Prințesika e prietena Crizantemei

…și Crizantema știe asta. Poate nu își manifestă încă afecțiunea față de ea, mai precis nu îi face băiță  și nu fac năniță amândouă. Dar nu mai reacționează agresiv la ”atacurile ” ei. Știe că de fapt ea e prietena care nu caută bătaie. Hei, suntem pisicuțe. Ai uitat că așa ne jucăm noi?

Așa că dimineața începe cu făgăreala celor două prințese pisicuțe care își fac încălzirea. Acum iese și Crizantema în grădină cu Prințesika dimineața, nu neapărat ca să își facă nevoile dar ca se bucure de natură ca o pisică adevărată. Și nu a uitat de kitul de dresaj. Chiar dacă a văzut cât de tare  e să își facă nevoile în natură, să scormonească în pământ adevărat, apreciază totuși soluția de urgență care este toaleta. E totuși o ușurare să ai toaleta la doi pași și să nu trebuiască să o rupi la fugă în grădină și să trebuiască să faci o gropiță în pâmânt când te scapi pe tine.

Se iubesc, se joacă amândouă iar eu le ”ajut” să se apropie. Hodoronc tronc le pun una lângă alta. Prințeska e dispusă să se dea pe față, cum s-ar spune. Crizantema însă mai are nevoie de puțin timp. Încă nu se pupă, încă nu își fac băiță și nu fac năniță amândouă. Dar Prințesika nu mai e disperată să se bucure de afecțiunea mea. Are nevoie să se joace cu noua ei prietenă. Stă mult prin preajma ei, stă mult în sufragerie, doarme acolo , apropape uit de ea când mă iau cu treabă uneori. Dar de câte ori mă apuc de scris e imperios necesar să vină fuguța și să se holbeze pe ecran, să vadă ea ce scriu și să mă trezesc că îmi ocupă tastatura  și nu mai pot să scriu. E parte din distracție. Dar ce e curios e că a început și Prințesika să muște ca draga ei prietenă Crizantema. Nu agresiv ci ca formă de afecțiune. Ce dovadă mai clară că o iubește pe Crizantema când încearcă să o imite și să îi preia apucăturile ei caracteristice. Bine că nu zgârie.

Pisicuțele au nevoie să se joace, au nevoie să socializeze. Cum eram noi când eram mici și eram disperați să ieșim la joacă. Când se aproapie această fază – copiii ușor-ușor se îndepărtează de părinți. Vine faza când îi manipulează ca să-I toace de bani și să obțină ceea ce-și doresc de la ei fără să mai fie disperați după afecțiunea lor, fără să mai plângă după ei când aceștia se îndepărtează.

Prințișor e deja sută la sută în acel modul. Nu are nici un fel de problemă să îl las afară tot timpul. Dacă ar găsi și de mâncare afară s-ar lipsi de mine pentru totdeauna. Sau cel puțin așa crede. Astă vară când m-am întors acasă după o lună , m-a tratat o vreme cu o afecțiune neobișnuită. E clar că i-a fost dor de acea persoană care să iasă după el, care să îl care în brațe până acasă, care să îl spele împotriva voința lui și să îl hrănească doar cu ceea ce îi place lui. Mama nu știe cu ce îl hrănesc. Sora mai mare cât a fost în concediu nu știa ce îi place lui. Fiecare a presupus că îi place ceea ce i-ar plăcea oricărei pisici. Cred că Prințișor a trăit sentimentul că s-ar putea ca eu să fi murit și nu o să mă mai vadă niciodată. A trăit ideea de a aprecia ceva abia după ce ai pierdut acel ceva. Mi-a simțit lipsa iar acum, că mă revedea, mi-a arătat o afecțiune neobișnuită.

Dar gata, i-a trecut. A uitat. Îi place să stea afară mai mult decât orice. Iar eu am hotărât să îl las în pace. Să vină singur acasă dacă vrea. Dacă nu vrea, să stea afară până i-o îngheța coada. Important e că există un acasă pentru el.

În curând și pisicuțele vor intra în exact același stil de viață. Dar eu trebuie să le sterilizez înainte de a-și începe viața de pisici în aer liber. Pentru că am încheiat cu crescutul de puiuți. Sunt deja patru pisici titulare sub acest acoperiș. Zic eu că ajunge.  

Crizantema prea deșteaptă

Mă străduiesc de ceva vreme cu kitul de dresaj să o învăț pe Crizantema să facă nevoile la WC. Am încercat eu cu Printesika și surorile ei pe când aveau trei luni să le învăț cu ajutorul kitului de dresaj să facă la WC dar am abandonat dresajul astă vară când am plecat o lună de acasă. Între timp a învățat să iasă în grădină și poți să uiți, dacă a prins gustul de a ieși din casă și știe să se întoarcă, cu greu o mai dresezi să facă la WC.

Dar când a venit Crizantema la noi am zis ia să vedem dacă o pot învăța pe ea să facă la WC. Și am cumpărat iar un kit de dresaj. Îl folosește cu succes și, pentru că Printesika vrea să se împrietenească cu ea, folosește și ea kitul.

Am trecut la decupaj. Am decupat primul cerculeț din centrul kitului. Ideea e să tot decupez din kit până le pică fisa să facă nevoile direct în WC. Problema e că acum Crizantema are activitate: dă cu lăbuța tot nisipul în WC prin găurica din kit înainte de a-și face nevoile. Ea face curat, mă înțelegi. Și eu stau acum și mă întreb cum sa o fac să priceapă că nu nisipul trebuie sa îl dea în WC prin găurica ăia.

Azi am trecut la al doilea cerculeț. S-a mărit găurica. Să vedem cum decurg lucrurile. Deocamdată nu prea e bine. Dar cine știe? Hai, măi, fetelor, chiar vreau să vă văd că faceți la WC.

Despre atei

Sunt născută și crescută în comunism. Și, deși mama a fost extrem de credincioasă, am fost educată să nu cred în Dumnezeu. Am devenit adolescenta la izbucnirea revoluției. Atunci am avut de ales. Atunci am auzit primele colinde. Și totuși a crede în Dumnezeu mi s-a părut o prostie. Era peste capacitatea mea intelectuală de atunci să cred, să merg la biserică, să mă închin, să stau în genunchi. Un lucru mă nedumerea: ok, bunicile și mămicile se tem de moarte și se roagă pentru copiii lor. Dar marii intelectuali ai României de ce cred? Cum de cred?

Mama nu mai crede în Dumnezeu. Nu mai merge la biserică. E supărata pe bună dreptate. Eu merg la biserică pentru că am văzut diferența. Dar nu am cum să o explic. Probabil mulți, citindu-mi unele articole spun vai, săraca.

Am greșit mult. Dar am fost lăsată să greșesc. Altfel nu aș fi învățat nimic. Nu o fac pe mironosița, pur și simplu nu-mi mai trebuie. Am fost metalistă, și acum mai ascult rock uneori. Am avut revelatiile mele. Dar acum mă nedumirește plăcerea unora de a face mișto de cei care postesc. Dacă te uiți la viața lor nici unul nu-i vreun smeker. Probabil că așa se simt ei superiori, făcând mișto de cei ce postesc. Ok, dragă, nu vrei să postești, e alegerea ta. Dar de ce trebuie să faci mișto despre ce nu înțelegi. Pentru că e o neputință de a înțelege toți cei care îi judecați și îi batjocoriți pe cei ce postesc.

Fiecare va înțelege la un moment dat. Cel mai repede înțelegi pe patul de moarte. Sunt oameni care au murit, s-au întors din moarte și au vrut cu disperare să deschidă ochii tuturor. Nu ai cum. Nu ai cum. Fiecare înțelege în ritmul lui, fiecare va înțelege atunci când va înțelege.

Până una alta merg pe culoarul meu pentru că voi da socoteală pentru mine, nu pentru cel care face mișto de mine că postesc și că înțeleg puterea moaștelor. Nu vă judec. Nici măcar nu mă supăr. Simt un fel de milă pentru atei. Pentru că dacă de felul lor sunt oameni buni, și-o vor lua de la diavol din toate pozițiile dintr-un singur motiv: pentru că se poate. Pentru că Dumnezeu îl lasă. Da-le-o din toate pozițiile ca să se trezească. Din păcate cei mai mulți nu se trezesc. Și-o iau și, în loc să se smerească, devin tot mai răi și mai adânciți în convingerea lor. Nu am cum să îi trezesc. Ei singuri trebuie să aibă revelația.

Se apropie Crăciunul. Și trăiesc această perioadă a postului cu un respect suprem față de Divinitate. E o bucurie pe care o întrețin și o iubesc și îmi doresc să o trăiască la fel de plin toți cei dragi ai mei. Vin colindele. Și abia aștept să vă colind live din camera mea.

Dulceață de gutui

Nu sunt genul care burdușește congelatorul de vinete și căpșuni. Îmi place să mănânc mâncăruri de sezon atunci când le este vremea. Zacuscă la vremea ei, dulceață de gutui la vremea ei. Și uit mereu cum se face. Și nici vreo carte de rețete nu am sau vreun caiet personal. Trăiască YouTube ul.

Ai pe YouTube mai multe variante. Binenteles prima e #alwaysjamilla Limpede, scurt și la obiect. Mai caut una ca să fie imaginea mai completă, mai sunt gospodine care dezvăluie trucuri personale și țin cont de tot ce mi se pare că merită să ții cont.

Prima problema a fost gramajul. Două kg de gutui, bine-bine dar cântărite la piață când le cumperi sau acasă după ce le-ai făcut cubulețe? Bine ar fi să dai cantitatea de gutui pe care să o cumperi de la piață. La mine însă s-a nimerit bine. Jamilla a zis două kg de gutui frumoase și un kg jumătate de zahăr, altă tipă a zis un kg de gutui gata făcută cubulețe și un kg de zahăr. Tot pe acolo am ajuns. Plus zeama de la două lămâi.

O tipă atrăgea atenția că gutuile își schimbă culoarea când le mărunțești și dădea un truc să le ții în apă cu zeama stoarsă de la trei lămâi. Eu una am pus zeama lămâilor după ce am pus gutuile în sirop la fiert și și-au recăpătat culoarea galbena.

Am zis sirop. Păi da, într-un litru de apă pui un kg de zahăr. Jamilla a zis un kg jumătate, cealaltă a zis nu știu câte sute de grame de apă. Am zis să fie un litru de apă și un kil de zahăr. Plus un pliculeț de zahăr vanilat. Am spălat gutuile cu apă călduță și o lingură de oțet cu un burete de vase ca să se ducă tot puful, am clătit cu apă rece.

Hai să le kilărim. Cum zice Jamilla? O dată în jumătate, și jumătatea încă o dată în jumătate. Deci patru bucăți din fiecare gutuie, scobit cotorul cu grijă că gutuile sunt tari și te poți trezi cu un deget lipsă, apoi iei fiecare bucata, o tai feliuțe, și apoi bastonașe și apoi cubulețe.

Îmi place mult migăleala dar îmi dă un sentiment de irosire a timpului. Migăleala cere timp, nu îmi place să migălesc în viteză ca să termin mai repede și atunci îmi pun un film ca să fie trecerea timpului mai plăcută.

Problema e că acum e frig în bucătărie. Avem panouri în sufragerie și dormitor dar în bucătărie când gătesc mă îmbrac mai gros. Ce-ar fi să fac operațiunea cubulețele în dormitor? Îmi pun un film, pun castronul cu bucăți de gutui pe pat, pun un castron gol lângă el, trag fotoliul lângă pat, aduc fundul de lemn și cuțitul și începe operațiunea cubulețele de gutui.

Nimic mai plăcut. Mi-am pus Crown, sezonul unu ca să fiu sigură că îmi ajunge timpul de tocat și m-am apucat de treabă. Îmi place să îmi tihnească migăleala și să îmi creez tot confortul când migălesc.

Migăleam de ceva vreme când mi-am amintit de sirop. Trebuie pus la fiert un litru de apă cu un kg de zahăr și un pliculeț de zahăr vanilat. Eu pun și un praf de sare la orice. Așa că am pus siropul la fiert și mi-am pus alarmă pe telefon să închid focul după 20 de minute.

Nu știu să spun sigur când am terminat de kilărit și kubulărit gutuile. Știu doar că a trecut timpul pe nesimțite. Siropul era deja gata de ceva vreme așa că nu am avut decât să torn cubulețele de gutui în oală, să pun zeama de la lămâi și să dau foc. O tipă a pus și miez de nucă. Eu nu am pus deși aveam în casă. Miezul de nucă e păstrat cu sfințenie pentru coliva de sâmbătă. Nu am mers chiar în fiecare sâmbătă din acest post cu colivă la biserica dar păstrez miezul de nucă special pentru asta. Poate o să mai fac o tură și cu miez de nuca dar de data asta am făcut fără. În schimb mi-am pus amprenta mea: un vârf de cuțit de ghimbir praf. Așa cum pun sare la orice rețetă de desert, așa pun și ghimbir praf. #ador.

Am lăsat să fiarbă 20 de minute , timp în care am spălat toate vasele și am făcut curățenie în bucătărie. În dormitor era deja curat pentru că am umblat cu mare luare aminte să nu cadă cubulețele pe lângă castron. Și după 20 de minute am închis focul. Nu mai știam care dintre toate a dat indicația asta dar am reținut că e bine să lași dulceața peste noapte să se odihnească și gutuile să își lase zeama. Și dimineață mai fierbe 20 de minute și e gata dulceața. Mă rog, teoretic, trebuie să fiarbă până capătă o oarecare consistență, trebuie să pui pe o farfurie două linguri de zeamă și dacă se leagă când se răcește, e gata.

Ce îmi place la dulceață e că iese roz. Nu știu dacă iese la toată lumea așa, înclin să cred că praful de ghimbir îi dă culoarea roz. În combinație cu zeama de lămâie. Nu știu. Știu doar că în combinație cu un ceai de fructe în care pui tot așa un praf de ghimbir, cu o pâine de casă scoasă din cuptor din care tai o felie zdravănă pe care o ungi ori cu margarină dacă ții post, ori cu unt dacă nu – e un desert așa de bun de îți dai ochii peste cap și mesteci o vreme privind cruciș de plăcere. Nu lăsați să se încheie acest an fără să faceți o dulceață de gutui.

Prințesika mofturoasa

Prințesika e o dulce dar mă disperă cu mâncarea ca de obicei. Mai ales acum că e post trebuie să îi cumpăr cărniță separat, să o fierb, să arunc prima apă cea cu chimicale și apoi să pun o ceșcuță de orez. Ea mănâncă doar cărniță, fără pieliță, bucățică cu bucățică. Supica, pielea și oasele – Prințișor sau Crizantema. Sau Bursucuța dacă e acasă și ea. Nu am nici o problemă să gătesc separat pentru ea, întâmplător sau nu, e chiar foarte delicioasă mâncarea mea de post iar peștele din week-end e un deliciu. Numai cine ține post savurează peștele cu adevărat în perioada asta. Cu papilele ”curățate” de carne, peștele devine o delicatesă uluitoare și inexplicabilă, cum poate fi așa de bun?!

Ei, dar binențeles că se bucură și pisicile de pește în week-end. Cum s-ar putea altfel? Iar Prințesika e fan absolut al peștelui. Dacă ar mânca doar pește, ar fi cea mai fericită. Dar nu mănâncă și mațele, nici una din pisici nu mănâncă mațele așa cum ar fi normal pentru o pisică. Te bucuri că ai pisică pentru că nu trebuie să arunci mațele când gătești pește. Nu, la noi pisicile adoră peștele dar numai gătit.

Și Prințesika mea savurează peștele. Nimic rău în asta. Dar avem o problemă că apoi nu mai vrea să mânânce cărniță. Terapista mea se dă tare greu pe brazdă și rămâne nemâncată, nu se mai atinge de carne decât cu mare greutate. Se agită că îi e foame, îi pregătesc cărnița, îi pun o bucățică jos, o miroase dar nu o mânâncă. O aștept să se mai agite un pic, îi pun iar o bucățică lângă farfuriuță, o miroase – și iar o rupe la fugă ca apucată de streche.Deși în post , mărturisesc că nu sunt o sfântă și am un repertoriu întreg care țâșnește ca un vulcan #darmănâncăf…..guramă-tiidarazișimâni,mănâncă!!! Cu greu, cu mare greu se îndură și mănâncă vreo două trei bucățele. Ziua de luni e belea cu Prințesika în post.

Aseară din nou m-am supărat pe ea că nu mănâncă și m-am întins un pic pe pat să mă odihnesc și să-mi adun un pic gândurile. Prințesika terapista a venit , am simțint-o cum se urcă pe mine de la glezna până pe pieptul meu. Deschid ochii. Sta și se uită la mine de parcă ar vrea să stăm la povești ca fetele. Nu o las să aștepte, mă apuc de povești cu ea. Să știi , Prințesiko, că sunt tare supărată pe tine că nu mănânci. Uite Crizantema cum mănâncă orice, până și cu crănțănelele s-a dat pe brazdă și mănâncă inclusiv crănțănele de adult. Și tu nici măcar crănțănele moi pentru  pui nu mănânci. Nici conserve, nici pliculeț, nimic.

Mi-a pus o lăbuță pe gură. Gen ”Taci că mă enervezi”. Deci mi-a închis gura cu lăbuța. Și m-a privit cu subânțeles în ochi. De parcă mi-ar fi zis, dragă, dacă mă compari cu țăranca de Crizantema, bagaboanta aia bătăușă pe care o alintați cu toatele și vă topiți atâta după ea, să știi că nu îți mai fac masaj pisicesc în vecii vecilor.

Mai zi ceva…

Prințișor voo doo master

Continuă distracția cu Prințișor. După ce ieri m-a făcut să mă dau jos din pat și să îmi fac cafea cu două ore mai devreme ca de obicei , azi dimineață la aceeași oră a recidivat.

Mama are obiceiul să se trezească după ce mă bag eu la somn. Când mă ia somnul ea are activitate , treaba ei ce face, nu face gălăgie, e ok.

Dar avem o problemă cu datul pisicilor afară. Banditul de Prințișor are un aliat în ea , baga un miau miau discret iar mama îi dă drumul afară noaptea pe la ce oră vrea mushkii lui. Astfel încât am adoptat obiceiul de a mă încuia în cameră ca să fiu eu sigură că Prințișor nu iese nicăieri până dimineață.

Astă noapte însă Prințișor și-a reânceput milogitul pe la ușă, discret, să-l audă numai mama. Nu știu , cred că o vrăjește, o hipnotizează , miau miaul lui e un fel de voo doo ”deschide ușaaa… deschide ușaaa” Mama încearcă ușa dar , evident e încuiată și renunță. Prințișor continuă cu miau miaul netulburat ”deschide cealaltă ușăăă… deschide cealaltă ușăăă…” Și mama ce face? Dă fotoliul care blochează ușa spre sufragerie la o parte și-i deschide ușa banditului. Am sărit ca arsă. Ne-ne-ne-ne, treci înapoi. Treci înapoi!

S-a băgat la mama sub pat. Mama de colo,” lasă-l aici că nu-i mai dau drumul afară”. Am încuiat ușa la apartament și am luat cheia la mine. Dormi sub pat dacă vrei dar afară nu ieși.

Prințișor se răzbună

Aș putea foarte bine să îl las afară, nu? Dacă așa vrea el, de ce să calc eu peste liberul lui arbitru? Eu nu am avut copii dar întreb și eu, cum ar fi ca mămicile să își lase copiii afară când vor ei și cât vor ei? Lor le place afară, nu? Vor să stea mult și bine, să se joace, ca mai apoi să le ia mămica lor temperatura, aaa, are băiatul febră, să îi dea mămica lui ceiuț? ”Nu vleau ceiuuuuuț!” Să îi dea mămica lui aspirinuță? ”Nu vleau aspilinuțăăăă!” Să îl lase mămica să moară? ”Daaaaa!!!” Dar să ia mămica un papuc să-i dea vreo două la curuleț  vrea băiatul meu? ”Nuuuuu!!!” Și din ciclul #număintereseazăcevreitu #treciîncasăcătebelesc” l-am adus pe Prințișor în casă deși el ar fi vrut , nu-i așa, să stea afară cât vrea mușkii lui și să se bucure de o zi geroasă , cu grindină, cu vânt, cu tot tacâmul. Nu pot să îl știu afară când e frig, mă ia cu rău de la stomac, până nu îl văd în casă sub fotoliu unde îi place lui să doarmă, nu mă liniștesc.

Dar ieri Prințișor a fost băiat cuminte. Uite că nuieșușa lui Moș Nicolae e fermecată! Cât am fost eu la cumpărături a ieșit, și-a făcut nevoile și când m-am întors la cumpărături era, doamnelor și domnilor la ușă. La ușă, așteptând să descui și să intrăm amândoi la căldură. Nu sub o mașină unde să mă audă pe mine pispisuind după el, nu la geam pe ladă unde să nu ajung eu la el să îl iau în brațe și să mergem în casă. Era la ușă. Iau eu m-am oprit în loc și m-am uitat ca proasta la el, convinsă că nu văd bine. Probabil însă i s-a făcut rău de la stomac de atâta bine cât mi-a făcut, și-a amintit de papucul de la geamul vecinului și a încercat să se strecoare afară pe lângă mine . L-am prins, binențeles. Cum era să-l fi scăpat? Am impresia că acesta era și planul. Să plâng de fericire că e Prințișor la ușă și mi-am luat de o grijă, că nu mai trebuie să ies după el să îl bag în casă, iar el să se strecoare și să o șteargă afară și să stea ascuns când voi ieși cu pispispisul după el, urmând să merg la somn fără să îl bag în casă. Să mai zică cineva că nu sunt pisicile malefice.

Dar nu i-a mers, scârba. L-am prins, ha, stai așa, scârnăvie, că nu-ți merge. Am lăsat căruțul la ușa scării și am urcat cu Prințișor în brațe , l-am băgat în camera mea și am închis ușa și abia apoi m-am întors și am urcat cu căruțul în casă. Am încheiat seara liniștită cu toate cele patru pisici la căldură – familia regală la mine în cameră și Bursucuța la mama în pat, Crizantema la Diana în pat, fiecare cu pisica ei dar eu încântată tare că e Prințișor la căldură.

Am dormit tare bine. Până, binențeles, am primit deșteptarea de la prinț. A avut păpică, supică, puișor, crănțenele, țucu-i nasul lui de grăsan, dacă a mieunat înseamnă că e dimineață și vrea afară la căcuță. Am respirat adânc, ce bine am dormit! Altă dată abia mă înduram să mă dau jos din pat, mi-era tare lene să merg să îi deschid și ușa la apartament dar și ușa la scară. Dar acum , vezi, dacă am dormit fără grijă și nu m-am mai culcat supărată, m-am trezit mai fresh, mai ok. Hai, afară, Prințișor cumințel!

Iau o haină pe mine și cobor să îi deschid ușa la scară. O deschid numai un pic cât să încapă el ca să nu intre frigul. Alții au obiceiul să o lase deschisă larg și eu, care stau la unu, am devenit un fel de portar care coboară să închidă ușa. Vezi, dacă nu avem interfon? Deschid ușa un pic, urc scările înapoi, coboară și Prințesika , și Bursucuța. Ajung la ușă și mă uit înapoi după pisici. Prințișor s-a oprit în ușă, adulmecând zona. Prințesika s-a oprit în spatele lui, neputând să treacă de el. Se uită la mine , se uită la el, hai, bre, tati, ieși azi? Dar Prințișor nu se grăbește, adulmecând cu calm zona. Whatever, Prințesika țup! sare peste el și fuge în grădină, adică, sorry, tati dar mă scap pe mine.

Am intrat în casă, am pus de cafea, m-am instalat la laptop cu cafeluța lângă mine și m-am uitat la ceas. Trebuie să fie 5 jumătate – șase.

Era 2:45.

Prințișor nesimțit

S-a făcut Prințișor un nesimțit… Știe că ies după el, știu că e băgat undeva pe sub mașini, pispispis după el și nu iese. Trebuie să intru în casă și să mai ies o dată după el. Dacă are chef să intre, știu că vine în urma mea dar nu direct la ușă să mă scutească de un efort, nuuuu. Se duce la geamul de la sufragerie a vechiului de la parter, e o ladă și se urcă pe ea. Știe că voi coborî după el. Și eu cobor din nou cam în cinci minute.

Nu întotdeauna îmi face onoarea să se prezinte la geamul vecinului de la parter. Se întâmplă să cobor și de trei ori și să merg la culcare fără să îl bag în casă. Dar când se prezintă la geam, să nu vă închipuiți că gata, am coborât, hai în casă și el coboară de la geam, îl iau în brațe -aceeasi putoare de motan , cel mai leneș din lume- și gata. Trebuie să mă apropii de geam, să mă întind după el, să nu ajung la el decât dacă își apleacă el capul, să îl mângâi pe cap, să mă rog de el drăgăstos și el să se îndure, bine, fie. Și coboară, eu îl iau în brațe și mergem în casă.

Aseară am coborât iar după el. Nu era la geam la vecinul, așa că am plecat în zonă la pispispis printre mașini, apoi am urcat în casă. Cobor iar în cinci minute, Prințișor e la geam. Mă întind după el, nu ajung. Se apleacă un pic și îl mângâi pe cap. Hai acasă! Dau să plec, sperând să vină după mine. Se uită ca boul și nu face nici o mișcare. Hai, mă, acasă, n-auzi?! Nimic. Mă întorc și mă întind după el, el știe că nu mă urc pe geam, știe că nu ajung, știe că nu am ce să fac decât să mă întorc în casă și eventual să mai cobor o dată. Mă întind mai mult, dau să îl apuc de cap, de urechi, de o labă… Se retrage câte un pic, fix atât cât să îl scap. Îmi vin spumele. Mă uit la vecinul la geam lângă lada pe care stă Prințișor și văd un papuc. Îl iau și îi croiesc vreo două, de se dă Prințișor urgent jos de pe ladă direct la mine în brațe. Păi tu-ți grijania mă-tii azi și mâni, mai fă tu așa că atât îți trebuie.

Azi dimineață la fel, când să plec la catedrală îl văd pe Prințișor la geam la vecinul. Hai acasă. Mă întind după el, el nici nu se apleacă, stă drept cu capul sus și nu face nici o mișcare. Papucul! Îi croiesc vreo două, țup în brațe și haida sus. Cam atât ti-a fost, nesâmțâtule!

Chernobyl, Wuhan și prețul minciunilor

”Care e prețul minciunilor? Nu e vorba că le vom confunda cu adevărul. Adevăratul pericol este că dacă vom auzi prea multe minciuni , n-o să mai fim capabili să recunoaștem adevărul. Ce mai poți face în acel moment? Nu-ți mai rămâne decât să renunți până și la speranța că vei afla adevărul și să te mulțumești cu povești. În aceste povești nu mai contează cine sunt eroii. Tot ce vrei să știi este pe cine să dai vina. ”

Așa începe mini seria Chernobyl , vorbe spuse de inginerul Valeri Legasov care practic a salvat situația dezastruoasă de la Chernobyl, fiind de față în ședința în care se încerca mușamalizarea situației în raportul prezentat lui Gorbaciov. Întreaga mini serie e o descriere a comunismului , înflorit cu minciuni frumoase și menținut cu mușamalizări și tehnica  băgării gunoiului sub preș. Când colega lui Legasov a fost arestată pentru că încerca să descopere adevărul cât vinovații mai erau  în viață , inginerul Legasov l-a abordat pe însuși șeful KGBului spunând simplu: ”Am nevoie de ea”. Membrul de partid Șerbina nu e deloc uimit că inginerul a reușit atât de simplu să-l convingă pe însuși șeful KGBului să o elibereze pe experta fiziciana Ulana Khomiuk. ”Crede că ești un idiot naiv. Și un idiot naiv nu e periculos.”

E nevoie de idioți naivi ca să salveze accidentele dezastruoase cu efecte internaționale , rezultate a mincinilor adunate sub preș și care nu au cum să țină o veșnicie. Tot un astfel de idiot naiv a existat și în Wuhan, acel tânăr doctor care a încercat cu prețul vieții să conștientizeze lumea , să spună adevărul.

O fi fost coincidență să iasă pe piață serialul Chernobyl , descriind dezastrul din anii 80 care a marcat începutul sfârșitului coumismului în Rusia – conform mărturisirii lui Gorbaciov. Iată, după exact un an se întâmplă un alt accident, tot într-o țară comunistă iar prețul e plătit din nou de oameni nevinovați. Dar care este adevărul? Cine este cu adevărat vinovat?

Duminică sunt alegeri. Și am deja două exemple de rezultate la care se poate ajunge dacă pui minciuna la putere. Dar de partea cui este adevărul? Pentru că toți sunt infectați de minciună. Nu vor decât să ajungă la putere – ca apoi să se îmbete de aceasta și să-și umple buzunarele cât se poate. Ce să fac cu votul meu? Cui să i-l dau?

Fasole bătută

E mâncarea mea de post preferată. Când fac fasole bătută, fac și ciorbiță, și mâncărică. Dar fasolea bătută e regina. Cu ceapa caramelizată pe deasupra și o actritură, nu contează de care, e o bunătate.

Găteam în bucătărie și îmi aminteam cu ce ocazii am mâncat fasole bătută. Când țin post dar trebuie să mă deplasez de acasă, de regulă la un concurs de turism montan, concert sau festival de folk – țineam post doar dacă gazdele aveau mâncare de post. Întrebam și, dacă nu aveau, mâncam ce era de mâncare iar când mă spovedeam spuneam că la data x am mancat de dulce . Nu mi se pare de bun simț să faci gazda să se simtă prost pentru că nu ține post. Dacă are, bine, dacă nu, mănânci ce îți oferă și zici săru-mâna pentru masă.

Găteam și am privit pe geam. O salvare a venit în fața blocului. Mi s-a strâns inima. Mama și Diana-Teodora sunt în sufragerie, se uită la desene animate. Câtă dreptate mai are și gurul acela de zice că nu e nevoie să cauți motive să fii fericit. Dacă ești în viață, e cel mai bun motiv să fii fericit.

Găteam în continuare și am văzut salvarea plecând. Cine o fi fost? Mi-am amintit un film unguresc despre un compozitor care a compus o piesă pe care dacă o ascultai, îți venea să te sinucizi. Piesa cu pricina făcuse deja victime, peste victime iar cel ce privește se întreabă de fapt care e concluzia filmului. Mesajul e să fii demn în fața morții. Mi-am amintit de personajul feminin din film, acea tânără atât de frumoasă care dădea impresia unei ușuratice când de fapt ea iubea sincer și curat, cu tot sufletul ei. Mi s-a crispat din nou inima la gândul scârbelor de bărbați cu succes la femei care nu pot ierta unei femei frumoase că ”cu acela a fost, de ce să nu fie și cu mine?” Uite de aia, scârbă și curvă masculină ce ești.

Îmi amintesc iar de salvare și avansez cu gătitul. Îmi amintesc de părintele duhovnic căruia m-am plâns de un anumit personaj iar părintele mi-a spus să îl iert. ”Dar l-am iertat, părinte. Dar nu mai vreau să mai am de-a face cu el sub nici o formă. L-am iertat dar nu îl mai vreau în viața mea și cred că alegând așa, aleg să mă protejez pe viitor.” Părintele a zâmbit. ” Nu l-ai iertat.”

Și totuși m-a împărtășit. Asta pentru că a înțeles cam ce probleme am de fapt și cât de puțin îmi pasă de cel pe care nu l-am putut ierta. Am probleme grave, pot foarte lesne să trântesc ușa în nas cuiva care doar pozează în prieten. Dar trebuie să lucrez la iertare. Asta pentru ca și Dumnezeu să mă ierte pe mine.

Fasolea e gata, ciorbița e gata, mâncărica e gata. Mai trebuie sosul de ceapă. Mi-am amintit când am mers cu clubul meu de turism montan la lira noastră de la Buciumeni. Era în Postul Crăciunului și mi-am luat la pachet  trei bidoane de plastic de doi litri, le-am tăiat gâtul și am pus în ele fasole bătută. Trei zile cât stăm la concurs îmi ajunge. A fost cea mai frumoasă liră a Albatrosului, chiar dacă a fost atât de frig de chiar că părea că trece Polul Nord prin Buciumeni – conform unei caricaturi care a și câștigat locul întâi la această probă. Ne-am străduit cu toții să fie o liră de neuitat – și chiar a fost. Iar fasolea mea s-a terminat din prima seară. Ne-am așezat mai mulți vineri seara să mâncăm – am scos și eu fasolea mea bătută și pâinea de casă făcută de mama. De regulă se scot conservele, slănina, mâncăruri conservate care de cele mai multe ori sunt de carne pentru că se păstrează mai bine. Dar când au văzut fasolea mea, au căscat niște ochi mari : fasole bătută? Pâine de casă? Vreeeeeeeem!!! Îmi amintesc un munțoman cum a luat o bucată de pâine de casă și și-a înfipt colții în coaja care a sunat cranț! între măselele lui iar el a zâmbit topit de plăcere – eu mă întrebam ce i-a plăcut mai mult? Cranțul coajei sau gustul ei? Cert e că am rămas fără mâncare și fără pâine, băăăăăăi, eu ce mai mănânc ? Am râs firește, asta e problemă la Albatros?! Pe câți nu i-am hrănit cu tuciul lui Cârlioru , venea lumea din traseu iar noi le ofeream un castron de mâncare caldă care acolo, în aerul acela curat, era ca o hrană de la Dumnezeu personal. Puteam fi acuzați de orice –  dar că am uitat de prietenie pentru puncte cum s-au trezit unii vorbind, asta în nici un caz nu cred că se va putea spune vreodată despre un Albatros.

Și e gata fasolica mea. E gata masa! Strig. Au venit și m-au ajutat să punem masa. O cruce mare înainte de masă și un ”mulțumim, Doamne, pentru ziua de azi și pentru această masă atât de bună”. Mai avem și plăcintă de mere de ieri, deci am rezolvat și cu desertul.  

A fost o fasolică bătută tare delicioasă. Am hotărât că merită să marchez momentul pe blog și m-am apucat de scris. Și pe măsură ce scriam, a ieșit și soarele care a cam stat ascuns zilele astea – și de Sfântul Andrei, și de 1 Decembrie. Și ori de câte ori iese soarele, mă gândesc că trebuie să fi făcut și ceva bun care să mă facă să mă iert. Pentru că înainte de toate trebuie să mă iert pe mine însămi. E ca și iubirea. Dacă nu te iubești pe tine însuți, nu ai cum să fii iubit și de alții. Cum să te iubească alții dacă nici tu insuți nu te suporți? Cam la fel e și cu iertarea. De multe ori mai repede iertăm pe alții decât pe noi înșine. Așa că, dacă azi nu doar că am mâncat o fasolică delicioasă dar mă bucur și de o zi cu soare, înseamnă că Dumnezeu mi-a iertat păcatele . Și dacă El m-a iertat, trebuie să mă iert și eu.