Și a trecut și Crăciunul…

Crăciun în care nu am colindat deloc deși îmi propusesem asta dar nu am fost în putere. Momentul pe care l-am descris în articolul ”Draga mea mamă” descrie de fapt o formă de epuizare energetică. Nu îți dai seama că ești mâncat de viața pe care o duci. Ai zice că ești norocos din multe puncte de vedere și recomand mereu să cauți lucruri la care să te gândești și pentru care te simți recunoscător. Dar viața în sine, locul în care trăiești, situația la care te-ai adaptat te mănâncă psihic și ai nevoie la un moment dat să fugi. De aceea pentru mine e bine să fug la un moment dat. Așa cum am fugit astă vară. Și a picat numai bine rugămintea unui prieten să am grijă de motanii lui. De fapt înțelegerea e să stau la el cât pleacă el de acasă. El ia o pauză de la viața lui și eu iau o pauză de la viața mea. Pentru că nici nu mai contează unde te duci, trebuie să fugi o vreme să te răcorești, să respiri ușurat și să-i faci pe cei din viața ta să le fie dor de tine. Iar eu mi-am propus să îl fac pe Prințișor să îi fie dor de mine. De la o vreme stătea numai în preajma mamei, nu mă mai căuta , nu mai dorea să stea în preajma mea. A, da? Ia să luăm noi o pauză unii de ceilalți, mai vorbim după.

Dar nu am fost singură de Crăciun. În prima zi am petrecut la motani acasă cu încă o prietenă, cu mâncare comandată de pe Food Panda ca să gustărim ceva cât povestim ca fetele . Ulterior ni s-a alăturat online și prietenul cu motanii, și părinții lui și am petrecut o primă seară de Crăciun excelentă.

A doua zi am căutat un magazin deschis să mănânc ceva porcării. Acasă aveam de toate, inclusiv cozonaci și salată de boeuf dar nu am apucat să merg și la piață să cumpăr cârnați. Mi s-a pus pata de cârnați. Și am găsit la Carrefourul din piață că piața era închisă și nu am putut cumpăra de la o măcelărie care mi-a fost lăudată că are cârnați de casă  excelenți. Și am mâncat cârnați de la Carrefour. Cam sărați, necondimentați, nu s-au ridicat la standardul meu. Va trebui să îmi fac cârnații mei. Am zis că nu mai fac anul acesta că nu are rost, câtă vreme îi găsești gata făcuți și foarte –foarte buni. Ei, de data asta am greșit că nu am făcut cârnații mei. Am mers acasă, gândindu-mă că poate a cumpărat mama cârnați de la Kaufland, își propusese să cumpere dar nu a mai apucat, ea nu e așa disperată cu cârnații și făcusem o salată de boeuf așa de bună, nu mai zic de friptura la cuptor și de ciorba. Așa că am stat la masă acasă dar niște cârnați buni tot nu am apucat să mânânc.

Am dat să mă întorc la motani dar mă sună aceeași prietenă din prima seară de Crăciun, hai că suntem invitate la cutare prieten să bem și să stăm la povești. Hai că nu zici rău. Și am petrecut a doua seară de Crăciun două fete și doi băieți Excepțională. Prietenul care ne găzduia invitase un prieten care venise la Galați de Crăciun deși el locuia prin preajma Aradului unde își avea bussinessul și viața. Nici nu știți voi câte lucruri se pot lumina în mintea ta după o seară de stat la povești cu oameni pe care nu i-am mai văzut niciodată. La o vârstă nu mai pierzi timpul nici în seara de Crăciun la o băută. Au fost povești cu tâlc, probleme de viață discutate la modul cel mai chirurgical cu putință. Toți patru am plecat de acolo cu multe lucruri la care să medităm. Dar ne-am și simțit bine. Excelent chiar. Ce frumos e să revezi pe cineva cu care ai petrecut mult timp la un moment dat în trecut, pe când îmi făceam veacul în Club T. Ce frumos e să-ți amintești acele vremuri. Și cât de bine îți prinde să știi că tot ce s-a petrecut în perioada aceea de mare glorie pot să-i zic – nu s-a pierdut. A rămas în amintirea celor de atunci. Nu a fost degeaba. Să știi că toți cei cu care stăteai la povești în T te-au urmărit cu mândrie la Mamaia și te-au luat pe brațe cu bucurie când te-ai întors victorioasă după ce toată țara te-a văzut cântând și câștigând un premiu special de Excelență Artistică.

Unii își doresc lucruri de Crăciun. Excursii, cadouri mai mult sau mai puțin prețioase. Eu am primit exact ce aveam nevoie dar nu știam că aveam nevoie. De aceea e bine uneori să cerem în rugăciune ceea ce noi nu știm că avem nevoie dar Dumnezeu știe mai bine decât noi. A treia zi a fost de odihnă. De fapt toate cele trei zile de Crăciun au fost de odihnă de la viața pe care o duc. Ar fi trebuit să colind, am fost nevoită să mă scuz când trebuia să merg la radio să colind pentru tot orașul. Eram pe antibiotice și simplul fapt de a merge la cumpărături mi se păruse epuizant. Uite totuși cum niște prieteni, unu, doi – te pot scoate dintr-o gaură cu  o simplă seară de stat la povești. Fără să cânți, fără să faci nimic din ceea ce faci de obicei de Crăciun. Mi se pare atât de ciudat că a trecut un Crăciun fără să colind. Nu știu dacă nu cumva Dumnezeu însuși a făcut în așa fel încât Crăciunul acesta să nu mai colind. M-a țintuit la pat și m-a oprit la a merge să colind la radio pentru tot orașul. De ce, nu știu. Știe El mai bine, nu îmi bat eu capul. Un lucru e clar: înainte de Crăciun eram un om epuizat. După trei zile de Crăciun mă simt vindecată.

Nu fiți singuri de Crăciun

E drept că e pandemie și că e mai greu cu vizitele. Dar Ajunul Crăciunului trebuie să ne găsească lângă cineva. Să mai fie cineva lângă tine.

Gânditi-vă cui ați putea face o vizită. Dar nu vechiului prieten de pahar sau vreunei iubite cu decolteu generos. Cui ați putea să îi faceți o bucurie să nu fie singur de Crăciun. Chiar și la telefon. Hei, ce mai faci, nu mai știu nimic de tine, ești bine? Am niște sarmale trăsnet, vii tu la mine sau vin eu la tine?

S-ar putea să fie cel mai tare Ajun de Crăciun din viața ta.

Știu că mulți nu cred în Dumnezeu. Dar e o prostie să trăiești ca și cum tu nu vei muri niciodată, mai ales când cineva din familie a murit înaintea ta. Dacă cineva din familie a murit, ajută-i pe cei rămași în viață, nu te mulțumi să plângi de mila celor rămași singuri pe lume. Și tu vei muri. Nu scapă nimeni viu din viața asta. Uită-te la viața ta. Dacă ceva nu îți place, s-ar putea să fie rezultatul unui bine pe care ai fi putut să îl faci și nu l-ai făcut. Nu întoarce privirea. Nu te mulțumi să plângi de milă și atât. Fă binele dacă vrei să fii și tu binecuvântat cu ceea ce-ți dorești.

Am vizitat de curând un prieten bolnav. E o minune că a scăpat cu viață după un accident vascular. Aș fi putut găsi o scuză și aș fi putut sta acasă. Dar ne-am strâns trei prieteni și ne-am dus pe la el. Ce mare lucru să faci o vizită? Poate pentru noi cei trei prieteni nu a fost mare scofală. Dar ce mare bucurie am făcut! Ce bine uriaș!

Vizitați prietenii care au nevoie de ajutor. Vorbiți cu un vecin cu care nu ați mai vorbit de mult. O să credeți că îi faceți lui un bine. Nu mică vă va fi mirarea când veți descoperi că de fapt vouă înșivă v-ați făcut un bine. Că voi sunteți cei fericiți.

Prințișor revoltat

Nu mă mai iubește, gata. A făcut coaliție cu mama care îi face toate mendrele, îi dă drumul noaptea pe la trei dacă atunci vrea mușchii lui să iasă la plimbare. Nu am nici o șansă de reabilitare. Vreau să îl fac să nu mai dea deșteptarea la cinci. Să aibă bunul simț să mă aștepte să mă trezesc după care, ducă-se. Și reușisem să ajung la niște rezultate. Dar s-a prins că o poate manipula pe mama care îi dă drumul la cel mai firav mieunat. Are somnul ușor, se trezește la cel mai mic sunet și, dacă tot s-a trezit, se mai uită la televizor, mai face una-alta la bucătărie. Și îl dă și pe odor afară. Cred că la fel se întâmplă cu bunicile și mămicile. Degeaba face mama eforturi cu un copchil răzgâiat dacă vine bunica din urmă și dărâmă totul.

Astă noapte iar m-a scos din sărite. Iar l-a apucat mieunatul pe la două. Și nu în gura mare, ușureeeel, încetuuuuuc… Dar ce folos că mi-ai stricat somnul. Mă, taci din gură, mă… El iese din cameră și intră în sufragerie. Și după o vreme iar îl aud. Mă dau jos nervoasă din pat și mă duc după el. Îl găsesc lângă patul manei, privind-o cum doarme și pregatindu-se pentru un nou miau subtil, până o trezește. La capul ei. Tu-ți mămăliga ta de nesimțit, deci tu ți-ai propus să îi strici somnul cu precizie, să o bați la cap până se trezește! L-am fugărit înapoi în dormitor și l-am certat monstru.

Dimineață binenteles că tot mama i-a dat drumul afară. Acum l-am băgat în casă, i-am dat să mănânce… Cică să facem pace. A mâncat și s-a dus în sufragerie. Suntem certați, dragă? Serioooos? Să te văd eu cine te mai scoate din ghearele lui Smardoi. Și cine te mai bagă în casă. Că mama îți dă ea drumul afară dar o să te aducă în brațe acasă când o zbura porcul.

Prințișor are un rival

Negru ca noaptea. Și cam de vârsta lui. De mici se bat pe grădina de sub balcon și pe atenția Bursucuței. Evident că Prințișor a câștigat. Dar și-a luat și bătaie de la el. L-a bătut măr o dată și l-am ajutat să scape din ghearele lui. A fost o zi tristă pentru el și l-am ajutat să treacă peste necaz, peste tristețea înfrângerii. Dar cine râde la urmă râde mai bine. Are supremația asupra grădini și obsesia de a sta pe afară pentru a-și păzi teritoriul. Și o are pe Bursucuța la noi în casă, nu îl lasă să se dea la ea dar nici afară nu e să își facă ochi dulci cu rivalul lui.

Nu l-am mai văzut o vreme și am crezut că a dispărut. Dar nu. A revenit. Unde o fi fost, nu știu. Dar tot dă târcoale zonei și l-am văzut chiar pe lada de la geamul vecinului de la parter, de unde îl dădeam eu jos cu un papuc pe Prințișor. Vai, aceea e sfidarea supremă. L-am alungat de acolo.

Îl susțin pe Prințișor de câte ori e în impas pe afară. Am impresia că asta îi dă un plus de putere. Nici măcar nu știu dacă rivalul lui cel negru are stăpân. Trebuie să recunosc că e un motan foarte frumos. Dar mai frumos ca Prințișor nu e. Că nuuu e , și gata. #Prințișorrules

În seara asta au fost sincron toți ai casei. A venit și Bursucuța la geam, a ieșit și Prințișor pe un parbriz, toată gașka e la căldură. Nu o găseam pe Prințesika. Mă uit la bucătărie la geam. O văd pe Crizantema stând pe locul unde vine Bursucuța de obicei și așteaptă să se deschidă geamul. Aoleu, treci în casă. Mă uit pe geam. Rivalul lui Prințișor privea de jos de la scară. Aha, banditule, ai pus ochii pe Crizantema. Dar nu ai gusturi proaste deloc. Ce ai zis tu, dacă cu Bursucuța nu merge treaba, ia te uită ce minunăție de pisicuță albă văd colo la geam. Uită, negrule, uită. Să nu te prind că te dai la Crizantema că te jupoi.

Totuși unde e Prințesika. Acum că e și minunea aia de motan jos la scară mă panichez de-a binelea. Să nu fi sărit pe casa scării și fugit în cel mai pur stil zgubidubiduuuuu să nimerească taman în ghearele motanului.

Îmi dă prin cap să mă uit sub masa din sufragerie. Ne pregătim de Crăciun și am întins deja masa mare, cu fața de masă și mușama, cu tot tacâmul. Prințesika dormea pe un scaun din cele băgate sub masă. Camulfată perfect. Am răsuflat ușarată. Gata. Echipa e completă. Rivalule, mergi la scara ta, în seara asta nu prea ai cu cine să faci conversație din gashka mea de pisici.

Bursucuța, această Dory a pisicilor,

Bursucuța, pe vremea când mă chinuiam să o ademenesc în casă

Nu știu dacă v-am explicat cum e cu Bursucuța și cu memoria ei scurtă. Uită de la mână până la gură. A uitat cum am ademenit-o în casă pe vremea când era doar un puișor de pisică, foarte-foarte bună prietenă cu Prințișor. Vai, ce se mai alinta când îl vedea. Imediat ce dădea ochii cu el, se repezea și își mângâia fețișoara de fețișoara lui. Deci love pisicesc în toată regula, deși la început am crezut și despre ea că e motănel. Nu știu care-i treaba dar eu numai pe dos i-am ghicit pe toți. Care am crezut că e motănel, s-a dovedit a fi pisică și invers. Mă bucuram enorm că Prințișor are un prieten, după ce mama l-a lăsat singurel, ducându-i pe Mutriț și Arabella de acasă. Am fost neagră de supărare dar nu am avut ce să fac atunci, am răsturnat cartierul în căutarea lor dar duși au fost. Nici urmă de ei. Probabil frumoși și descurcăreți cum erau, și-au găsit rapid stăpâni. Vorba aceea, pisica își alege stăpânul și nu invers.

Revin la Prințișor și ”prietenul” lui afectuos. Eram hotărâtă să îl adopt. Problema era că nu voia nici picat cu ceară să intre în casă. Nu îl puteam păcăli să intre, ferit-a Sfântul. Îi puneam mâncarea lângă ușa de la intrare, apoi trăgeam farfuria încet-încet. O rupea la fugă ca speriat de bombe, stai, măi prostuțule, oooof, Doamne!

Mare a fost bucuria când am reușit să îl prind în casă. O dată, de două ori – până s-a obișnuit și nu i-a mai fost teamă să intre. Dar tot nu era casa lui permanentă. Și Prințesa îl plăcea pe noul prieten afectuos al lui Prințișor și chiar îl lăsa să se alinte și cu ea ca și cum ar fi noua lui mamă.

Când s-au acomodat amândoi mai bine și am putut să îl iau în brațe am făcut ”controlul” la funduleț. Hopaaaa, Prințișor, băiete, tu se pare, dragule, că ai deja o gagică. Mâine-poimâine faceți și pui. Categoric am zis că o programez pe noua prietenă a lui Prințișor la sterilizare. Pentru că nu mai puteam duce o tură de puiuți sub nici o formă.

Și chinuie-te și ține-i la distanță când s-au făcut suficient de mari și au intrat în călduri. Singura problemă era, firește, mama, care îmi sabota mereu eforturile mele de a-i ține la distanță până vine ziua să îi programez la sterilizat. Dar mama foarte senină zice ”dar lasă-l , dragă, și pe Prințișor să facă pui.” Ce știe ea cum m-am chinuit eu cu prima tură de pui? Dar i-a mers. Am zis da. Îl las pe Prințișor să facă pui.

Nu mai știu de ce am botezat-o pe Bursucuța așa. Poate că era rotunjoară și drăgălașă ca un bursuc din desenele animate ”Povestiri din pădurea verde”. A fost tare speriată în ziua când i-a venit sorocul. Era speriată, nu știa ce se întâmplă cu ea, venise de câteva ori lângă mine și parcă îmi cerea ajutor. Eu o luam în brațe și o băgam în culcuș, convinsă că a venit momentul final. Ea din nou ieșea și venea lângă mine cu o privire speriată, eu o mângâiam și o încurajam, o simțeam că se mai liniștește și iar o băgam în culcuș. Și tot așa până am înțeles că i-a venit sorocul,  i se rupsese apa. Din instinct a încercat să fugă din casă dar eu am dus-o din nou  în culcușul gata pregătit pentru momentul când avea să aducă puiuții pe lume. Cutia avea capacul suspendat, prins de perdeaua rezstentă ca un baldachin. Am băgat mâna în culcuș și o mângâiam ca să știe că sunt cu ea și să nu îi fie frică. Nu mică mi-a fost bucuria câna am apuzit primul ”țiuit”, că la noi născuți nu se poate numi mieunat, e un țiuit drăgălaș. Și l-am văzut pe Ochișor – Gogoshika, puiul cel mare.

Dau atâta detalii ca să se înțeleagă că Bursucuța a fost foarte încrezătoare în mine și extrem de devotată. Cu toate astea, cum au crescut puii mai mari, a șters-o de acasă. Iar Prințișor nu a părut să aibă o problemă cu asta. Animale.

Totuși, când și când, mai dădea pe acasă. Dar a intrat iar în faza în care se uita după ușă dar nu avea curaj să intre. De aia am zis că e un fel de Dory cea cu pierderi de memorie. Hai, măi, Bursucuțo, dă-o-ncolo de treabă, nu mă mai cunoști? Nu mai cunoști casa în care ai făcut primii pui? Hotărât lucru, pisica asta nu mai știa cine sunt. Trebuia să vină mama să reușească să intre în casă. De aceea am zis că ea e pisica mamei. Doar de ea ascultă, doar dacă o cheamă ea intră în casă.

Totuși nu venea des acasă. Iar eu mi-am pus din nou problema frigului, cum să fac să o ademenesc pe Bursucuța iar în casă, să nu stau de grija ei când o veni frigul. De pe la mijlocul lui noiembrie însă vine mereu la geam să intre în casă cum făcea la un moment dat. Se cațără în copacul din grădină, sare pe casa scării și apoi țup la geam. Eu o vedeam și o băgam bucuroasă în casă. Ce bine ar fi fost să fi învățat și Prințișor modalitatea asta de a veni acasă. Și Arabella știa să vină așa acasă. Numai lui Prințișor îi era frică.

Marea mea surpriză a fost când Bursucuța a venit pur și simplu la mine în brațe. De obicei se ducea direct la mama și cât mai stătea în casă fugea de mine, mă privea încordată, gata să o rupă la fugă. Stăteam în fotoliul din bucătărie scriind mesaje pe telefon când m-am trezit cu Bursucuța în brațe. Șoc, nu alta. Ei, na, ce să-ți spun dragă, dar cum de vii la mine, măi, Bursucuță? Nu numai că a venit la mine dar a și început să se alinte pe lângă mine și să-mi cerșească atenție cum n-a mai făcut-o niciodată. Ce-ai pățit, dragă, ce-ți veni? Eu chiar aveam nevoie să mă lase în pace pentru că tastam mesaje pe messenger și nu puteam din cauza ei. Am pus pur și simplu telefonul deoparte și i-am acordat toată atenția mea, mângâind-o și alintând-o. Mi-a primit mângâierile cu o atitudine atât de recunoscătoare, mă privea pur și simplu topită de recunoștință. Era recunoștință în ochii ei ca un om care îți mulțumește că i-ai salvat viața. Ce-o fi cu tine, măi, Bursucuță, mai ieri nici nu mai intrai în casă când te rugam să intri și acum vii la mine în brațe și mă privești cu ochii ăștia atât de … nici nu pot să spun duios, erau foarte recunoscători. Ca un om căruia i-ai salvat viața dar a avut amnezie iar acum își revine și își arată recunoștința.

Și practic s-a alăturat celor două pisicuțe în a vâna camera mea. Vine și ea, ca și Prințesika și Crizantema, și se urcă la mine în pat. Ba îi mai trage și o cafteală lui Prințesika dacă aceasta o ia la rost, hei, ce cauți în pat, aici e locul meu!. Bursucuța o scrutează și ridică laba la ea, ieeeeși, mă, mucoaso, dispari că-ți iei cafteală! Și pleacă Prințesika, ce să facă? La un moment dat am luat-o pe sus și am dus-o la mama în pat, măi, tu ești pisica mamei, nu mai veniți cu toatele la mine. Ce vorbești, a așteptat la ușă până am ieșit din cameră și s-a postat din nou la mine în pat. A căpătat fixație.

Să vedem cât o s-o țină această adorație exacerbată. Parcă o văd ca Dory care-i uita numele lui Nemo de la mână până la gură. Parcă o văd venind iar la ușă, privind de la distanță ușa de la sufragerie, neavând tupeu să intre. Mă gândeam că poate-i în călduri și așa se explică totul, dar nu îl lasă pe Prințișor să se apropie de ea – și Prințișor e sigur în călduri. Mister.

Pisica bună, pisica nebună

O mai știți pe Crizantema karatista? Ați putea crede că ea e pisica nebună , cea care zgârie și mușcă. Dar nu mai e deloc așa. Nici nu mai știu de când nu m-a mai zgâriat sau mușcat. În schimb e tare afectuoasă. Tare, tare afectuoasă. Caută momentul cel mai potrivit să intre la mine în cameră deși locul ei e în sufragerie pe patul Dianei. Ea e pisica cea bună, nu îmi face probleme cu mâncarea, învață să facă la WC la kitul de dresaj și a devenit tare-tare afectuoasă. Adoră să o iau în brațe și să o alint. Lui Prințesika îi place să o mângâi pe cap. Crizantema aproape că îmi ghidează mâna și se încovoiază până îmi ajunge palma pe vârful cozii. Ține neapărat să am o mișcare completă și își curbează coloana până ajunge palma mea pe vârful cozii, după care codița i se face covrigel. E ceva… Începe și ea să îmi stimuleze imaginația în a-i schimba numele. Dacă Diana a numit-o Crizantema, eu aș numi-o Covrigel deși e de gen masculin dar ar fi culmea să îi zic Covrigika. Nu s-ar potrivi cu aspectul ei de floare felină, albă, cuminte și afectuoasă. Cred că e la fel cu părinții cu mai mulți copii. Unii sunt o bătaie de cap dar mai trimite Dumnezeu și unul care să îți aducă alinare și bucurie, așa cum ar trebui să-mi aducă toate cele patru pisicile. La urma urmelor așa ar fi firesc câtă vreme am grijă de ele.

Prințișor e o bătaie de cap că vrea să stea mai mult pe afară, Prințesika e o bătaie de cap că nu mănâncă normal ca toate pisicile, Bursucuța e o bătaie de cap că îi e frică să intre în casă și se oprește la ușă, neândrăznind să intre de parcă nu mă recunoaște nici pe mine, nici apartamentul, mereu trebuie să o chem pe mama ”vezi că ți-a venit pisica, du-te și spune-i tu să intre că de mine nu ascultă”. Și vine mama și o bagă în casă.

M-am bucurat mult că noua pisicuță mănâncă normal. Am crezut că o va da pe brazdă pe Prințesika. Dar ea e așa de când o știu, Gogoshika mânca de toate, Prințișor mânca de toate , avea după cine să aibă exemplu și să fie și ea o pisicuță normală. Dar nu se dă pe brazdă sub nici o formă. Iar Crizantema a devenit singura pisicuță a cărei prezență cu adevărat e o bucurie.

Ieri însă i-am ținut un adevărat discurs lui Prințesika, dându-i-o pe Crizantema drept exemplu. Și îmi aminteam de mine , încercând să o conving pe Diana să facă și ea curat în casă. I-am spus la un moment dat: ”eu nu sunt cu nimic mai bună decât tine iar tu nu ești cu nimic mai proastă decât mine. Singura diferență între noi două e că eu iubesc munca mai mult decât tine. Nu sunt mai deșteaptă decât tine. Sunt doar mai harnică.” Și se pare că a avut efect. Diana a început să aibă plăcere în a face treabă și special am lăsat-o pe ea în sufragerie, să aibă importanța celei care stă în camera principală.

Am luat-o și pe Prințesika la rând cu discursuri motivaționale. ”Cum e posibil să fie Crizantema mai bună decât tine? Ea a venit după tine aici și deja mănâncă hrană uscată fără nici o problemă. De ce nu vrei să fii și tu o pisică bună și faci atâtea mofturi la mâncare?!”

O să ziceți că mi-am pierdut mințile. Dar pisicile simt când le vorbești cu supărare sau când ești mulțumită de ele. Sper din toată inima să o văd că se ia la întrecere cu Crizantema și să fie ea pisica cea bună, să se dea pe brazdă și să nu îmi mai dea bătăi de cap cu mâncarea.  

Pisicile și cutiile

Rămâne un mister de ce adoră pisicile cutiile. E chestie verificată de când era Prințesika cu statut de motănel și o chema Coviduț. Celelalte trei pisicuțe aveau tot statut de motănei. Culmea e că generația lui Prințișor au fost motănei cu o singură excepție și am crezut exact pe dos, că motăneii sunt pisicuțe și pisicuța – motănel. Așa aveau mutrișoarele, nu am nici o altă explicație. Cel puțin Prințișor și fratele lui identic Oskar care acum trăiește la Odorheiul Secuiesc puteam să jur că sunt fetițe, așa de plăpânzi și drăgălași erau.

Îmi amintesc că am scris pe Facebook o postare cu experimentul meu cu privire la faptul că pisicile adoră cutiile. Aveam două cutii micuțe , nu mai știu sigur de la ce, cred că de la telefoane. Am vrut să văd ce fac dacă le pun aceste cutii la dispoziție. Nu exagerez, aproape că au tăbărât în ele. Mai precis într-una, cea care era un pic mai mare. Au fost în stare să se încolăcească de așa natură încât să încapă toate patru pisicuțele într-o chichineață de cutie. Le-am ajutat eu și le-am distribuit câte două. Ce să mai , erau pur și simplu fericite.

Mai jos am să dau postarea de pe Facebook scrisă la cald :

”De curiozitate am golit două cutiuțe și le-am oferit puilor pentru a proba teoria obsesiei pisicilor pentru cutii. S-au îngrămădit cu drag în ele. Cutia cea mare e deja istorie. Și, mai nou, și-au găsit loc de parcare sub genunchii mei. Obișnuiesc să scriu la laptop stând în pat, cu spatele rezemat de perete și cu laptopul pe genunchii îndoiți. Și nu de puține ori era să-i strivesc pentru că ei stăteau bine mersi dedesubtul genunchilor. Ca sub un acoperiș. Nici nu îi simt când se cuibăresc acolo. Sau vine unul pe umăr, unul pe celălalt, unul pe tălpi și unul sub genunchi. Frumos e când îi apucă încăierările și se agață de picioare ca să se cațere pe genunchi. Atunci scap un „Aaaaa!!!” și le zic vreo două, mutându-le cuibul.”

Zilele trecute când am primit coletul de la sora din Italia am avut din nou dovada că Prințesika nu a uitat că îi plac cutiile. Doar că acum nu avea tot niște chichinețe de cutii de telefon, acum avea ditamai cutiile, nu credeam că o să le ”încerce”, mi s-au părut cam prea mari pentru gustul ei. Ei, aș. Dimpotrivă. Ea a ales cutia cea mai mare. Prințișor nu s-a lăsta mai prejos, a venit și el în inspecția. Și nu a avut nici o problemă să ”cotropească” o cutie ceva mai mică. Cutie să fie. M-am topit când i-am văzut amândoi unul lângă altul și am și făcut postare pe Facebook și Instagram ”Așchia nu sare departe de trunchi. ”

Și uite așa a venit Moș Crăciun și la familia regală. Am un feeling că orice jucărie le-ar fi trimis, nu s-ar fi bucurat de ele cum s-au bucurat de cutiile golite de cadouri.

Draga mea mamă

Așa dereglată psihic cum e ea, e mama mea. Și dacă nu mă simt bine, ea e cea care cu siguranță face orice să mă simt bine.

Ieri mi-a fost rău. M-a luat cu dureri de cap și am vomitat tot ce am mâncat. Nu am mâncat nimic prăjit, grețos. Vărsam cu uimire, dacă mă pot exprima așa. Ce naiba oi fi mâncat de mi-e rău așa?

Binențeles, o rog pe mama să mă frece de aplecate . A adus oțetul și mi-a pus venele la loc. Apoi o rog să îmi zică Tatăl nostru în caz că sunt deocheată. M-a masat pe frunte și mi-a zis. Am mers la somn mai liniștită. Și după trei ore de somn m-am simțit mai în putere și m-am uitat pe geam după Prințișor. Stătea pe o mașină. Nu am putut. M-am îmbrăcat și am coborât după el.

Azi însă mi-a fost și mai rău. Vărsături și dureri de cap. Mama se uită la mine și mă întreabă : ”Să mă duc după pastile?” Da, du-te și spune-le că am senzație de vomă și dureri de cap. A plecat și s-a întors cu Colebil și Metoclopramid. Am luat pastile. Somn. Mă trezesc – tot nu e bine. Caut pe net vărsături si dureri de cap. Găsesc migrenă stomacală. Ibuprofen și Nospa. Mama vine iar la mine, ”E mai bine?” Nu, nu e bine deloc, am găsit pe net alte pastile, uite, îți scriu pe hârtie. Imediat s-a îmbrăcat și a plecat iar la farmacie.

Am luat No Spa și Algocalmin Forte. Luase și Brufen dar nu știam ce-i aia. Abia apoi am căutat pe net și am găsit că are substanta ibuprofen. Le iau si pe astea și mă culc. După o vreme mă trezesc iar. Mama aude că mă mișc și vine. ”Te simți mai bine?” Am îngăimat un nu. Mama tresare ”Cuuum?!” Chiar nu mă simțeam mai bine dar acest ”Cum ” al ei m-a înduioșat și am zis imediat ” sunt mai bine dar cred că mai trebuie să dorm” .

Sună sora mea mare la telefon. Parcă a simțit că nu sunt bine. Vorbește cu Diana, vorbește cu mama și mă cere și pe mine la telefon. Îi zic prin ce trec de două zile și vine cu soluția: salată. Mănâncă salată la orice masă. Am râs. Ea e cum sunt chinezii, la orice suferință au un leac unic. Apa fierbinte. Îi zic și ei. Tu cu salata, chinezii cu apa fierbinte. I-am zis că nu am mâncat nimic azi. Ea zice, ”foarte bine, așa se curăță și se reface organismul singur. Bea apă fierbinte, și eu fac așa când nu mă simt bine.”

Mama mi-a încălzit apă. Am băut. După o vreme vine la mine. ”Te simți mai bine?” Am zâmbit. Da. Chiar sunt mult mai bine, sărut mâna… ”Știi că l-am văzut pe Trompișor?” Așa îi spunea ea lui Trompețikă. Nu era el, mamă, Trompețikă a murit de mult. ”Ba el era, să știi! N-a murit!” Ei, probabil trăiește a doua viață, cine știe… Din 9 câte are o pisică…

Lasă-l să trăiască unde trăiește acum. Noi avem deja patru.

A plecat din cameră convinsă fiind că l-a văzut pe Trompețică. Sau o fi vrut să îmi facă o bucurie. Eu mă gândesc doar dacă o să mă simt destul de bine până la 9 să îl bag pe Prințișor în casă. Sunt și eu un fel de mămică. Dar ce bine că mama mea trăiește și e sănătoasă. Așa dereglată psihic cum e ea, e mai sănătoasă la cap ca alții.

Ușa scării și Spiritul Crăciunului

Prințesika și-a făcut admiratori. Avea admiratori și pe vremea când ieșea cu Gogoshika la zburdat dimineața și îi lăsa vecinul din fața mea mâncare pe preșul de la ușa lui. Norocul lui Gogoshika , pentru că Prințesika , după cum v-am mai spus, nu pune gura pe nici un fel de mâncare de pisici. A, dacă era o pulpiță, un cârnăcior, un mușchiuleț, un șnițeluț, asta da, dar mâncare de pisici, o crănțănea, colo, nici nu punea gura. Vecinii din față aveau și o fetiță și era fan absolut al pisicuțelor. Aveau mereu pregătit un pliculeț pentru Gogoshika, dacă ieșeam simultan pe ușă, mai precis, dacă se întâmpla să iasă și ei pe ușă când deschideam să le dau drumul afară, ei tresăreau fericiți, a, pisicuța! Și scoteau pliculețul de după ușă iar hămesita de Gogoshika se năpustea să mănânce. ”Măi, dar abia ai mâncat!” râdeam eu și râdeau și vecinii.

Vorbesc la trecut pentru că s-au mutat. Probabil închiriaseră apartamentul iar acum s-au mutat cu serviciul, nu știu, nu i-am întrebat. Dar în seara când s-au mutat au ținut să își ia rămas bun de la pisicuțe. Mi-a părut tare rău că s-au mutat. Iubitorii de pisici sunt pentru mine o dovadă sigură că am de-a face cu oameni buni care mă înțeleg când vine vorba de pisicuțele mele.

Dar nici cu noii vecini nu mi-e rușine. Urcam cu Prințesika în brațe – după ce mi-a scăpat de câte va ori din mâini și m-am intersectat cu un om care cobora scările. A zâmbit larg când m-a văzut cu Prințesika și mi-a zis că a încercat să îi dea drumul în scară când a venit acasă dar a fugit. Am zâmbit cu mulțumire și apoi am dat din cap, ehei, e grele cu pisica asta. Dar am respirat ușurată. Avea un zâmbet așa de fericit când a văzut-o pe Prințesika , nu mai încăpea îndoială, și noii vecini o iubesc.

Probabil că și postările mele despre Prințesika și prietena ei Crizantema au făcut vecinii de pe scară să le iubească. Mă rog, mai puțin ucigașul de pisici . Nici nu vreau să mă gândesc cam cât de mult urăște pisicile mele acum când noul lui hobby e să închidă ușa de la scară. Are și el activitate. Eu am încercat să îi explic că o închid mereu și că mă deranjează să găsesc ușa larg deschisă mereu. Dar e bătrân și greu te înțelegi cu cineva care are o fixație. De altfel dacă toată viața ta ai fost un afurisit nu am cum să îi cer lui Dumnezeu nici să fiu Nadia Comăneci, nici unui afurisit să fie om bun la bătrânețe. Sincer eu nu am prea avut de-a face cu el când eram copil dar, pe când mă plângeam de el că agresează pisicile, o fostă vecină de la scara unu îmi spunea cum îl punea pe băiatul lui să le fugărească și să le bată ori de câte ori mai scăpau mingea la el în grădină. ”Așa că nu te mira, Magda, a fost un afurisit de când îl știu!”

Dar trebuie să mărturisesc că nu o dată găsesc ușa de la scară ușor întredeschisă. Ce altă dovadă de iubire din partea vecinilor mei pot să găsesc? Ei știu că pe această scară stă o persoană care a câștigat premii la Mamaia și chiar s-a calificat la Eurovizion de două ori dar a ales să aibă grijă de sora și de mama ei bolnave psihic și singura ei bucurie sunt pisicile de care are grijă și despre care scrie pe blog și are cititori din toată țara. Să găsesc uneori ușa întredeschisă mi se pare o dovadă de respect și iubire din partea lor. Și de milă pentru pisicuțele care nu stau toată ziua afară, ies doar dimineața și seara la zburdat. Și totuși cineva pe această scară se gândește la ele și nu închide ușa de tot. Oricine ai fi, îți mulțumesc și te iubesc pe chestia asta. Ești un om bun.

Mă gândeam la asta când am primit telefon de la șoferul care aducea coletul de la sora din Italia. Pe 24 decembrie e ziua surorii mele mai mici Diana-Teodora, s-a născut în Ajun de Crăciun  deci nu se putea să nu îi trimită un cadou în preajma zilei ei de naștere. Practic vine la ea Moș Crăciun de fiecare dată pentru că e ziua ei de Crăciun. Așa că în momentul în care a sosit curierul în fața blocului m-am îmbrăcat și am coborât să iau coletul. Și am lăsat ușa deschisă la scară pentru că urma să urc cu greutate în mâini. De nicăieri apare agresorul de pisici și îmi cere să închid ușa. I-am spus că a venit un colet și trebuie să urc cu coletul la etaj și nu o să am cum să deschid ușa. Mama privea de la etaj operațiunea. Vecinul a venit și a închis ușa, deși eu special am lăsat-o deschisă pentru că aveam treabă și a tras și zăvorul, spunând că pot să las coletul jos, să deschid ușa și apoi să intru, să las coletul jos, să închid ușa în urma mea și apoi să urc cu coletul sus. A avut curaj să facă asta pentru că mă aștepta curierul în fața scării și nu mă puteam întoarce din drum să rezolv această nesimțire a vecinului.

A reușit să umple paharul. Vă dați seama cam cât de tare a putut să mă enerveze. Și când te gândești că, în spiritul Crăciunului, reâncepusem să îi dau bună ziua. Orice ați spune, un om rău e pur și simplu un om rău. Cu tot spiritul Crăciunului și cu toate rugăciunile din lume este pur și simplu vorba de plăcerea de a fi rău. Curierul a văzut toată faza și a încercat să mă calmeze. ”Iertați-l, doamnă. Ei, săracii, cu asta se ocupă. Atâta bucurie mai au și ei.”

I-am dat dreptate. Și mi-am văzut de treaba mea. Diavolul prin scârbele astea acționează. Acesta e rostul lui pe lume. Să caute ceartă, să învrăjbească oamenii când ar trebui să aștepte Nașterea Domnului în pace și prietenie. Mama a coborât și mi-a deschis ușa, i-am dat pachetul mai ușor , apoi m-am întors și am urcat cu pachetul mai greu. Am lăsat ușa larg deschisă în urma mea. Și, martor mi-e Dumnezeu, dacă cineva pe scara asta vrea să fie ușa larg deschisă pentru ca să circule aerul curat, eu niciodată nu voi mai coborî de la etaj să o închid. Oricât de frig s-ar face la mine în bucătărie.

Am urcat în casă și ne-am bucurat de cadouri. Sosuri italienești, ceaiuri italienești, un storcător de fructe italienesc… Hotărât lucru, sora mea mai mare e hotărâtă de ne facă să mâncăm sănătos. Au rămas cutiile goale în sufragerie și am zis, hai să le duc la gunoi, ca să nu rămână așa, în mijlocul casei. Dar când să le ridic, o găsesc pe Prințesika într-o cutie. Hahaha!!! Da, nu putea rata bucuria de a se cuibări într-o cutie. Cu adevărat pisicile adoră cutiile la disperare. Nu am mai dus cutiile la gunoi. O las o zi, două să se joace cu ele și apoi le duc.

Am rămas totuși foarte serios pe gânduri și am analizat problema vecinului și atitudinea lui de o răutate pură de a închide ușa când eu am coborât la mașina curierului să ridic un colet din Italia. Cu ce drept a făcut el acest lucru? E adevărat că sunt o personă despre care ai putea spune că și-a ratat viața, alegând să aibă grijă de mama și de sora bolnave psihic dar cu ce drept îmi spui tu mie să închid ușa când, ca proprietar de apartament, o las deschisă pentru că am treabă, trebuie să duc niște cutii în casă și apoi o închid. Cu ce drept dai tu dovadă de atâta scârbă și răutate când eu las ușa deschisă, cu promisiunea că o voi închide după ce duc lucrurile sus? Cred că e rudă cu bătrânul din poveste care a tăiat coada pisicii pentru intră prea mult frig când trebuie să deschidă ușa să intre pisica în casă.

Iar întrebarea cealaltă ar fi dacă scrie în lege că trebuie să fie ușa închisă iarna la scară. Pe o scară pe care stau numai proprietari, cu drepturi egale. Dacă e pandemie și un proprietar de pe scară vrea aer proaspăt în permanență, cu riscul de a fi frig pe hol și în bucătăria apartamentului – în ce condiții legale are dreptul să pretindă ca acea ușă să fie larg deschisă, fără să i-o închidă mereu un pensionar care are un fix să închidă ușa?  

Ușa scării

De când cu pandemia, ușa scării a stat larg deschisă pentru ca aerul să fie mereu fresh, să circule ca să nu se înmulțească virușii sau ceva de genul. Unii poate, dimpotrivă, vor să țină ușa închisă ca să nu mai intre nici un virus. Oricum ar fi, eu acum iarna trebuie să am grijă să închid ușa după ce bag pisicile în casă. Pe la 9 începe operațiunea ”toată lumea la somn” și primul pas e să deschid ușa de la apartament.

Dacă am noroc, Prințesika e exact lângă ușă și intră în casă. De cele mai multe ori este însă jos la ușa scării închisă. Mă vede că am deschis ușa la apartament să o recuperez și Miau!Miau!Miau miaună la mine, coboară mai repede și deschide ușa scării că mi-a înghețat codița. Eu mai las ușa scării întredeschisă să aibă pe unde să intre dar dacă vecinii o închid , nu am ce să fac, Și cobor într-un suflet, of, mititica mamii, hai în casă repejor. O bag la căldură , apoi ies după Prințișor care cine știe pe sub ce mașină se ascunde. Eu cred că a fost mecanic auto în altă viață. E disperat să se bage la motor la mașini.

Îl caut o perioadă, pispispis, el, nicăieri, cunoaștem, acum doar am dat de știre că e vremea să intre în casă. Mă întorc la scară și văd ușa larg dată în lături. Probabil a deschis-o unul din vecinii care vor aer curat pe scară chiar dacă e frig, să nu colcăie virușii în aer. Eu nu prea sunt în gashka asta pentru că e foarte frig la mine pe hol și în bucătărie, nu am centrală, am panouri și e tare greu de menținut căldura unde nu am panouri. Așa că închid bine ușa la scară și urc în casă. În cinci minute trebuie să cobor iar după Prințișor care mă așteaptă la geamul vecinului de la parter.

După cinci minute ies din apartament și … văd iar ușa dată în lături. Cobor după Prințișor , ies din scară și închid bine ușa în urma mea. Mă uit la vecinul la geam, Prințișor nu e acolo. Mai fac o tură printre mașini cu pispispisul ca să anunț că , gata, ultima strigare și nu mai ies, rămâi pe-afară și o să-ți înghețe coada. Mă întorc la scară și … văd ușa dată în lături. O închid și urc scările . Apoi cobor a treia oară, pentru ultima dată – din nou ușa dată larg în lături, îl iau pe Prințișor de la geam, cu el în brațe închid ușa în urma mea și urc scara cu sentimentul datoriei împlinite. Dacă mai deschide cineva ușa, măcar să fie clar pentru toată lumea că eu , chiar dacă am pisici care ies din scară, după ce bag ultima pisică în casă am mereu grijă să închid ușa după mine.

Cu Prințișor e simplu. Cu Prințesika e complicat. E încă puiuță, nu a împlinit un an și, chiar dacă e frig afară, ea vrea să zburde. La câte nume a avut – Coviduța- Săbiuța- i-aș mai adăuhga unul. Zgubiduța. Sau Zgubiduka. Că e zgubilitică rău. Și de cele mai multe ori nu vrea să intre în casă când cobor după ea. Cobor și deschid ușa la scară, ea intră și urcă scările în goană zgubidubiduuuuu eu închid ușa la scară și urc după ea dar ea nu s-a oprit la ușa noastră, s-a dus și mai sus, mai trebuie să zburde. Ridic din umeri, mă rog, mai zburdă pe scară cinci minute după care intri în casă. E fata tatii, păi ce, numai el să intre după a treia strigare în casă?

Deschid ușa după cinci minute. Dacă am noroc, e la ușă și intră imediat. Dar nu am noroc întotdeauna. Mă uit în jos la ușa de la scară. E larg deschisă. Strivesc o înjurătură printre dinți, cobor și dau să închid ușa dar o văd pe Prințesika cum vine în goană să intre în scară. Că binențeles că a profitat că s-a deschis ușa și zgubidubiduuuuuu a zbughit-o iar afară. Hai, fetiță, intră! Ea vine-vine-vine și haț! Frână chiar lângă ușă. Se uită la mine. Hai, intri azi? Nu intră. Haidi, bre, azi.

Și pe când stau eu așa și mă rog de ea, se aude ușa de la apartamentul ucigașului de pisici. (știți tema filmului lui Hitchcock Psycho, da? Poate intra liniștit fundal sonor) Și apare cu o figură răzbunătoare – amenințându-mă să închid ușa, că m-a prins el pe mine și o să-mi facă necazuri. Eu nu pot să îi dau replică pentru că trebuie să știți că operațiunea de recuperare a pisicilor e combinată cu alte operațiuni de dinainte de culcare cum ar fi spălatul dinților și, uneori, cobor după pisici , clătindu-mi dinții cu gura plină. Vecinul m-a prins în offside nu doar cu ușa deschisă dar și cu gura plină așa că am scos un MMM MMM ,  NEPUTÂND SĂ ÎI DAU REPLICA. El continuă victorios și amenințător că îmi arată el mie.

Strivesc o înjurătură în gând și ies din scară, scuip apa cu pastă de dinți în boscheți și mă întorc la el. Îi explic că latră la copacul greșit, vorba englezului. Eu mereu închid ușa pentru că e un ger la mine în bucătărie de nu vrei să știi. Și mereu închid ușa. Dar nu știu cine vine în urma mea și o lasă larg deschisă. ”La el să te dai șmeker, vecine, dacă îl prinzi, fii viteaz și dă-te la el, nu la mine. Și poate o să fie și la mine mai cald în bucătărie!” Vecinul de colo, păi nu am știut că… blablabla. ”Ei, păi dacă nu știți, nu mai vorbiți!”

E bine totuși că știu că ucigașul de pisici e în gashka celor care vor ușa închisă. Ar trebui să știe cine e cel ce deschide ușa. Și cred că știe. Dar dacă m-a prins pe mine, s-a luat de mine. Eu sincer sunt din ambele găști. Pentru că respir ușurată când văd ușa deschisă, chiar dacă e frig la mine în bucătărie.