Viata ca o cafea buna

Am primit acest mesaj de la un prieten. Mi se pare important pentru oricine sa inteleaga acest lucru in fiecare zi, dar mai ales de ziua lui cand poate fi in pericolul de a se deprima. Si mi-a placut si pentru ca eu ador cafeaua. Pe 18 decembrie implinesc 8 ani de cand m-am lasat de fumat si primul mare pas al cuiva de a se lasa de fumat e sa conceapa sa-si bea cafeaua fara tigara. Am folosit perfect cuvantul „conceapa”. Fiindca multi nici nu accepta o cafea daca nu au si o tigara pe care sa o savureze cand o beau. iar dimineatile mele incep intotdeauna cu ritualul cafelei pe care o combin ba cu ciocolata calda, ba cu capuccino, ba imi fac un ness cu lapte (gustul e bestial)…in fine.

 

„Un grup de oameni de succes in apogeul carierei lor, toti avand joburi si pozitii de vis, masini si case au facut o vizita unui fost profesor din facultate. Discutia a alunecat treptat spre cat de stresanta si obositoare e viata zi de zi.
Profesorul i-a intrebat daca vor sa bea o cafea buna si s-a intors din bucatarie cu vas mare plin cu cafea si o multime de cesti. Unele erau din portelan fin, altele din sticla, plastic, unele aratand normal, altele foarte delicate si scumpe, unele cu insertii aurite, altele cu toarta ciobita, si i-a rugat pe fiecare sa se serveasca.
Cand toti aveau cate o ceasca de cafea in mana profesorul le-a zis : Daca ati observat fiecare dintre voi a pus cafea in cate o ceasca scumpa si fina lasand cestile simple si ieftine goale pe masa. E normal sa vreti ceea ce e mai bun in viata, dar tocmai asta e sursa problemelor si a stresului pe care il aveti zi de zi.
Nu conteaza ce ceasca ai ales, cafeaua are acelasi gust. Ceasca nu adauga nici o calitate cafelei. In cele mai multe cazuri o face doar sa fie mai scumpa sau in alte cazuri nu putem vedea ce e de fapt inauntru. Ceea ce ati vrut voi de fapt a fost cafeaua, nu ceasca si totusi inconstient ati ales cele mai scumpe si bune cesti. Si apoi ati inceput sa va uitati la ceasca celuilalt gandindu-va ca e mai frumoasa decat a voastra.
Viata e ca o cafea buna : jobul, banii, cariera, masina, casa, hainele, pozitia in societate sunt cestile. Doar ne ajuta sa ne traim viata, dar nu sunt VIATA. Hainele pe care le avem, pozitia in societate si banii nu inseamna viata. Doar ne ajuta sa traim viata. Nu definesc ceea ce inseamna viata. Din contra majoritatea oamenilor care au mult, sunt invidiosi pe altii care au mai mult si nu reusesc sa se bucure de ceea ce au.
Cateodata concentrandu-ne doar pe ceasca, uitam sa savuram cafeaua.
Savurati cafeaua, nu cestile! cei mai fericiti oameni nu sunt cei care au cele mai multe lucruri. Cei mai fericiti oameni stiu sa se bucure cat mai mult de ceea ce au, acolo unde au, in momentul prezent. Ei fac viata sa fie frumoasa.”

E dimineata zilei mele si am inceput-o fara nimic diferit fata de celelalte. Pentru ca nu doar ziua de nastere e deosebita. Fiecare zi merita traita cu sete si sa storci din ea tot ce poate fi mai bun. Iar din acest punct de vedere nu am ce sa-mi reprosez. Si nu ma mir ca multora le e dor de mine. Le e dor fiindca prezenta mea le aminteste in permanenta cat de frumoasa e viata. Si ca oricat de necajit ti se pare ca esti,  orice pare posibil dupa o cafea savurata gurita cu gurita…

http://www.trilulilu.ro/mariadanaila/7edf1d32055895

http://www.trilulilu.ro/mariadanaila/d8477c8a06e7b1

Cea mai tare bunicuță care ne-a primit cu colindul

Eram cu colegii mei de la facultatea de  actorie la colindat (le-a plăcut la nebunie, nu credeau vreodată că poate fi atât de fun să colinzi). Eram într-un  bloc de vreo zece etaje cu multe holuri, cred că am stat vreo oră doar in blocul acela.  Toată lumea ne primea cu bucurie, eram si un pic „piliți” pentru că, na, așa era tradiția, nu exista să ne lase cineva să plecăm fără să gustăm din „producția ” casei. Pe de o parte ne prindea bine pentru că vinul făcea bine la voce și era și cam frig afară, dar pe de altă parte nu era tocmai indicat să ne îmbătăm că erau colindele foarte proaspăt învățate și se uitau textele iar eu trebuia sa trag tare cu vocea ca să acopăr golurile 🙂

Ce mai, eram plini de energie, entuziasm, îmbătați de vin si de succesul la „public” , băieții  o cam luau pe arătură cu vocea, sunam înfiorător de fals,  aproape că  începusem să mă simt torturată sonor – când – ajungem in fața unei uși de lemn, contrastând izbitor cu majoritatea ușilor metalice si sfidator de frumoase ale celorlalti vecini. Batem la ușă (că nu avea sonerie) și ne deschide o bunicuță. Era exact bunicuța tipică, cu batic legat sub bărbie, cu pulover de lână gri împletit cu acel gen de model pe care il prefera și bunica mea, Dumnezeu s-o odihnească  (maestra la impletit), pulover  peste care era legat un sort de bucatarie , o bunicuță durdulie, cu burtică zdravănă și obrajori bucălați, gata oricând să dea o povață înțeleaptă. Ne-a privit pe toti scrutător de parca eram Martorii lui Iehova în fața unei biserici ortodoxe.

„Da!”

„Suntem studenți la Facultatea de actorie și dorim să vă colindam”

S-a uitat la noi de parcă de parca i-am fi zis că vrem să-i dam 2000 de euro degeaba. I s-a parut ca nu aude bine.

„Ce sunteți voi, mă?!”

„Suntem studenti la actorie.”

Ne-a privit pieziș.

„Ei, da!”

„Da, bunică, pe cuvânt” am incercat toți s-o convingem.

„Fugiți, mă, de-aici!”

„Vă arătăm carnetele de studenți!” am insistat noi.

„Ia să le văd!”

Ne-am uitat unii la alții. „Care ai, mă, carnetul la tine?”

Ce-i drept aveam toți gențile la noi,  așa că ne-am apucat să ne scotocim după carnete. Bunicuța aștepta răbdătoare, cu o lingura de lemn din aceea cu manerul foarte lung – te pomenești că ne luam și bătaie dacă nu găsim careva un carnet. Din fericire am avut câțiva carnetele la noi.

„Uite, bunică, vezi?”

S-a uitat bunica atent și a ridicat sprancenele mirată , gen , ei, spune, dom’le, vin studenții la actorie la ușa mea.

„Și cum, voi o să vă faceți actori? O să vă văd la televizor la telenovele?”

„Stați, să terminăm facultatea și  apoi … daca avem noroc…”

„Ei, bată-vă norocul… Ia ziceți , mă, că m-ați făcut curioasă, să văd și eu cum colindă actorii. Da-ți-i drumul că eu vă aud, mă întorc imediat!”

Maaaaamă, eram hotărâți s-o dam pe spate, că prea ne-am luptat pentru ea! Dar ce colind să-i zicem, unul așa…mai pentru „cunoscători”. Imediat mi-a picat fisa: „Mare iarnă o picatu!”

„Corect!” au zis toți.

Imi plăcea mie colindul acesta pentru că avea o linie melodică ce părea că merge direct la sulfet. Mai ales cântat în cor suna minunat. „Praf o facem!” Și am inceput  cu foc:

„Mare iarnă o picatu/ Florile sunt dalbe/ Toate oile-or zbieratu/ Florile sunt dalbe/ Dumnezeu le-o auzitu/ Florile sunt dalbe/ Jos la ele-o coboratu/ Florile sunt dalbe/ Pe-o scară mândră de soare/ Florile sunt dalbe/ Să v-aducă sărbatoare/ Florile sunt dalbe/ Pe-o scară mândră de flori/ Florile sunt dalbe/ Să v-aducă sărbatori/ Florile sunt dalbe”

Eram tare mândri de noi și o așteptam acum să ne și laude după ce ne-a iscodit atâta de ne-au trecut sudorile. A venit înapoi la ușă cu obrajii plini de lacrimi și cu mâinile împreunate a rugăciune.

„Mânca-i-ar mama pe ei…”

Am lăcrimat toți instantaneu. Deci TOȚI.

„Ce să vă dea bunica?… Mâncaaaa-i-ar mama pe ei… de băieți talentați…”

„Nu vrem nimic, nu vrem nimic… ne bucurăm că v-a plăcut!”

„Dar  trebuie să vă dau ceva… că așa-i tradiția… le dau io la toți puradeii ăia cu steaua și să nu vă dau vouă? Mâncaaaa-i-ar mama pe ei…”

Nu i-am primit banii, am primit prăjiturile și fursecurile. Am plecat mai departe zguduiți de-a dreptul,  mai rar ne-a fost dat să luptăm așa cu lacrimile. A rămas în ușă și ne-a ascultat până am ieșit din bloc…