Pisicuța jandarm

De la o vreme nu mă mai trezesc la 5 dimineața. Și e ciudat. Ar trebui să mă bucur. Am acest obicei de a mă trezi cu noaptea în cap de pe vremea masteratului, de când am ajuns în Beijing la Academia Centrală de Dramă. Mă trezeam la 5 fără nici un efort, nici nu mai trebuia să îmi pun ceasul, eram dornică să îmi fac exercițiile de dimineață, să fiu pregătită pentru o nouă zi în Academia Centrală de Dramă.

Am iubit enorm această instituție și m-am bucurat de fiecare zi , patru luni de zile, am făcut tot ce se putea face chiar și după ce m-am accidentat la genunchi. Am rămas cu sechele după acest accident, piciorul meu stâng nu va mai fi niciodată la fel. Știam că se va termina acea perioadă de 4 luni ca un salam pe care , oricât de subțiri ai tăia feliile, tot se va termina. Așa că am hotărât să mă bucur cu lăcomie de fiecare zi, să iau absolut tot ce e bun din ea și , evident, abia așteptam să mă trezesc într-o nouă zi și să dau tot ce e mai bun din mine pentru ca echipa noastră să strălucească în acel proiect.

Colegii mei erau setați pe un modul de supraviețuire. Numărau zilele până la întoarcerea acasă. Le era un dor bolnav de mămăligă, fasole sau sarmale, nu suportau mâncarea de la cantina academiei. Voiau acasă. Eu nu puteam să îi înțeleg. România nu se mută de pe hartă, o vom găsi exact acolo unde am lăsat-o. Și mămăliga, fasolea sau sarmalele nu vor dispărea în neant, le vom găsi pe masă exact așa cum au fost. Vă va fi dor de acest loc și, chiar de veți dori dar va fi imposibil să vă întoarceți aici.

Îmi amintesc când mergeam la cantină. Mă uitam la felurile de mâncare și arătam cu degetul ce alegeam să mânânc. Descopeream cu plăcere gusturile chinezești, rețineam ce îmi place, ce nu îmi place și, evident, ziua următoare alegeam mai bine, nimeream mai bine felurile de mâncare și mă bucuram de fiecare masă din toată inima.

Sfârșitul perioadei de 4 luni se apropia iar colegii începeau să îmi dea dreptate. Le părea rău că nu s-au bucurat și ei de fiecare zi din aceste 4 luni iar acum se gândeau cu nesfârșită părere de rău că vor pleca. Eu una cel puțin eram fericită că am savurat fiecare zi cu drag – problema era că nu mă puteam împăca cu ideea că trebuie să plec, că mă voi trezi dimineața în alt loc decât în camera mea de cămin.

Mult timp după ce m-am întors în țară m-am trezit la 5 dimineața și învățam limba chineză ca să îmi iau examenul HSK 3 care îmi dădea dreptul la o bursă în aceeași instituție. Dar această bursă a fost o dezamăgire. Am cunoscut reversul medaliei și fiecare zi din acel an a fost un șut în fund afară din China. Am dăruit tot ce a fost mai bun în mine, am fost un exemplu de seriozitate dar fiecare zi din acel an a fost menită să stoarcă picătură cu picătură toată iubirea mea pentru acea instituție și pentru acea țară. 

Și totuși cât timp a trecut de atunci și eu tot la 5 dimineața m-am trezit. Uite că de la o vreme nu mai este așa. Poate că în sfârșit m-am eliberat. În sfârșit am revenit la normal și am închis pentru totdeauna un capitol. Există totuși o ființă care nu e prea fericită că nu mă mai trezesc ușor la 5 : Prințesika. Cu Prințișor e simplu, el are crănțănelele lui , se hrănește singur când are nevoie și se culcă la loc. Pe Prințesika trebuie să o hrănesc eu – și face parte din ritualul de dimineață să scot din frigider farfuriuța pregătită de cu seara special pentru ea – și din care mănâncă singură cât timp pregătesc cafeaua și laptopul. În dimineața asta însă am lenevit, l-am dat pe Prințișor  afară, am dat-o și pe ea – și m-am întors în pat unde am dormiiiiit până s-a luminat de ziuă. Între timp probabil că i-a dat mama drumul înapoi în casă lui Prințesika după zburdatul de dimineață, numai că mama nu știe că trebuie să scoată și farfuriuța din frigider să-I dea să mănânce.

Leneveam într-un somn profund de dimineață. Am întredeschis un ochi și am constatat că s-a luminat de ziuă. Am încercat să îmi amintesc când a fost ultima dată când m-am trezit așa de târziu, când Prințesika a sărit pe burta mea pur și simplu, făcându-mă să sar ca arsă, speriată, zguduită, trezită de-a binelea. Evident că a fugit mâncând pământul dar și-a atins obiectivul. Îi era foame , m-a așteptat de la 5 să îi dau farfuriuța, m-a așteptat inclusiv să deschid un ochi și să constat că s-a luminat de ziua dar să mă mai aștepte și să mă îndur să mă dau jos din pat nu a mai avut răbdare. Țup pe burta mea, hai, cucoană , ajungă-ți, scoate naibii farfuria aia din frigider că mor de foame.

Ok, Prințesiko. Ok. M-am dat jos din pat , pe jumătate înjurând-o sub efectul trezirii bruște, pe jumătate amuzându-mă copios de metoda ei de a mă da jos din pat ca să o hrănesc. E o nouă zi în slujba pisicuței mele. Crizantema era sub pat când am trecut prin sufragerie. Nu a evoluat cu nimic relația lor. Prințesika vrea dar Crizantema nu-i poate ierta probabil felul în care și-a apărat teritoriul și bucățile pe care și le-a luat peste ochi câteva dimineți la rând în loc să se simtă bine primită de cea care stăpânea teritoriul la venirea ei. Încă e război deși Prințesika vrea pace. Mai e și mâine o zi.  

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s