mine. Oricat de mult imi vine la un moment dat sa scuip, ma abtin pentru ca nu e frumos si stiu ca gestul se intoarce impotriva mea. Dar daca  cineva a reusit sa ma faca sa scuip, poate fi sigur ca mi-am facut toate calculele inainte de a ma hotara sa fac acest gest urat. Daca am scuipat, cu siguranta am inteles ca am gresit bazandu-ma pe anumite persoane. Au castigat, m-au umilit, asta e , tragem linie si calculam alt azimut. Dar pentru nimic in lume nu le voi da satisfactia de a « linge » smerita unde am scuipat…

 PS. Am prietene foarte putine. Mi le aleg cu grija. Sunt putine dar sunt foarte inalte…spiritual. Sunt persoane care reusesc sa ma insele cu  « inaltimea » spiritualitatii lor.  Revelatia e dureroasa pentru mine dar pentru ele – n-am nici o indoiala ca nu.

Inapoi pe Pamant…

maram2maram3maram4Nu stiu daca ati fost in Maramuresh. Intrarea in acest teritoriu se face prin poarta maramuresana traditionala. Era noapte cand am intrat pe aceasta poarta  ca in Rai cu o  masina de teren Nissan (si nu mai stiu cum) urmati de un convoi de concurenti la Maramuresh Offroad Fest (Doamne, ce bucuroasa eram cand ma uitam in oglinda retrovizoare si le vedeam urmandu-ne ca niste prieteni  puternici si adevarati) De data asta n-am mai ajuns in Maramuresh intr-o Toyota, Silviu Bulugioiu nu a putut ajunge si nici ceilalti cu care am fost data trecuta in Maramuresh. Acum am cunoscuti alti offroaderi bucuresteni la fel de priceputi si de mandri de prietenele lor  atat de puternice. Si am vazut apoi o intreaga „comunitate” de offroaderi. Veniti la concurs cu familiile intregi :sotii, copii, chiar bunicutze!

Am fost cazata la complexul Suior Cota 1000 . Pe bune, prima impresie e ca ai ajuns in Rai. Si cand ajungi in Rai nu-ti mai vine sa te intorci printre pamanteni. Decat daca trebuie. Nu am coborat la start in prima zi (complexul Suior are doua locatii,cea de la baza muntelui si cea de la Cota 1000). Am avut nevoia sa stau linistita in camera mea, apoi sa cobor pe jos pana la „celalalt Suior”(se ajungea sus doar offroad cu masini de teren sau cu telescaunul)

Si numai bine, daca tot am coborat pe jos, m-a prins si o sfanta de ploaie care m-a udat de m-a facut ciuciulete (baietii in traseu nu au avut se pare nici un strop de ploaie). Crezusem ca am ajuns unde trebuia dar am primit indicatii de la un mos cum ca as mai avea vreun km de mers pe strada de data asta (pana acolo  mersesem pe drum de munte cu pietris). Am  oprit o masina la un moment dat    fiindca ma ratacisem, nu-mi mai aminteam cum se ajunge la baza „Suiorului”. Oamenii din masina au fost draguti si n-au mai pierdut timp cu explicatiile ,m-au luat cu ei . Desi nu aveau treaba la Suior, m-au dus pana la hotel, nu de alta dar chiar ploua cu galeata si nu stiu daca cineva ar fi lasat in ploaie o necunoascuta. Dar dupa ce traiesti noua luni in Bucuresti ramai profund recunoscator cand te ajuta cineva.   Daca as fi stiut ca o sa ploua in halul ala nu mai plecam eu din camera mea, au aparut norii aceia de nicaieri, era un cer curat fara urma de nori cand m-am hotarat sa cobor. Stateam pe bancheta din spate a masinii si nu stiam cum sa le multumesc oamenilor ca m-au luat cu ei.  Eram   deja fleahka , ce mai conta cativa stropi in plus… Am ajuns la rascrucea de la care se ajungea la Suior si ma pregateam sa le multumesc oamenilor pentru ajutor, dar soferul a virat la dreapta fara sa stea pe ganduri. Fusese de la sine inteles din capul locului ca  ma vor duce chiar la hotel, fiind de neconceput pentru ei sa lase o necunoscuta in ploaie. Am multumit iar ei au zambit simplu si au plecat in treaba lor. Pentru ei n-a fost mare lucru sa faca o simpla fapta buna. „Doamne-ajuta!”  Si au plecat…

 Am stat cu Cornelia (sotia lui Max, sufletul concursului) si Ioana, sora ei. Am povestit o gramada, ne-am imprietenit. Am cunoscut si beneficile de la Suiorul „de jos”. As fi putut merge la sala de fitness, as fi putut face o baie jacuzzi sau o sauna. Am preferat sase minute la solar 🙂 (Chiar nu mai facusem demult)  m-am rasfatat un pic… Ce, nu meritam?… Apoi ne-am urcat cu toatele la cota 1000 cu telescaunul. Si am vazut toata zona aceea minunata „din zbor”. Exact aceeasi senzatie am avut-o in aprilie cand am fost prima oara in Maramuresh : tresaream usurata si nu ma mai saturam de privit.

Prima seara a fost una traditional maramuresana. Cu mancare, bautura si muzica moroseneaca. Am stat cu fetele la masa (intre timp s-a alaturat si Alexandra). Eram cele patru mushketarese. Ni s-a alaturat si Max mai tarziu. Saracul era nedormit calumea de saptamani intregi, ultimele trei zile nu mai pusese geana peste geana deloc. Chiar povestea cu Cornelia la telefon si devenise pur si simplu incoerent, singura intrebare pe care a distins-o clar Cornelia a fost : ” Oare cum mai arata o perna?…” Acum ajunsese in sfarsit dupa o zi de concurs extenuanta, se ratacisera cativa si a trebuit sa se duca cu masina dupa ei… Ne privea dar era evident ca nu mai putea focaliza de oboseala. Dar si-a revenit dupa ce a mancat din platoul acela de mancare traditionala moroseneasca,(ciolan afumat, slana, sarmale, carnaciori, cartofi prajiti, frigarui…) si – (esential!) a ras o horinka. I-a revenit zambetul pe buze. Eu si fetele mai radeam cand si cand cate un ulciorash micut- special conceput – de  horinka  (Alexandra „citea”  horinca intr-ul fel de m-a incercat invidia si m-am apucat sa „citesc” cu ea cot la cot – o greseala, am inteles a doua zi cand nu ma mai puteam da jos din pat) Ne-a  prins voia buna mai ales cand a inceput trioul „Iza”, un violonist, un chitarist si un tobosar (si clapar cand si cand) Toti offroaderii scapasera de oboseala si au prins un chef de viata molipsitor. Isi cumparasera toti clopuri si chiuiau odata cu cei trei moroseni artisti. Iar eu incepusem sa povestesc cu Ioana si radam amandoua cu lacrimi (nu ma intrebati despre ce vorbeam si ce era atat de amuzant )  Cornelia ne-a privit amuzata la randul ei si a decis : iata doua fete fericite (adica doua victime is gata!)  Fireste ca dupa ce au terminat cei trei moroseni de cantat- cu bisurile de rigoare cu tot- era de neconceput sa plecam la somn, mai ramasesera cativa pe baricade, printre care si un sofer si un copilot (din Timis daca nu ma insel). Si daca tot a adus Alexandra chitara ei si aveam afara un lac si un ponton ideale pentru a continua seara afara…de ce nu? Am cantat un pic inauntru, apoi am iesit pe ponton. Era o seara cu adevarat magica. O luna frumoasa si un lac linistit, o padure care inconjura coltul acela de rai cu fermitatea unor cavaleri medievali in paza carora puteai rasufla linistit. Am continuat distractia pe ponton cantand si razand cu lacrimi (nu ma intrebati de ce, cine sa mai stie  de ce?…)

A doua zi a sunat in zadar telefonul sa ma aduca la viata si  sa merg la „open” ca sa-i vad pe baieti la treaba. Toata ziua am incercat sa-mi dau refresh. Nici mancare nu mi-a trebuit. Nu-mi era rau, nu ma durea capul… Dar trebuia sa zac. Sa dorm. Mult.

Concertul de a doua zi a fost atat de frumos. Offroderii m-au primit calduros cu aplauze ca pe „una de-a lor”. Copilasii alergau in jur, bunicutele si mamicile ii lasau in pace pentru ca erau atente la mine, sa fredoneze Cucuruzul si Mocirita care aveau cadrul ideal de a fi cantate. Iar „Runaway” si „You’re Still the One” au adunat aplauze uimite (gen „Ce cauti in Romania, fata draga?”) Iar „Ce mai faci” a incheiat ca de obicei recitalul cu aplauze pentru are am multumit frumos.

M-am intors apoi la masa la care am mancat (nu am mai stat cu fetele ca nu-si vedeau capul de treaba cu scrierea diplomelor, cu premierea in general, am stat cu cei din Timis). Baietii (soferul si copilotul) ma cunoasteau din seara de dinainte, dar cei care au stat la masa cu ei m-au privit cu alti ochi cand am revenit langa ei. Nu stiau cu ce cuvinte sa ma felicite, ce sa-mi spuna… Imi place la nebunie faza asta: sa petrec cu necunoscuti fara sa le spun cine sunt, apoi sa ma ridic de la masa cand sunt chemata la microfon si apoi sa ma intorc la masa si sa continui sa mananc sau se beau de parca nimic nu s-a intamplat. Expresia din ochii mesenilor e cea mai mare satisfactie pe care o pot avea… 

Cand am plecat din Maramuresh ploua. Am iesit pe poarta maramureshana cu o durere in suflet, as fi vrut sa nu mai plec niciodata de acolo. Dar am promis ca voi reveni. De Craciun.