Grija de pisici

Am primit o atenționare cum că nu e bine să las pisicile afară. Li se poate întâmpla ceva rău. Pot fi otrăvite, bătute, omorâte. Mi-a fost transmis astfel un sentiment de vinovăție cum că orice rău li s-a întâmplat a fost vina mea. Ar fi trebuit să le impun voința mea, să le fac să trăiască cu forța viața pe care vreau eu să o trăiască. Să nu las să li se întâmple nimic rău.

Asta mi-a amintit de o secvență din filmul „Finding Nemo”. Tatăl lui Nemo îi spune lui Dory, sfâșiat de vinovăție: ”I-am promis (lui Nemo) că nu o să las să pățească nimic.” Dory rumegă un pic ideea, apoi i-a trântește cu seninătate: ”Ăsta e un lucru caraghios de promis!” Tatăl lui Nemo o privește confuz dar parcă în sfârșit pâlpâia o flăcăruie în noaptea fricii lui de părinte pentru copilul lui. Dory continuă să facă lumină: ”Dacă nu îl lași să pățească nimic, păi atunci chiar nu o să pățeacă nimic!” Tatăl lui Nemo e încă în negare, cu greu își poate face loc în mintea lui acest adevăr , drept pentru care Dory concluzionează: ”Not much fun for little Harper…” Draga de ea, uita de la mână pân’ la gură numele lui Nemo și totuși era de o înțelepciune monumentală. Nici nu știa bietul tată cât de multe a învățat micul Nemo de când acel scafandru l-a răpit din carapacea protectoare a tatălui său.

În ziua în care am postat articolul prin care îmi luam rămas bun de la Gogoșica am zăcut într-o insuportabilă părere de rău. Să fiu sinceră , dacă nu aș fi trăit cu două bolnave psihic sub același acoperiș e foarte probabil ca și eu să fiu exact ca tatăl lui Nemo. Doar o bolnavă psihic – cum era într-un fel și Dory – poate da drumul cu seninătate unui animal, fără teamă că i se poate întâmpla ceva rău. Mama e cea care le dă drumul afară pisicilor – cel mai adesea când sunt eu la baie sau când sunt absorbită de scris- spunând simplu ”s-au cerut afară”. Le-aș ține cu forța în casă dar nu aș reuși asta decât dacă aș încuia ușa și aș ține cheia la mine, exact cum am înfăcut în perioada de izolare când era interzis să ieși din casă fără document semnat pe propria răspundere. Așa că cel mai adesea mă trezesc în fața faptului împlinit și am inima stânsă până când le văd intrând înapoi pe ușă – vii și nevătămate.

De aia e mai bine să nu judeci și, mai ales, să nu te grăbești cu sfaturile. Fiecare caz e diferit, în detalii stă adevărul – și , oricât te-ai strădui, nu poți să face pe celălalt să priceapă cum stau lucrurile de fapt.

Mă întreb cum ar fi fost Prințișor dacă aș fi reușit să îl țin cu forța în casă. Ce-i drept, pe el l-am lăsat mai cu liniște să iasă în grădină pentru că ieșea sub supravegherea mamei lui, Prințesa. Cum ar fi fost oare Prințișor dacă l-aș fi domesticit, castrat și dresat să facă la WC (cum mă pornisem să le învăț pe fetițele lui dar procedeul a fost întrerupt de venirea în țară a surorii mai mari care a făcut o faptă bună și a aruncat la gunoi kitul de dresaj). Cât de mult l-aș mai iubi pe Prințișor dacă ar fi doar un bolând dresat să facă la WC, să mănânce și să doarmă prin preajma mea, ținându-mi de urât. Universul lui ar fi fost foarte limitat. Ar fi trăit viața pe care eu i-am impus să o trăiască. Cum ar fi fost Nemo dacă ar fi crescut de mânuță cu tatăl lui? Cu siguranță nu i-ar fi dat prea multe motivă să exclame cu mândrie: ”That’s my son!”

Încă mi se cutremură sufletul când îl știu în casă, îl caut să îl iau în brațe iar mama îmi spune că i-a dat drumul afară. Iar cu Prințesika e și mai greu. O zbughește pe ușă , se duce și zburdă după pofta inimii, apoi vine și așteaptă să i se deschidă ușa. Și intră liniștită în casă și se duce la locul ei. Eu nu pot decât să am încredere în ea. Iar ea vine întotdeauna. Nu întârzie niciodată – cum o făcea Gogoshika. E mititică, cuminte și isteață. Dacă nu i-aș da drumul afară ar dărâma casa . Are nevoie să alerge iar în apartament pur și simplu nu are unde. Se duce afară, aleargă până obosește, după care se prezită la ușă, intră, mănâncă apoi se duce și face nani.

Nu știu cum aș putea să schimb această viață a lor doar ca să stau eu liniștită. Nu pot decât să am încredere că va fi bine. Iar dacă cineva le va face rău cu bună știință, va avea grijă Dumnezeu să plătească. Și dacă vor pleca, trebuie să accept că atât le-a fost misiunea, atât le-a fost dat să trăiască – și au trăit din plin, o adevărată viață de pisică pentru că au avut o stăpână care nu le-a limitat universul la dimensiunea apartamentului ei.

Nu e simplu să fii așa, să gândești așa, de cele mai multe ajungi să fii forțat să te împaci cu astfel de gânduri. Dar legând cu lanțuri un destin doar pentru că eu îi dau de mâncare e un lucru pe care nici un părinte nu ar trebui să îl facă. Dă-i drumul să trăiască. Lasă-l să descopere, să i se întâmple lucruri . Chiar dacă acele lucruri sunt rele. Așa învață.

Nu mi-a fost dat să fiu părinte. Nu am cum să dau eu sfaturi câtă vreme nu știu ce înseamnă să crești un copil. Dar e uimitor prin câte treci și cu ce te confrunți doar hotărând să ai grijă de o pisică.

Pisici, folk sau videochat

Cineva căreia îi fac pasă sincer de mine și e foarte activă în a mă ajuta sa rezolv blocajul financiar în care mă zbat de când cu pandemia, mi-a dat exemplul unei videochatiste care ziua militează și noaptea se dezbracă la videochat. Ziua sfântă, noaptea panaramă.

Chiar mă gândeam la asta. De ce sunt oamenii atât de interesați și grabnic plătitori la orice ține de sex. Am făcut un experiment acum mulți ani , scriind un articol cu un titlu care conținea cuvântul pornstar. Pura curiozitate, ia, măi, dacă le zic ceva de pornografie devin mai curioși? Și am scris ceva de pornografie, mai precis singurul lucru pe care nu l-aș face dacă aș fi solicitată de un regizor într-un film în rol principal. La școala de actorie te învață că tu ca actor devii personajul din piesă, corpul nu-ți mai aparține. Și dacă rolul cere să apari în pielea goală în fața publicului, dacă ai cohones de actrița, o faci. Dar dacă „regizorul” e realizator de filme porno – acolo deja se schimbă problema. Nu-ți trebuie școală de actorie pentru ce se întâmplă acolo. Și ca artist trebuie să spui nu.

Din ciclul „ești ceea ce mănânci” este de datoria mea să fac concurență produselor plătite online. Nu am eu de gând să le bag mințile în cap fetelor care au impresia că punctează minunat făcând ziua protest și noaptea videochat. Și dacă unora li se pare normal să plăteasca pentru ce fac ele, iarăși, e inutil să mă apuc eu acum să le țin lecții de moralitate. Atenționez doar publicul că e de datoria lor să hrănească lupul cel alb din ei și astfel lupul negru va flămânzi și în cele din urmă va muri. Totul se poate reeduca. Dacă corpului tău nu îi fac bine anumite alimente, trebuie cu răbdare să îl reeduci ce să mănânce ca să fie sănătos. Nu e simplu, trebuie timp, răbdare și chiar luptă cu tine însuți. Dar vei constata că funcționează. Și vei vedea că orice dependenta poate fi vindecată.

Voi scrie pe blog și voi cânta duminica la 4. Vei ști că Maria cânta la ea acasă duminica la 4. Vei ști că videochatistele se umplu de bani noaptea, pozând în activiste ziua dar tu vei ști că sunt și artiști care îți oferă un alt fel de mâncare. Va fi alegerea ta cum vei ține în viață lupul cel alb. Pentru că cel negru face ceva pe concurență. Dar uite că totuși concurența poate crea surprize. Și în ciuda celor ce stau acasă și se uită la videochat, cei ce nu au făcut ceva pe el de vot și au ieșit la alegeri au adus înapoi apa calda în București. Așa că nu, nu am un exemplu în videochatiste. Ceea ce vă voi oferi eu online va fi hrană pentru lupul cel alb. Și nu va fi o treabă ușoară. Dar este ceea ce aleg să fac pentru ca lupii albi să-și recapete puterea.

Bună să vă fie dimineața de luni!

Continuă campania mea de strângere de abonați la canalul meu de Youtube. În paralel mai scriu pe blog , mai dezvolt din postările mele de pe Facebook și le trec pe curat ca să am de unde să le adun într-o carte. Dar strângerea de abonați este extrem de plăcută. Majoritatea nici nu răspund la mesajul prin care îi invit să se aboneze – și în acest fel se auto exclud dintre prietenii de pe Facebook. Dar acei puțini care răspund îmi fac o bucurie fără seamăn. Primesc de la ei ori felicitări pentru muzica mea, ori atenționarea că sunt abonați deja. Iar la sfârșit de săptămână fac curățenie. Cei ce nici nu au binevoit să răspundă sunt șterși din lista de prieteni , iar cei care au răspuns primesc o vizită pe pagina lor, likeuri, abonări la canalul lor dacă au , un update la prietenia noastră, o conștientizare că prietenii nu trebuie să fie mulți, trebuie să fie puțini și buni.

Frumos e când , lunea, intru din nou pa pagina principală Facebook. E ca și cum ai intra într-o cameră curată de luni dimineața după ce sâmbătă ai făcut o curățenie la sânge. Parcă o potecă mai luminoasă mi se deschide și acei puțini care au răspuns invitației mele la canal îmi fac cu mâna, ca o prăjiturică la cafeaua mea de dimineață.

Mai e puțin până ating mia de abonați – și intenționez să fiu activă și cu scrisul pe blog, și cu cântatul pe Youtube. Am văzut că se poartă cursurile online și îmi voi face prorpiile mele cursuri de actorie, engleză, chineză și chitară. Mi se pare important să găsesc soluții să trăiesc în țara mea, fie și scriind despre pisici sau cântând online de la mine de acasă. Dar e important să fac asta, având sprijinul unor prieteni care au respect pentru munca mea – și mai ales – care înțeleg că e important  să sprijini o artistă pe care o apreciezi, nu doar să primești pe gratis tot ce îți dă ea și să ți să pară că deja ai copleșit-o de onoare doar primind pe gratis un live din partea ei. Am încurajat gratisul, am încurajat a dărui necondiționat și parcă îmi pare rău.

Au dispărut liveurile de pe Facebook – și pe bună dreptate. Am înțeles că mulți dintre fokiști au făcut același lucru , punând un bilet așa cum am făcut eu – și din acel moment au constatat că lumea nu se mai îngrămădește să îi vadă. Eu am pus un preț și am lăsat la liberul arbitru, cine vrea să mă răsplătească pentru liveul meu, să o facă. Nu mulți au fost acei care au făcut-o și recunosc că asta m-a întristat. Trebuie să știți că vara asta am ajuns la mare sau la Predeal nu pe banii strânși din liveuri, au fost extrem de puțini – și așa s-a întâmplat și cu ceilalți colegi artiști. Oamenii care vor doar să primească fără să dea nimic în schimb nu sunt nici ei fericiți, și nici cei din jurul lor nu sunt fericiți. Fericit e cel ce dăruiește, cel ce conștientizează că doar dăruind va primi. Am cântat din toată inima mea și nu am considerat obligatoriu plătirea unui bilet, am lăsat la liberul arbitru. Ei, uite că am primit de veste de la colegii mei că lumea vrea gratis, vrea să stea degeaba seara la calculator și să caute un live gratis de la cei ce dăruiesc necondiționat. Și au un triaj clar :nu mă uit la x că cere bani, iar dacă e să plătească au alt triaj, nu mă uit la y că e scump.

Eu am convingerea că atunci când dăruiești ceva cu iubire, cu siguranță se întoarce în dar pe altă parte cu ceea ce ai nevoie – dar uite că nu e chiar foarte bine să încurajezi gratisul. Voi relua liveurile , voi avea un live duminica la ora 4 – voi pune un preț mai mic pentru că, într-adevăr, de acasă, fără lumini și sunet nu e foarte ok să pui preț de club. Și voi invita prietenii la o oră de folk duminica.

E drept că iar îl amuz pe Dumnezeu, făcându-mi planuri. Dar dacă așa e posibil să rămân în țara mea și să fiu o prezență luminoasă , un stâlp de susținere , o pauză cu o bună prietenă care să-ți mai aducă inima la loc, atunci așa să fie.

E luni – și continui să trimit invitații la canalul meu de Youtube, nu pot trimite prea multe ca să nu existe riscul să fiu blocată de Facebook. Dar să știți că din 25-30 de invitații – foarte puțini sunt cei care catadicsesc să dea un simplu bună ziua. Dar , așa cum am mai zis și cu altă ocazie, cei care o fac, îmi umplu inima de bucurie. Vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați răspuns, voi dați un sens existenței mele. Voi îmi mângâiați sufletul și mă faceți să cred că viața mea nu a fost irosită, că timpul cheltuit pentru muzică nu a fost irosit. Mi se spune să caut în continuare de muncă – și o fac – dar parcă cei ce dau acest sfat, îmi dau brânci afară din țară la muncile de jos pe care Occidentul refuză să le facă, și pe bună dreptate, câtă vreme vin est europenii să le facă pe salariu minim. Singurul job decent ar fi înapoi în China dar parcă nu mai vreau să merg la mama naibii, pe partea cealaltă de planetă – deși vă spun sincer că mi se face dor de Beijing uneori.

Dar mi se pare o datorie să rămân acasă. Și voi continua triajul prietenilor mei, păstrând doar pe cei cărora le place muzica mea și se vor simți mai fericiți să vină duminica online la mine acasă la o oră de folk și povești la un pahar de vin. Asta cu siguranță îmi va face postările de luni dimineață optimiste, fericite , cafeaua mai gustasă și viața mai frumoasă. Și un Prințișor mai fericit că stăpâna lui nu mai pleacă nicăieri.

Vă îmbrățișez cu drag, vă doresc o săptămână plină de realizări , sănătate, aveți grijă să fiți protejați și să nu-l lăsați pe virusache să vă strice ziua. Aveți grijă de voi și de cei dragi și încercați să nu vă mai lăsați otrăviți, judecând tot ce vedeți în jurul vostru. Aduceți lumină în inima voastră, căutați lucrurile bune și nu le mai judecați pe cele mai puțin bune pentru că asta nu vă ajută cu nimic, nu vă face cu nimic viața mai frumoasă. Vă pupic dulce și cele bune să se adune, cele rele, să se spele!