Atmosfera de sarbatoare

Nu stiu ce inseamna pentru unii asta , cand doar crimele si tregediile stupide mai trezesc interesul . Tineam o chitara in brate, undeva pe aproape ardea un foc de tabara de toata frumusetea iar de jur imprejur o gramada de prieteni cu cani de vin fiert sau paharute cu palinka imi tineau isonul, batatorind usor zapada  sa nu le inghete picioarele intr-o noapte de Sfantul Stefan cum nu credeam sa traiesc vreodata. Parea ca o mana uriasa ma smulsese din Iadul in care o gramada de lupi faceau eforturi sa ma sfasie, care mai de care cu replici mai viclene- si ma asezase cu grija aici. Totul in jur parea un décor special, perfect pentru a canta piesa Om Bun – castel…sarbatoare…oaspeti veseli dantuind… Cantam si ma gandeam zambind la idea asta. Nicicand n-am trait cu mai profunda voluptate statutul de “menestrel”…

Cateodata totul in jur pare sa capete valente de perfectiune, imaginatia cu realitatea par a-si da mana intr-un accord perfect. Si nu ma pot abtine sa nu spun calma: asta trebuie sa fie Raiul. E drept ca in cazul de fata era greu de crezut   ca ma aflu in Rai, n-as crede ca ingerii beau palinka si mananca porcarii…atat de gustoase! O atmosfera de poveste in care Maria canta la foc , pana ce colindatorii din Maramures si-au facut aparitia si ne-au lasat pe toti muti de admiratie ca-ntr-un effect magic… Pot spune cu mana pe inima ca traiam Craciunul perfect! Rasunau Muntii Tarcaului de glasurile acelea puternice de Moroseni si nu ne mai saturam sa le admiram autenticiteatea, baticurile rosii ale femeilor , opincile legate cu nojite, ilicele barbatilor brodate maiastru dar mai ales glumele lor atat de haioase … de realmente nu stiai de ce sa te bucuri mai intai – de colindele lor, de costumele lor sau de spiritul lor romanesc atat de viguros…

I-am condus la poarta castelului dupa o noapte de colinde cum nu credeam sa mai am parte vreodata, mai ales acum cand traditiile par sa dispara incetul cu incetul pana cand vor ramane doar o amintire. Apoi ne-am intors la focul de tabara si am continuat sa cantam si sa petrecem “pana in zori”. Flacarile focului de tabara se inaltau spre cer, vinul bolborosea in ceaunelul atarnat deasupra unul foculet vecin celui te tabara si noi cantam inca stapaniti de emotia unei seri de colinde de inalta clasa.  Era inca o atmosfera de sarbatoare si totul se invartea in jur intr-un vratej ametitor, rasete izbucneau in hohote ce rasunau pana departe in noapte si din cand in cand zambetul meu ramanea suspendat cand de undeva din spatele focului ochii misteriosi al unui cavaler medieval imi ingheata sangele in vine… Maria canta in continuare la foc in timp ce cavalerul se apropia cu pasi siguri, inclinandu-se si invitandu-ma la dans, departe de lume, inapoi cu sute de ani dand aripi unei noi povesti de dragoste pe care o fetita cuminte o va asculta cu ochii mari seara la culcare, iar bunicutza ei o va termina multumita, inchizand cartea de povesti, invelind cu grija mica printesa si soptindu-i cu drag “Noapte buna, draga bunicii…”