Fasole bătută

E mâncarea mea de post preferată. Când fac fasole bătută, fac și ciorbiță, și mâncărică. Dar fasolea bătută e regina. Cu ceapa caramelizată pe deasupra și o actritură, nu contează de care, e o bunătate.

Găteam în bucătărie și îmi aminteam cu ce ocazii am mâncat fasole bătută. Când țin post dar trebuie să mă deplasez de acasă, de regulă la un concurs de turism montan, concert sau festival de folk – țineam post doar dacă gazdele aveau mâncare de post. Întrebam și, dacă nu aveau, mâncam ce era de mâncare iar când mă spovedeam spuneam că la data x am mancat de dulce . Nu mi se pare de bun simț să faci gazda să se simtă prost pentru că nu ține post. Dacă are, bine, dacă nu, mănânci ce îți oferă și zici săru-mâna pentru masă.

Găteam și am privit pe geam. O salvare a venit în fața blocului. Mi s-a strâns inima. Mama și Diana-Teodora sunt în sufragerie, se uită la desene animate. Câtă dreptate mai are și gurul acela de zice că nu e nevoie să cauți motive să fii fericit. Dacă ești în viață, e cel mai bun motiv să fii fericit.

Găteam în continuare și am văzut salvarea plecând. Cine o fi fost? Mi-am amintit un film unguresc despre un compozitor care a compus o piesă pe care dacă o ascultai, îți venea să te sinucizi. Piesa cu pricina făcuse deja victime, peste victime iar cel ce privește se întreabă de fapt care e concluzia filmului. Mesajul e să fii demn în fața morții. Mi-am amintit de personajul feminin din film, acea tânără atât de frumoasă care dădea impresia unei ușuratice când de fapt ea iubea sincer și curat, cu tot sufletul ei. Mi s-a crispat din nou inima la gândul scârbelor de bărbați cu succes la femei care nu pot ierta unei femei frumoase că ”cu acela a fost, de ce să nu fie și cu mine?” Uite de aia, scârbă și curvă masculină ce ești.

Îmi amintesc iar de salvare și avansez cu gătitul. Îmi amintesc de părintele duhovnic căruia m-am plâns de un anumit personaj iar părintele mi-a spus să îl iert. ”Dar l-am iertat, părinte. Dar nu mai vreau să mai am de-a face cu el sub nici o formă. L-am iertat dar nu îl mai vreau în viața mea și cred că alegând așa, aleg să mă protejez pe viitor.” Părintele a zâmbit. ” Nu l-ai iertat.”

Și totuși m-a împărtășit. Asta pentru că a înțeles cam ce probleme am de fapt și cât de puțin îmi pasă de cel pe care nu l-am putut ierta. Am probleme grave, pot foarte lesne să trântesc ușa în nas cuiva care doar pozează în prieten. Dar trebuie să lucrez la iertare. Asta pentru ca și Dumnezeu să mă ierte pe mine.

Fasolea e gata, ciorbița e gata, mâncărica e gata. Mai trebuie sosul de ceapă. Mi-am amintit când am mers cu clubul meu de turism montan la lira noastră de la Buciumeni. Era în Postul Crăciunului și mi-am luat la pachet  trei bidoane de plastic de doi litri, le-am tăiat gâtul și am pus în ele fasole bătută. Trei zile cât stăm la concurs îmi ajunge. A fost cea mai frumoasă liră a Albatrosului, chiar dacă a fost atât de frig de chiar că părea că trece Polul Nord prin Buciumeni – conform unei caricaturi care a și câștigat locul întâi la această probă. Ne-am străduit cu toții să fie o liră de neuitat – și chiar a fost. Iar fasolea mea s-a terminat din prima seară. Ne-am așezat mai mulți vineri seara să mâncăm – am scos și eu fasolea mea bătută și pâinea de casă făcută de mama. De regulă se scot conservele, slănina, mâncăruri conservate care de cele mai multe ori sunt de carne pentru că se păstrează mai bine. Dar când au văzut fasolea mea, au căscat niște ochi mari : fasole bătută? Pâine de casă? Vreeeeeeeem!!! Îmi amintesc un munțoman cum a luat o bucată de pâine de casă și și-a înfipt colții în coaja care a sunat cranț! între măselele lui iar el a zâmbit topit de plăcere – eu mă întrebam ce i-a plăcut mai mult? Cranțul coajei sau gustul ei? Cert e că am rămas fără mâncare și fără pâine, băăăăăăi, eu ce mai mănânc ? Am râs firește, asta e problemă la Albatros?! Pe câți nu i-am hrănit cu tuciul lui Cârlioru , venea lumea din traseu iar noi le ofeream un castron de mâncare caldă care acolo, în aerul acela curat, era ca o hrană de la Dumnezeu personal. Puteam fi acuzați de orice –  dar că am uitat de prietenie pentru puncte cum s-au trezit unii vorbind, asta în nici un caz nu cred că se va putea spune vreodată despre un Albatros.

Și e gata fasolica mea. E gata masa! Strig. Au venit și m-au ajutat să punem masa. O cruce mare înainte de masă și un ”mulțumim, Doamne, pentru ziua de azi și pentru această masă atât de bună”. Mai avem și plăcintă de mere de ieri, deci am rezolvat și cu desertul.  

A fost o fasolică bătută tare delicioasă. Am hotărât că merită să marchez momentul pe blog și m-am apucat de scris. Și pe măsură ce scriam, a ieșit și soarele care a cam stat ascuns zilele astea – și de Sfântul Andrei, și de 1 Decembrie. Și ori de câte ori iese soarele, mă gândesc că trebuie să fi făcut și ceva bun care să mă facă să mă iert. Pentru că înainte de toate trebuie să mă iert pe mine însămi. E ca și iubirea. Dacă nu te iubești pe tine însuți, nu ai cum să fii iubit și de alții. Cum să te iubească alții dacă nici tu insuți nu te suporți? Cam la fel e și cu iertarea. De multe ori mai repede iertăm pe alții decât pe noi înșine. Așa că, dacă azi nu doar că am mâncat o fasolică delicioasă dar mă bucur și de o zi cu soare, înseamnă că Dumnezeu mi-a iertat păcatele . Și dacă El m-a iertat, trebuie să mă iert și eu.