Ar fi mult mai interesant

Ar fi fost mult mai interesant blogul meu daca ar fi avut pe fundal o Maria Magdalena Danaila cu canini de vampir si un firicel de sange, scurgandu-i-se din coltul buzelor rrrrosii, sangerii…

 As fi mult mai interesanta daca v-as povesti despre o moarte fulgeratoare – cum mi se sugereaza in unele comentarii (daca tot mi se pare lumea asta insuportabila)…

 As fi mult mai interesanta daca as povesti nu despre un personaj drag mie in culori romantice , ci despre o fericire nesperata care mi l-ar arunca in brate dar – o, zei – intrerupta nemilos de  intrarea in scena a curvei lui de zi cu zi despre care povesteste amuzat despre mine intre doua partide de sex…

 Aveti nevoie de nenorocire, de conflict. Altfel spectacolul ar fi inexistent. Iar noi trebuie sa-i dam publicului ceea ce-si doreste. Altfel n-ar mai fi Lady Gaga pe lumea asta. Si ce-ar fi lumea asta fara Lady Gaga…

 O sa mai plictisesc totusi o vreme cu credinta mea – spre disperarea unora, gheara in gat la fiecare reusita, premiu, autograf, fotografie cu fanii…

Sarbatori fericite

Uneori nu mai intelegi exact cum e mai bine.Unii te sfatuiesc sa te zbati, sa te lupti, sa sfasii fara mila ca sa obtii ceea ce e al tau , altii te sfatuiesc sa ai rabdare, sa nu te lasi ispitit si atras in cursa competitiei cand motivul pentru care esti aici este cel al mantuirii. Mantuirea e un termen amuzant pentru cei ce nu cred in Dumnezeu, sau au ajuns sa nu mai creada . Dar pentru mine mantuirea e totul. Totul. Cu rabdare si ajutor de la Dumnezeu am ajuns sa traiesc in viata asta momente de fericire deplina care m-au luat in mod shokant prin surprindere.

 Ma gandeam la asta in camera mea din turn din castelul din Tarcau. Fusese un Ajun de Craciun cu colinde la semineu, inconjurata de atata caldura , de atata prietenie si respect incat mi-am dat seama cat de gresit e sa lupti sa te autodepasesti pentru a demonstra de ce esti in stare cand sunt destui aceia care stiu exact cine esti si ce poti sa faci si pentru care e suficient simplul fapt ca esti in viata, langa ei. Stateam in pat in camera din turn vegheata de privirea blanda a Maicii Domnului din icoana mare, bizantina de pe perete. Si ca totul sa fie o confirmare a intrebarii mele privind-o cu recunostinta, s-a auzit in zare…toaca bisericii , apoi clopotul chemand oamenii la slujba din prima zi de Craciun. Mi s-a parut firesc sa merg si sa multumesc pentru toate astea, asa ca m-am imbracat si am iesit din camera.

 M-a intampinat un aer rece de munte cu iz de brad si  fum din cosurile caselor din jur. Am inchis ochii si am zambit cu toata fiinta mea, tragand adanc aer in piept de parca era prima gura de aer proaspat dupa o perioada de intubatie. Apoi am deschis ochii si am cuprins toata zarea intr-o privire. Am ramas cu gura cascata – la propriu. Probabil in castel toata lumea inca dormea. Mi-a venit sa cobor in goana si sa bat disperata la toate usile ca sa-i chem sus in turn. Repede, sa nu piarda o asemenea priveliste, parca cea mai frumoasa din lume in lumina aceea: erau doar munti, brazi, zapada, case… dar aratau absolut unic, nu mai vazusem niciodata ceva chiar atat de frumos. Am renuntat zambind la idée si am coborat treptele inzapezite, apoi am intrat in castel, am coborat pana la masa „cavalerilor mesei rotunde”, am salutat personalul apoi am iesit din castel, hotarata sa prind macar un pic din slujba de Craciun. Daca nu multumesti lui Dumnezeu in momentul in care te simti pe deplin fericit, acel moment s-ar putea sa nu se mai intoarca niciodata…

 Si au urmat si alte momente fericite. Am mers la colindat cu prietenii mei si pe la alte case, unele mai bogate, altele mai simple dar atat de pline de spiritul sanatos al Craciunului. Gazdele primeau colindele cu toata fiinta lor, unii pregatiti de oaspeti, altii luati ca din oala, shokati ca li se poate intampla ceva atat de frumos. N-aveti idée ce bucurie simti sa intri intr-o casa in care tocmai s-a trantit mamaliga pe masa plina cu bucate de Craciun si in care focul trosneste in soba de teracota iar stapanii casei deschid usa larg, privindu-l cu gura cascata pe stapanul castelului de peste drum  , nestiind  pe moment ce sa raspunda la intrebarea strigata cu bucurie: “Primiti colinda?” Apoi sa te asezi la masa, sa te lasi omenit de gazde cu mamaliga si pomana porcului, stropita cu palinka si vin rosu, apoi sa-I iei cu masina  si pe ei si sa pleci sa-l colinzi si pe primar – dupa ce i-ai facut un colind cu dedicatie pe marginea mesei… sa vezi oameni atat de fericiti incat sa simti in cosul pietului o vibratie care e preluata de cei din jur si propagata  mai departe pe raza de kilometri.

 Trebuie sa daruiesti fara sa astepti nimic de la nimeni. “ Omule , fii bun/ In zi de Craciun/ Nu uita sa daruiesti/ de vrei sa primesti! / “ cam asa colinda o pustoaica frumusica foc pe care o luasem cu noi la colindat si care incheia repertoriul nostru in aplauzele fericite ale gazdelor care o mancau din ochi de draga – ( o si vedeam pe scena, cantand o piesa compusa special pentru ea, defect professional probabil ) Ma gandeam la acest refren la focul de tabara din noaptea de Sfantul Stefan. Cantam, radeam…si pentru cateva clipe am fost ispitita sa arunc in focul acela inalt totul pentru un singur moment in care sa ma intorc in timp sa pot repara ceva… Traiam Raiul pe pamant si totusi cateva clipe eram eu insami focul acela mistuitor, retraind un moment in trecut in care o durere fara margini mi-a cuprins inima. Incercam sa gasesc replica gresita care a daramat un munte de iubire, spulberand in toate zarile o potentiala poveste de iubire. Cantam, radeam in hohote si in acelasi timp luptam cu un tsunami de lacrimi. Nu ma puteam opri sa nu ma gandesc ca totul ar fi fost perfect daca era si el langa mine. Traiam totul cu o bucurie uriasa si fiecare moment era insotit stereotip de gandul :ce mult i-ar placea si lui asta…

 Dar nimic nu e pierdut daca ai imaginatie! Cantam fericita iar el asculta cu o cana de vin in maini, aruncand din cand in cand un lemn pe foc si o privire zambitoare in sufletul meu…

Atmosfera de sarbatoare

Nu stiu ce inseamna pentru unii asta , cand doar crimele si tregediile stupide mai trezesc interesul . Tineam o chitara in brate, undeva pe aproape ardea un foc de tabara de toata frumusetea iar de jur imprejur o gramada de prieteni cu cani de vin fiert sau paharute cu palinka imi tineau isonul, batatorind usor zapada  sa nu le inghete picioarele intr-o noapte de Sfantul Stefan cum nu credeam sa traiesc vreodata. Parea ca o mana uriasa ma smulsese din Iadul in care o gramada de lupi faceau eforturi sa ma sfasie, care mai de care cu replici mai viclene- si ma asezase cu grija aici. Totul in jur parea un décor special, perfect pentru a canta piesa Om Bun – castel…sarbatoare…oaspeti veseli dantuind… Cantam si ma gandeam zambind la idea asta. Nicicand n-am trait cu mai profunda voluptate statutul de “menestrel”…

Cateodata totul in jur pare sa capete valente de perfectiune, imaginatia cu realitatea par a-si da mana intr-un accord perfect. Si nu ma pot abtine sa nu spun calma: asta trebuie sa fie Raiul. E drept ca in cazul de fata era greu de crezut   ca ma aflu in Rai, n-as crede ca ingerii beau palinka si mananca porcarii…atat de gustoase! O atmosfera de poveste in care Maria canta la foc , pana ce colindatorii din Maramures si-au facut aparitia si ne-au lasat pe toti muti de admiratie ca-ntr-un effect magic… Pot spune cu mana pe inima ca traiam Craciunul perfect! Rasunau Muntii Tarcaului de glasurile acelea puternice de Moroseni si nu ne mai saturam sa le admiram autenticiteatea, baticurile rosii ale femeilor , opincile legate cu nojite, ilicele barbatilor brodate maiastru dar mai ales glumele lor atat de haioase … de realmente nu stiai de ce sa te bucuri mai intai – de colindele lor, de costumele lor sau de spiritul lor romanesc atat de viguros…

I-am condus la poarta castelului dupa o noapte de colinde cum nu credeam sa mai am parte vreodata, mai ales acum cand traditiile par sa dispara incetul cu incetul pana cand vor ramane doar o amintire. Apoi ne-am intors la focul de tabara si am continuat sa cantam si sa petrecem “pana in zori”. Flacarile focului de tabara se inaltau spre cer, vinul bolborosea in ceaunelul atarnat deasupra unul foculet vecin celui te tabara si noi cantam inca stapaniti de emotia unei seri de colinde de inalta clasa.  Era inca o atmosfera de sarbatoare si totul se invartea in jur intr-un vratej ametitor, rasete izbucneau in hohote ce rasunau pana departe in noapte si din cand in cand zambetul meu ramanea suspendat cand de undeva din spatele focului ochii misteriosi al unui cavaler medieval imi ingheata sangele in vine… Maria canta in continuare la foc in timp ce cavalerul se apropia cu pasi siguri, inclinandu-se si invitandu-ma la dans, departe de lume, inapoi cu sute de ani dand aripi unei noi povesti de dragoste pe care o fetita cuminte o va asculta cu ochii mari seara la culcare, iar bunicutza ei o va termina multumita, inchizand cartea de povesti, invelind cu grija mica printesa si soptindu-i cu drag “Noapte buna, draga bunicii…”