Viața după Prințișor

Când rămâi fără animăluțul tău preferat, începi să te gândești la lucrurile pe care le-ai lăsat pe planul doi din cauza lui. Poate ai fost redirecționat de Divinitate prin dispariția lui. Ce am făcut așa de greșit având grijă de el?


Realitatea e că mi-a ocupat timpul atunci când nu aveam altceva de făcut. Sau cred că mă mințeam, spunând asta. Pentru că așa e cu pisicile astea. Vezi o pisicuță și zici, mmm, aș putea să am grijă de ea. Iei chestii din alea uscate de la Petshop, cât costă kilul, 5 lei? Dar după ce te procopsești cu pisicuța care te intoxică cu afecțiunea ei, încep complicațiile. Stai că trebuie să ai grijă să nu facă viermișori, stai că trebuie să îi dai pastiluțe ”din alea” că altfel moare. Și tresari. Cum să moară? Ei, cât poa’ să coste și pastiluțele ”alea”? Și iată-mă acum cu puiul lui Prințișor cel plecat, Prințesika, Zgubiduka, Săbiuța care nu mănâncă decât carne și, chiar dacă aș vrea să devin vegană, nu pot, pentru că în zilele de post eu umblu cu carne fără nici un stres ca să dau copilei să mănânce , altfel moare de foame.


Nu e deloc puțin lucru să ai grijă de un animăluț iar cei din industria care profită de slăbiciunea celor ce iubesc animăluțele știu asta. Chestiile alea uscate sunt din ce în ce mai scumpe pentru că, probabil, cele care costă doar 5 lei nu le mănâncă nici pisicile vagaboante de la gunoi. Chestiile alea uscate au fost în mod voit modificate pentru ca oamenii să trebuiască să pună botul la mofturile pisicuțelor care, pe bună dreptate, nu mai pot mânca mancare uscată de 5 lei pentru că nu e comestibilă. Nu e nici un moft, săracele nu au nici o vină că fabricanții de mâncare special fac mâncarea ieftină de pisici de nemâncat pentru ca tu să o cumperi pe cea mai scumpă de frică să nu moară de foame animăluțul tău. Doctorii veterinari trebuie să trăiască și ei. Și încă bine. Trebuie să faci vaccin, trebuie să faci aia, trebuie să faci ailaltă- inclusiv să tunzi pisica, frate, dacă îi cade părul -și îți saltă și din asta niște bănuți. Iar tu te uiți prostit și zici, pe bune?…


Cel mai bine e să-i înveți să facă la WC sau să îi lași liberi să își facă nevoile afară în natură – și așa nu mai dai banii pe saci de nisip , să le dai mâncare făcută de tine, să nu mai depinzi cu nimic de industria care trăiește din slăbiciunea ta pentru pisici, din groaza ta că dacă nu cumperi de la ei, vor muri. Oricum mor. Trăiesc exact cât le e dat să trăiască. Dacă s-au îmbolnăvit, salut, poți să umbli tu pe la 7 doctori, dacă va muri – va muri, nici cele mai echipate cabinete nu îi pot salva viața. Și atunci de ce să arunci banii pe geam?

Am rămas fără Prințișor, care oricum dădea rar pe acasă și, probabil, Divinitatea a zis, băi , băiete, nu e prea frumos din partea ta să o faci pe stăpâna ta să iți ducă dorul, ia treci tu definitiv dincoace ca pedeapsă că o lași să te caute noapte de noapte în loc să fii cuminte și să mergi singurel acasă, după ce îți faci nevoile. Cât să te mai rabde cu independența ta? Și mi l-a luat de tot, măcar să nu mă mai chinuiesc să ies mereu după el, să mă uit mereu pe geam după el și să fie eveniment special când îl văd prin fața blocului și să ies într-un suflet să îl bag în casă. Nu era prea frumos, își cam bătea joc de mine. Iar Divinitatea l-a pus cu botul pe labe. Mi-a rămas Prințesika și prietena ei Crizantema. Și Bursucuța care nu se știe cât mai stă pe acasă, va veni căldura și poate foarte bine să plece din nou ca anul trecut.


Dintr-o faptă bună de a avea grijă de Prințesa care s-a autoinvitat la noi în casă, s-a creat cu adevărat o saga care, iată, s-a încheiat. Am sterilizat-o pe Prințsika, deci nu vor exista urmași ai poveștii Prințesei. Era , oricum, un fel de a-mi trece timpul . Probabil ar trebui să am mai mare respect pentru timpul meu și să mă concentrez pe muzică și actorie mai mult. Sunt bună la a ieși din stare de șoc, la a-mi da singură șuturi în fund pentru a face pași înainte.

Până una alta am urmărit serialul de pe Netflix ”Pretend it’s a City” realizat de Martin Scorsese , având-o invitată pe scriitoarea Fran Lebowits. E ca o gură de aer proaspăt să auzi o intelectuală vorbind. E ca și cum ai zice, of, nu a înnebunit lumea cu totul , mai sunt și unii care vorbesc cu sens.


Au existat multe faze care mi-au dat de gândit dar una m-a amuzat în mod special. Despre cum a mers ea într-o excursie în munți și a fost avertizata despre ursi. Am auzit eu multe dar asta m-a dat pe spate. Cică dacă vine ursul, să nu fugi, că te prinde. Bagă ursache și suta la oră, nu ai cum să fugi mai repede decât el. În schimb tu să stai liniștită și să ridici mâinile în aer și să începi să cânți. Ursul va deveni confuz, vâzând că nu fugi, nu te sperii ci stai pe loc cu mâinile în aer și mai și cânți pe deasupra. Eu am încercat să mă imaginez pe mine. Să văd un urs, să mă opresc calmă și, în timp ce el mă miroase să vadă dacă nu am făcut pe mine, eu să îi și cânt ceva, mă-nțelegi? Nu doar să îmi țin cumpătul , să mai și cânt . Dar ce să îi cânt? Ce mai faci, ursache, mersi bine – cred că am făcut pe mine…? Descântec de ploaie? Am un feeling că nu aș fi cea mai frumoasă femeie cu mâinile sus și un urs studiindu-mă și spunându-și, mmm, cred că ar merge un ostropel… În orice caz, scriitoarea i-a zis clar, omule, eu dacă văd un urs nu am cum să stau , să ridic mâinile și să mai și cânt pe deasupra. Eu dacă văd un urs, fug. Și a continuat biata femeie excursia stând aproape lipită de bietul om, ținându-l de mână și strigându-l disperată dacă reușea să se desprindă de ea. La un moment dat omul simte nevoia să zică femeii, știi, trebuie să îți spun din capul locului un lucru: sunt însurat. Scriitoarea l-a asigurat, omule, nu mă țin de tine că ești vreo frumusețe. Mă țin de tine pentru că ai o pușcă. Mă țin de tine pentru că dacă vine ursul tu ai o armă și ai să-l împuști.


Poate ar trebui să mă țin de promisiune și să reiau liveurile pe Facebook, poate și pe Youtube. Nu de alta dar e mai plăcut să cânți în fața telefonului cu mii de privitori online decât în fața unui urs. Nu sunt încă în forma cea mai bună dar cred că asta e ceea ce trebuie să fac.


Vă pup. Să fiți iubiți!

Pe unde umbli, MăiNinuniMăi,

E clar, e hotărât, trebuie să-l sterilizez pe Prințișor. Problema e că nu stă deloc pe acasă. Culmea e că îmi amintesc cum îmi făceam griji cu Bursucuța care nu avea curaj să intre în casă astă toamnă și eu mă gândeam ce o să facă, sărăcuța de ea la iarnă când or veni frigurile acelea. Uite că au venit frigurile acelea iar Burcucuța stă bine mersi la căldurică, mă păzește non stop când scriu , când prinde o fereastră în care pun laptopul deoparte sare la mine în brațe și se alintă de mama focului, când mă întind un pic să mă odihnesc sare imediat și localizează zonele în care s-a concentrat energia negativă și îmi face masajul pisicesc tipic, ce să mai , e pisica ideală. Și Prințișor ce face? Naiba știe ce face! Naiba știe pe unde umblă. Văd că o ia pe urmele maică-sii Prințesa care și-a luat tălpășița și acum slujește la alt stăpân , fără să mai treacă măcar un pic să dea un ”bună ziua, tu , care ai avut grijă de mine când am făcut pui, care mi-ai învățat puii să folosească litiera, care ai curățat nisipul cu răbdare de fier până au învățat să iasă în grădină, care le-ai făcut supică la hămesiții care mă secătuiau de lapte de am ajuns piele și os și muream cu zile dacă nu mă ajutai tu, etc” Acum Prințișor la fel face, e musafir pe la noi, problema e că vine o dată la trei zile și asta dacă absolut întâmplător îl văd pe la prânz pe afară și ies într-un suflet după el și îl bag în casă. Dar nu stă, doarme două ore apoi prinde momentul în care eu sunt la baie sau mai știu eu ce fac și miau-miau la mama care îi dă fără mută vorbă drumul afară. Cum e mă-sa, așa și el.

Cele mai afectuoase și mai drăgăstoase sunt Crizantema și Bursucuța pe care nu le-am crescut de mici, nu ar avea neapărat de ce să mă iubească atât de tare, doar le-am adoptat și pe ele. Și uite câtă iubire și recunoștință pe capul lor , de nu mă lasă să respir, frate, nu mă pot apuca de scris la laptop fără să trebuiască să le dau la o parte pentru că vor în brațe neapărat. Prințesika e o Zgubidukă distrusă cu capul, aceleași probleme cu mâncatul, aceleași apucături de lovită de streke – și când o iau în brațe, mă împinge cu lăbuța, frate, s-a terminat! Vrea jos!

Ce te faci cu atâta lipsă de recunoștință de la cei care care aproape că îți datorează viața și cu atâta iubire de la cele care te iubesc pentru atât de puțin? Unora li se pare că e dreptul lor din naștere să îi iubești și te trataează cu sictir și alții te copleșesc cu atenția și iubirea lor deși nu ai făcut mare lucru pentru ei. E o situație aproape biblică și îmi amintește de acel exemplu în care Dumnezeu i-a invitat la masă pe toți cei pe care i-a ajutat iar aceștia au găsit tot felul de scuze pentru a refuza invitația – și atunci Dumnezeu și-a deschis ușa către toți cei săraci și amărâți care au venit într-un suflet – și s-a umplut casa – și tot a mai rămas loc. Ăștia suntem, cu ăștia defilăm.

Avem atât de mult dar uităm să mulțumim pentru ce avem. Iar sufletul nostru se consumă, se consumă cu fiecare respirație și ne amintim de Dumnezeu doar în clipa în care s-au consumat rezervele noastre de suflet și cădem în genunchi , cerând ajutor cu disperare. Nu ia mult să spui o rugăciune dimineața prin care să îi mulțumești lui Dumnezeu pentru ceea ce ai și să te însoțească și să te ajute peste zi, după cum nu ia mult să spui acolo o rugăciune seara la culcare pentru a fi păzit și protejat când te odihnești și ești fără de apărare. Ia foarte puțin să îți păzești și să îți hrănești sufletul dar când ai tolba plină e o chestiune de cunoaștere și educație ca să te păzești spiritual. Cei mai mulți au tolba plină dar habar nu au că dacă nu o hrănesc mereu , ea se va termina. Și apoi să vezi jale!

Prințișor e un adolescent, cum ar veni. Nu are minte, înțelepciune. Și are un aliat în ”bunica”, face ce vrea, când vrea pentru că are susținere în cea care nu știe să îi dea vreo două la fund când miaună că vrea afară. Iar eu nu mai am putere să mă lupt cu nimeni și nici nu mai vreau. Deși numai eu știu cum mă uit seara din cinci în cinci minute pe geam, tot sperând să îl văd pe Prințișor pe o mașină, sau cobor , pispisuind după el, sperând să îl văd ori la geam la vecinul, ori ieșind de sub o mașină, orice numai să nu îl știu afară în gerul acela. Pe unde o fi umblând și unde s-o fi ducând pe gerul acesta, de ce nu vine la căldurică acasă? Uite cum, făcându-mi griji pentru Bursucuța, o pisică străină, ajung să petrec iarna, frământându-mă de grija lui Prințișor…

When someone close got infected with Covid 19

One thing is clear: it can happen to anyone. If it didn’t happen to you today, that doesn’t mean it can’t happen to you tomorrow. But the way you react when someone close to you gets infected with Covid 19 says it all about your character.

It doesn’t matter how he got infected, it doesn’t matter if he protected himself or not, if he washed his hands or not, if he wore a mask or not (you can‘t trust these masks to do their job, I don’t think they protect at all) It matters that he warned that he has become infected and that it is important to get tested so that you knew what to do next. Very nice of the person if he warned you. The question is how do you relate to this person after he has informed you that he was infected and it would not be bad for yo to get tested and check if you are infected.

What are you doing in this case? Do you start and blame the infected person for having got sick ?! You make a whole scandal, reproaching her for not being careful, fearing out loud that now your whole family might have been infected, etc. ?! You have no way of knowing where he got it from, how he got it, etc. But I think it’s important to help this person as much as you can. Because this can be a test for you. If you don’t relate correctly, if you don’t say a good word to her/him, if you don’t help her/him with everything you can, even with food, pills, fruits, vitamins – and you take them to the door so you don’t come in contact with her/him – then you should to think a little more if you think of yourself being a valuable person.

I talked to an infected person and she told me how disappointed she was by a certain person for whom she had some admiration but who related very disappointingly to her. Not a good word, an encouragement, what I can do to help you with, etc. I told the infected person that this was the best opportunity to see the true quality of the people she was dealing with. She told me that she had unpleasant surprises but also very pleasant surprises. In the sense that people she was very upset with immediately jumped to help her and left her a bag full of everything, medicines, teas, even ready-made soup. This is how you find out what people are actually made of.

You don’t have to be upset and speak ill of those who don’t help you if you get infected. Draw their attention that it is not ok what they do, that it is not known if this is not a test and that just as they treat those who need help, the same way they will be treated  when they need help. It doesn’t have to be about Covid19. But to simply need help and, instead of help, to receive reproaches that you were careless and ended up in such a situation. Everything gets pay back. You don’t have to be radical and slam the door on those who don’t help you. It is good to have a good word for everyone. But in the future you will know what kind of people they really are. You will know their true quality. The question is what will you do when they ask you for help.

I think you will help them if you think of yourself as a valuable person. Not out of respect for them and the way they reacted when you needed help. You will help them out of respect for yourself.

Când cineva apropiat s-a infectat cu Covid 19

Un lucru e clar: i se poate întâmpla oricui. Dacă nu ți s-a întâmplat ție azi, asta nu înseamnă că nu ți se poate întâmpla mâine. Dar felul în care reacționezi când cineva apropiat se infectează de Covid spune totul despre caracterul tău.

Nu mai contează cum s-a infectat , nu mai contează dacă s-a protejat sau nu, dacă s-a spălat pe mâini sau nu , dacă a purtat mască sau nu (faci ceva pe ele de măști, protejează și astea de se rup)  Contează că te-a avertizat că s-a infectat și că e important să îți faci testul ca nu cumva să te fi infectat și tu. Foarte frumos din partea persoanei dacă te-a avertizat. Întrebarea e cum te raportezi tu la această persoană după ce te-a informat că e infectată și nu ar fi rău să îți faci și tu un test să vezi dacă nu ești infectat.

Ce faci în acest caz? Te apuci și reproșezi persoanei infectate că s-a îmbolnăvit?! O faci cu ou și cu oțet că nu a fost atentă, că acum o să ți îmbolnăvească toată familia , șamd ?! Nu ai de unde să știi de unde l-a luat, cum l-a luat, etc. Dar mi se pare important să o ajuți oricum poți pe această persoană. Pentru că acesta poate fi un test pentru tine. Dacă nu te raportezi corect, dacă nu îi spui o vorbă bună, dacă nu o ajuți cu orice poți, chiar cu mâncare, pastile, fructe, vitamine – și i le duci la ușă ca să nu intri în contact cu ea – atunci ar trebui să te mai gândești un pic dacă te crezi o persoană valoroasă.

Am stat de vorbă cu o persoană infectată și mi-a spus cât de dezamăgită a fost de o anumită persoană pentru care avea o oarecare admirație dar care s-a raportat foarte dezamăgitor la ea. Nu tu o vorbă bună, o încurajare, cu ce pot să te ajut, etc. I-am spus persoanei infectate că asta e cea mai bună ocazie să vadă adevărata calitate a oamenilor cu care are de-a face. Mi-a spus că a avut și surprize neplăcute dar și surprize foarte plăcute. În sensul că oameni pe care a fost foarte supărată au sărit imediat în ajutor și i-au lăsat la ușă o sacoșă plină cu de toate, medicamente, ceaiuri chiar supă gata făcută, numai să o încălzească  și să o mănânce. Uite așa afli ce stofă au oamenii de fapt.

Nu trebuie să te superi și să le vorbești urât celor ce nu te ajută dacă te infectezi. Atrage-le atenția că nu e ok ce fac, că nu se știe dacă acesta nu e un test și că așa cum îi tratează ei pe cei care au nevoie de ajutor, la fel vor fi și ei tratați când vor avea nevoie de ajutor. Nu e musai să fie vorba de Covid. Dar să ai nevoie de ajutor pur și simplu și, în loc de ajutor, să primeaști reproșuri că ai fost neglijent și ai ajuns în asemenea situație. Totul se plătește. Nu trebuie să fii radical și să le trântești ușa în nas celor care nu te ajută. Un loc de bună ziua trebuie lăsat pentru oricine. Dar pe viitor vei ști ce fel de persoane sunt de fapt. Vei ști adevărata lor calitate. Întrebarea e ce vei face tu când îți vor cere la rândul lor ajutor.

Cred că tu le vei da ajutor dacă ești o persoană valoroasă. Nu din respect față de ei și de felul cum au reacționat ei când tu ai avut nevoie de ajutor. Tu îi vei ajuta din respect față de tine însuți.

Gata sărbătorile

Am făcut o pauză de la viața mea, gândind că poate i se face lui Prințișor dor de mine. Problema e că nu pot lăsa chiar cu totul viața mea în urmă, am mereu o grijă să verific, să fie totul ok, mai ales cu pandemia asta. Și am mai trecut pe acasă, evident. Și am dat și de Prințișor. I-a fost dor de mine? Mai mult de-o grămadă #niciunstres . Cred că are alt stăpân. Să te facă stăpânul acela celebru, Prințișor dragă.

Motăneii de care am avut grijă pe perioada sărbătorilor sunt doi prințișori care pe lângă mieunat, ciripesc ca două păsărele. Cruuuu, cruuuu mă întâmpinau în fiecare dimineață , le dădeam păpică, apoi săreau la mine în brațe cât îmi beam cafeaua și se alintau de mama focului. Of, ce vremuri frumoase erau când se alinta și Prințișor la mine. ”Castreaza-l și să vezi tu cum se cumințește.” Cam acesta e planul.

Laptop, cursuri, citit în liniște, ascunsă, fără otrava energetică de sub un acoperiș în care trăiesc două bolnave psihic. Oricât le-aș iubi, am nevoie să mai stau departe de ele uneori. Măcar de ele știu sigur că sunt bolnave. Și am grijă de ele pentru că la mâna statului ar muri cu zile. Dar ele sunt pașnice. Și chiar dacă îți pun răbdarea la încercare , știu sigur că nu îmi vor răul.

Dar ce te faci cu nebunii care umblă liberi, nedepistați ? Pur și simplu nu mai știi care e sănătos la cap. Așa că, dacă știi sigur că ai prieteni sănătoși la cap, păstrează-i și protejează-i. Sunt atât de mulți nebuni care umblă liberi încât, dacă nu-i protejezi pe cei sănătoși, o să se contamineze și ei. Covidul e minciună pe lângă psihoză.

Am trecut aseară pe acasă, o verificare scurtă că totul e ok și am plecat. Când mă uit în urmă, Crizantema și Bursucuța țup-țup-țup în urma mea. Ehei, Crizantemo, gata, ai învățat și tu să ieși la plimbare? Și eu care voiam să te învăț să faci la wc… Hai, fugi acasă că e noapte , fugi să te joci cu mama.

Am continuat să merg spre stație și mă uit iar în urmă, Crizantema hotărâtă după mine. A simțit ea că mi-am schimbat sediul și zice, nu știu unde te duci dar ia-mă și pe mine, vin și yo. Of… Am luat-o în brațe și m-am întors acasă, cu Bursucuța țup-țup-țup pe urmele mele. Am intrat în casă, Bursucuța a rămas la ușă. Hai, intri? Nu a intrat. Bine, stai la ușă. Nu mă mai țin nervii să o conving să intre, oricum face ce vrea ea.

Am intrat și am stat un pic în brațe cu Crizantema. I-a fost dor de mine , mititica, eu credeam că s-a atașat de mama, de Diana, nu, ea mă vrea pe mine. Și mă vrea pe mine pentru că eu pur și simplu le iubesc, le alint , le ciufulesc, le strâng în brațe. E fantastic câtă nevoie au animăluțele astea nu doar să le dai de mâncare, cât mai ales să le iei în brațe măcar un pic, apoi pleacă ele singure, dar să stea un pic în brațe la tine, să toarcă un pic la pieptul tău. Mama și Diana sunt aspiratoare de energie, au nevoie să li se dea. Nu știu că în ele stă sursa fericirii, că trebuie mai întâi să își ofere singure tot confortul, tot ce iși doresc ca apoi să aibă suficient cât să nu se simtă bine dacă nu le dă și altora. Pisicile au simțit asta. Și de asta sunt mai atașate de mine.

Am lăsat-o pe Crizantema în dormitor și am plecat. Bursucuța tot la ușă. Hai, intri azi? Nu a intrat. A coborât scările înaintea mea și s-a dus în grădină. Am peca în stație, gândindu-mă la Prințișor. Pe unde o fi ninunea aia? Mă gândeam la el, stând în stație. Când vine autobuzul meu? 2 minute. Văd o pisică în stație. Ce seamănă cu Bursucuța… Mă uit mai bine. Aoleu, e chiar Bursucuța. Pe Crizantema am rezolvat-o, am luat-o pe sus, am băgat-o în casă dar pe Bursucuța nu o prostesc. Ea a așteptat la ușă, știind că mă întorc și a venit după mine în stație. Nu știu unde te duci, vin și eu cu tine cu autobuzul, mă iei? ”Fugi acasă, fugi!” Am trecut-o strada și a rămas pe celălalt trotuar. A venit și autobuzul meu. M-am urcat în el și m-am uitat după Bursucuța. A dispărut ca prin farmec.

Mă așteptam ca familia regală să fie cea care îmi simte lipsa. Să se perpelească Prințișor și Prințesika după mine. Dar uite că Bursucuța și Crizantema s-au ținut hotărâte , ”nu știm unde pleci, noi venim cu tine… ” 

Și a trecut și Crăciunul…

Crăciun în care nu am colindat deloc deși îmi propusesem asta dar nu am fost în putere. Momentul pe care l-am descris în articolul ”Draga mea mamă” descrie de fapt o formă de epuizare energetică. Nu îți dai seama că ești mâncat de viața pe care o duci. Ai zice că ești norocos din multe puncte de vedere și recomand mereu să cauți lucruri la care să te gândești și pentru care te simți recunoscător. Dar viața în sine, locul în care trăiești, situația la care te-ai adaptat te mănâncă psihic și ai nevoie la un moment dat să fugi. De aceea pentru mine e bine să fug la un moment dat. Așa cum am fugit astă vară. Și a picat numai bine rugămintea unui prieten să am grijă de motanii lui. De fapt înțelegerea e să stau la el cât pleacă el de acasă. El ia o pauză de la viața lui și eu iau o pauză de la viața mea. Pentru că nici nu mai contează unde te duci, trebuie să fugi o vreme să te răcorești, să respiri ușurat și să-i faci pe cei din viața ta să le fie dor de tine. Iar eu mi-am propus să îl fac pe Prințișor să îi fie dor de mine. De la o vreme stătea numai în preajma mamei, nu mă mai căuta , nu mai dorea să stea în preajma mea. A, da? Ia să luăm noi o pauză unii de ceilalți, mai vorbim după.

Dar nu am fost singură de Crăciun. În prima zi am petrecut la motani acasă cu încă o prietenă, cu mâncare comandată de pe Food Panda ca să gustărim ceva cât povestim ca fetele . Ulterior ni s-a alăturat online și prietenul cu motanii, și părinții lui și am petrecut o primă seară de Crăciun excelentă.

A doua zi am căutat un magazin deschis să mănânc ceva porcării. Acasă aveam de toate, inclusiv cozonaci și salată de boeuf dar nu am apucat să merg și la piață să cumpăr cârnați. Mi s-a pus pata de cârnați. Și am găsit la Carrefourul din piață că piața era închisă și nu am putut cumpăra de la o măcelărie care mi-a fost lăudată că are cârnați de casă  excelenți. Și am mâncat cârnați de la Carrefour. Cam sărați, necondimentați, nu s-au ridicat la standardul meu. Va trebui să îmi fac cârnații mei. Am zis că nu mai fac anul acesta că nu are rost, câtă vreme îi găsești gata făcuți și foarte –foarte buni. Ei, de data asta am greșit că nu am făcut cârnații mei. Am mers acasă, gândindu-mă că poate a cumpărat mama cârnați de la Kaufland, își propusese să cumpere dar nu a mai apucat, ea nu e așa disperată cu cârnații și făcusem o salată de boeuf așa de bună, nu mai zic de friptura la cuptor și de ciorba. Așa că am stat la masă acasă dar niște cârnați buni tot nu am apucat să mânânc.

Am dat să mă întorc la motani dar mă sună aceeași prietenă din prima seară de Crăciun, hai că suntem invitate la cutare prieten să bem și să stăm la povești. Hai că nu zici rău. Și am petrecut a doua seară de Crăciun două fete și doi băieți Excepțională. Prietenul care ne găzduia invitase un prieten care venise la Galați de Crăciun deși el locuia prin preajma Aradului unde își avea bussinessul și viața. Nici nu știți voi câte lucruri se pot lumina în mintea ta după o seară de stat la povești cu oameni pe care nu i-am mai văzut niciodată. La o vârstă nu mai pierzi timpul nici în seara de Crăciun la o băută. Au fost povești cu tâlc, probleme de viață discutate la modul cel mai chirurgical cu putință. Toți patru am plecat de acolo cu multe lucruri la care să medităm. Dar ne-am și simțit bine. Excelent chiar. Ce frumos e să revezi pe cineva cu care ai petrecut mult timp la un moment dat în trecut, pe când îmi făceam veacul în Club T. Ce frumos e să-ți amintești acele vremuri. Și cât de bine îți prinde să știi că tot ce s-a petrecut în perioada aceea de mare glorie pot să-i zic – nu s-a pierdut. A rămas în amintirea celor de atunci. Nu a fost degeaba. Să știi că toți cei cu care stăteai la povești în T te-au urmărit cu mândrie la Mamaia și te-au luat pe brațe cu bucurie când te-ai întors victorioasă după ce toată țara te-a văzut cântând și câștigând un premiu special de Excelență Artistică.

Unii își doresc lucruri de Crăciun. Excursii, cadouri mai mult sau mai puțin prețioase. Eu am primit exact ce aveam nevoie dar nu știam că aveam nevoie. De aceea e bine uneori să cerem în rugăciune ceea ce noi nu știm că avem nevoie dar Dumnezeu știe mai bine decât noi. A treia zi a fost de odihnă. De fapt toate cele trei zile de Crăciun au fost de odihnă de la viața pe care o duc. Ar fi trebuit să colind, am fost nevoită să mă scuz când trebuia să merg la radio să colind pentru tot orașul. Eram pe antibiotice și simplul fapt de a merge la cumpărături mi se păruse epuizant. Uite totuși cum niște prieteni, unu, doi – te pot scoate dintr-o gaură cu  o simplă seară de stat la povești. Fără să cânți, fără să faci nimic din ceea ce faci de obicei de Crăciun. Mi se pare atât de ciudat că a trecut un Crăciun fără să colind. Nu știu dacă nu cumva Dumnezeu însuși a făcut în așa fel încât Crăciunul acesta să nu mai colind. M-a țintuit la pat și m-a oprit la a merge să colind la radio pentru tot orașul. De ce, nu știu. Știe El mai bine, nu îmi bat eu capul. Un lucru e clar: înainte de Crăciun eram un om epuizat. După trei zile de Crăciun mă simt vindecată.

Draga mea mamă

Așa dereglată psihic cum e ea, e mama mea. Și dacă nu mă simt bine, ea e cea care cu siguranță face orice să mă simt bine.

Ieri mi-a fost rău. M-a luat cu dureri de cap și am vomitat tot ce am mâncat. Nu am mâncat nimic prăjit, grețos. Vărsam cu uimire, dacă mă pot exprima așa. Ce naiba oi fi mâncat de mi-e rău așa?

Binențeles, o rog pe mama să mă frece de aplecate . A adus oțetul și mi-a pus venele la loc. Apoi o rog să îmi zică Tatăl nostru în caz că sunt deocheată. M-a masat pe frunte și mi-a zis. Am mers la somn mai liniștită. Și după trei ore de somn m-am simțit mai în putere și m-am uitat pe geam după Prințișor. Stătea pe o mașină. Nu am putut. M-am îmbrăcat și am coborât după el.

Azi însă mi-a fost și mai rău. Vărsături și dureri de cap. Mama se uită la mine și mă întreabă : ”Să mă duc după pastile?” Da, du-te și spune-le că am senzație de vomă și dureri de cap. A plecat și s-a întors cu Colebil și Metoclopramid. Am luat pastile. Somn. Mă trezesc – tot nu e bine. Caut pe net vărsături si dureri de cap. Găsesc migrenă stomacală. Ibuprofen și Nospa. Mama vine iar la mine, ”E mai bine?” Nu, nu e bine deloc, am găsit pe net alte pastile, uite, îți scriu pe hârtie. Imediat s-a îmbrăcat și a plecat iar la farmacie.

Am luat No Spa și Algocalmin Forte. Luase și Brufen dar nu știam ce-i aia. Abia apoi am căutat pe net și am găsit că are substanta ibuprofen. Le iau si pe astea și mă culc. După o vreme mă trezesc iar. Mama aude că mă mișc și vine. ”Te simți mai bine?” Am îngăimat un nu. Mama tresare ”Cuuum?!” Chiar nu mă simțeam mai bine dar acest ”Cum ” al ei m-a înduioșat și am zis imediat ” sunt mai bine dar cred că mai trebuie să dorm” .

Sună sora mea mare la telefon. Parcă a simțit că nu sunt bine. Vorbește cu Diana, vorbește cu mama și mă cere și pe mine la telefon. Îi zic prin ce trec de două zile și vine cu soluția: salată. Mănâncă salată la orice masă. Am râs. Ea e cum sunt chinezii, la orice suferință au un leac unic. Apa fierbinte. Îi zic și ei. Tu cu salata, chinezii cu apa fierbinte. I-am zis că nu am mâncat nimic azi. Ea zice, ”foarte bine, așa se curăță și se reface organismul singur. Bea apă fierbinte, și eu fac așa când nu mă simt bine.”

Mama mi-a încălzit apă. Am băut. După o vreme vine la mine. ”Te simți mai bine?” Am zâmbit. Da. Chiar sunt mult mai bine, sărut mâna… ”Știi că l-am văzut pe Trompișor?” Așa îi spunea ea lui Trompețikă. Nu era el, mamă, Trompețikă a murit de mult. ”Ba el era, să știi! N-a murit!” Ei, probabil trăiește a doua viață, cine știe… Din 9 câte are o pisică…

Lasă-l să trăiască unde trăiește acum. Noi avem deja patru.

A plecat din cameră convinsă fiind că l-a văzut pe Trompețică. Sau o fi vrut să îmi facă o bucurie. Eu mă gândesc doar dacă o să mă simt destul de bine până la 9 să îl bag pe Prințișor în casă. Sunt și eu un fel de mămică. Dar ce bine că mama mea trăiește și e sănătoasă. Așa dereglată psihic cum e ea, e mai sănătoasă la cap ca alții.

Ușa scării și Spiritul Crăciunului

Prințesika și-a făcut admiratori. Avea admiratori și pe vremea când ieșea cu Gogoshika la zburdat dimineața și îi lăsa vecinul din fața mea mâncare pe preșul de la ușa lui. Norocul lui Gogoshika , pentru că Prințesika , după cum v-am mai spus, nu pune gura pe nici un fel de mâncare de pisici. A, dacă era o pulpiță, un cârnăcior, un mușchiuleț, un șnițeluț, asta da, dar mâncare de pisici, o crănțănea, colo, nici nu punea gura. Vecinii din față aveau și o fetiță și era fan absolut al pisicuțelor. Aveau mereu pregătit un pliculeț pentru Gogoshika, dacă ieșeam simultan pe ușă, mai precis, dacă se întâmpla să iasă și ei pe ușă când deschideam să le dau drumul afară, ei tresăreau fericiți, a, pisicuța! Și scoteau pliculețul de după ușă iar hămesita de Gogoshika se năpustea să mănânce. ”Măi, dar abia ai mâncat!” râdeam eu și râdeau și vecinii.

Vorbesc la trecut pentru că s-au mutat. Probabil închiriaseră apartamentul iar acum s-au mutat cu serviciul, nu știu, nu i-am întrebat. Dar în seara când s-au mutat au ținut să își ia rămas bun de la pisicuțe. Mi-a părut tare rău că s-au mutat. Iubitorii de pisici sunt pentru mine o dovadă sigură că am de-a face cu oameni buni care mă înțeleg când vine vorba de pisicuțele mele.

Dar nici cu noii vecini nu mi-e rușine. Urcam cu Prințesika în brațe – după ce mi-a scăpat de câte va ori din mâini și m-am intersectat cu un om care cobora scările. A zâmbit larg când m-a văzut cu Prințesika și mi-a zis că a încercat să îi dea drumul în scară când a venit acasă dar a fugit. Am zâmbit cu mulțumire și apoi am dat din cap, ehei, e grele cu pisica asta. Dar am respirat ușurată. Avea un zâmbet așa de fericit când a văzut-o pe Prințesika , nu mai încăpea îndoială, și noii vecini o iubesc.

Probabil că și postările mele despre Prințesika și prietena ei Crizantema au făcut vecinii de pe scară să le iubească. Mă rog, mai puțin ucigașul de pisici . Nici nu vreau să mă gândesc cam cât de mult urăște pisicile mele acum când noul lui hobby e să închidă ușa de la scară. Are și el activitate. Eu am încercat să îi explic că o închid mereu și că mă deranjează să găsesc ușa larg deschisă mereu. Dar e bătrân și greu te înțelegi cu cineva care are o fixație. De altfel dacă toată viața ta ai fost un afurisit nu am cum să îi cer lui Dumnezeu nici să fiu Nadia Comăneci, nici unui afurisit să fie om bun la bătrânețe. Sincer eu nu am prea avut de-a face cu el când eram copil dar, pe când mă plângeam de el că agresează pisicile, o fostă vecină de la scara unu îmi spunea cum îl punea pe băiatul lui să le fugărească și să le bată ori de câte ori mai scăpau mingea la el în grădină. ”Așa că nu te mira, Magda, a fost un afurisit de când îl știu!”

Dar trebuie să mărturisesc că nu o dată găsesc ușa de la scară ușor întredeschisă. Ce altă dovadă de iubire din partea vecinilor mei pot să găsesc? Ei știu că pe această scară stă o persoană care a câștigat premii la Mamaia și chiar s-a calificat la Eurovizion de două ori dar a ales să aibă grijă de sora și de mama ei bolnave psihic și singura ei bucurie sunt pisicile de care are grijă și despre care scrie pe blog și are cititori din toată țara. Să găsesc uneori ușa întredeschisă mi se pare o dovadă de respect și iubire din partea lor. Și de milă pentru pisicuțele care nu stau toată ziua afară, ies doar dimineața și seara la zburdat. Și totuși cineva pe această scară se gândește la ele și nu închide ușa de tot. Oricine ai fi, îți mulțumesc și te iubesc pe chestia asta. Ești un om bun.

Mă gândeam la asta când am primit telefon de la șoferul care aducea coletul de la sora din Italia. Pe 24 decembrie e ziua surorii mele mai mici Diana-Teodora, s-a născut în Ajun de Crăciun  deci nu se putea să nu îi trimită un cadou în preajma zilei ei de naștere. Practic vine la ea Moș Crăciun de fiecare dată pentru că e ziua ei de Crăciun. Așa că în momentul în care a sosit curierul în fața blocului m-am îmbrăcat și am coborât să iau coletul. Și am lăsat ușa deschisă la scară pentru că urma să urc cu greutate în mâini. De nicăieri apare agresorul de pisici și îmi cere să închid ușa. I-am spus că a venit un colet și trebuie să urc cu coletul la etaj și nu o să am cum să deschid ușa. Mama privea de la etaj operațiunea. Vecinul a venit și a închis ușa, deși eu special am lăsat-o deschisă pentru că aveam treabă și a tras și zăvorul, spunând că pot să las coletul jos, să deschid ușa și apoi să intru, să las coletul jos, să închid ușa în urma mea și apoi să urc cu coletul sus. A avut curaj să facă asta pentru că mă aștepta curierul în fața scării și nu mă puteam întoarce din drum să rezolv această nesimțire a vecinului.

A reușit să umple paharul. Vă dați seama cam cât de tare a putut să mă enerveze. Și când te gândești că, în spiritul Crăciunului, reâncepusem să îi dau bună ziua. Orice ați spune, un om rău e pur și simplu un om rău. Cu tot spiritul Crăciunului și cu toate rugăciunile din lume este pur și simplu vorba de plăcerea de a fi rău. Curierul a văzut toată faza și a încercat să mă calmeze. ”Iertați-l, doamnă. Ei, săracii, cu asta se ocupă. Atâta bucurie mai au și ei.”

I-am dat dreptate. Și mi-am văzut de treaba mea. Diavolul prin scârbele astea acționează. Acesta e rostul lui pe lume. Să caute ceartă, să învrăjbească oamenii când ar trebui să aștepte Nașterea Domnului în pace și prietenie. Mama a coborât și mi-a deschis ușa, i-am dat pachetul mai ușor , apoi m-am întors și am urcat cu pachetul mai greu. Am lăsat ușa larg deschisă în urma mea. Și, martor mi-e Dumnezeu, dacă cineva pe scara asta vrea să fie ușa larg deschisă pentru ca să circule aerul curat, eu niciodată nu voi mai coborî de la etaj să o închid. Oricât de frig s-ar face la mine în bucătărie.

Am urcat în casă și ne-am bucurat de cadouri. Sosuri italienești, ceaiuri italienești, un storcător de fructe italienesc… Hotărât lucru, sora mea mai mare e hotărâtă de ne facă să mâncăm sănătos. Au rămas cutiile goale în sufragerie și am zis, hai să le duc la gunoi, ca să nu rămână așa, în mijlocul casei. Dar când să le ridic, o găsesc pe Prințesika într-o cutie. Hahaha!!! Da, nu putea rata bucuria de a se cuibări într-o cutie. Cu adevărat pisicile adoră cutiile la disperare. Nu am mai dus cutiile la gunoi. O las o zi, două să se joace cu ele și apoi le duc.

Am rămas totuși foarte serios pe gânduri și am analizat problema vecinului și atitudinea lui de o răutate pură de a închide ușa când eu am coborât la mașina curierului să ridic un colet din Italia. Cu ce drept a făcut el acest lucru? E adevărat că sunt o personă despre care ai putea spune că și-a ratat viața, alegând să aibă grijă de mama și de sora bolnave psihic dar cu ce drept îmi spui tu mie să închid ușa când, ca proprietar de apartament, o las deschisă pentru că am treabă, trebuie să duc niște cutii în casă și apoi o închid. Cu ce drept dai tu dovadă de atâta scârbă și răutate când eu las ușa deschisă, cu promisiunea că o voi închide după ce duc lucrurile sus? Cred că e rudă cu bătrânul din poveste care a tăiat coada pisicii pentru intră prea mult frig când trebuie să deschidă ușa să intre pisica în casă.

Iar întrebarea cealaltă ar fi dacă scrie în lege că trebuie să fie ușa închisă iarna la scară. Pe o scară pe care stau numai proprietari, cu drepturi egale. Dacă e pandemie și un proprietar de pe scară vrea aer proaspăt în permanență, cu riscul de a fi frig pe hol și în bucătăria apartamentului – în ce condiții legale are dreptul să pretindă ca acea ușă să fie larg deschisă, fără să i-o închidă mereu un pensionar care are un fix să închidă ușa?  

Despre atei

Sunt născută și crescută în comunism. Și, deși mama a fost extrem de credincioasă, am fost educată să nu cred în Dumnezeu. Am devenit adolescenta la izbucnirea revoluției. Atunci am avut de ales. Atunci am auzit primele colinde. Și totuși a crede în Dumnezeu mi s-a părut o prostie. Era peste capacitatea mea intelectuală de atunci să cred, să merg la biserică, să mă închin, să stau în genunchi. Un lucru mă nedumerea: ok, bunicile și mămicile se tem de moarte și se roagă pentru copiii lor. Dar marii intelectuali ai României de ce cred? Cum de cred?

Mama nu mai crede în Dumnezeu. Nu mai merge la biserică. E supărata pe bună dreptate. Eu merg la biserică pentru că am văzut diferența. Dar nu am cum să o explic. Probabil mulți, citindu-mi unele articole spun vai, săraca.

Am greșit mult. Dar am fost lăsată să greșesc. Altfel nu aș fi învățat nimic. Nu o fac pe mironosița, pur și simplu nu-mi mai trebuie. Am fost metalistă, și acum mai ascult rock uneori. Am avut revelatiile mele. Dar acum mă nedumirește plăcerea unora de a face mișto de cei care postesc. Dacă te uiți la viața lor nici unul nu-i vreun smeker. Probabil că așa se simt ei superiori, făcând mișto de cei ce postesc. Ok, dragă, nu vrei să postești, e alegerea ta. Dar de ce trebuie să faci mișto despre ce nu înțelegi. Pentru că e o neputință de a înțelege toți cei care îi judecați și îi batjocoriți pe cei ce postesc.

Fiecare va înțelege la un moment dat. Cel mai repede înțelegi pe patul de moarte. Sunt oameni care au murit, s-au întors din moarte și au vrut cu disperare să deschidă ochii tuturor. Nu ai cum. Nu ai cum. Fiecare înțelege în ritmul lui, fiecare va înțelege atunci când va înțelege.

Până una alta merg pe culoarul meu pentru că voi da socoteală pentru mine, nu pentru cel care face mișto de mine că postesc și că înțeleg puterea moaștelor. Nu vă judec. Nici măcar nu mă supăr. Simt un fel de milă pentru atei. Pentru că dacă de felul lor sunt oameni buni, și-o vor lua de la diavol din toate pozițiile dintr-un singur motiv: pentru că se poate. Pentru că Dumnezeu îl lasă. Da-le-o din toate pozițiile ca să se trezească. Din păcate cei mai mulți nu se trezesc. Și-o iau și, în loc să se smerească, devin tot mai răi și mai adânciți în convingerea lor. Nu am cum să îi trezesc. Ei singuri trebuie să aibă revelația.

Se apropie Crăciunul. Și trăiesc această perioadă a postului cu un respect suprem față de Divinitate. E o bucurie pe care o întrețin și o iubesc și îmi doresc să o trăiască la fel de plin toți cei dragi ai mei. Vin colindele. Și abia aștept să vă colind live din camera mea.

Chernobyl, Wuhan și prețul minciunilor

”Care e prețul minciunilor? Nu e vorba că le vom confunda cu adevărul. Adevăratul pericol este că dacă vom auzi prea multe minciuni , n-o să mai fim capabili să recunoaștem adevărul. Ce mai poți face în acel moment? Nu-ți mai rămâne decât să renunți până și la speranța că vei afla adevărul și să te mulțumești cu povești. În aceste povești nu mai contează cine sunt eroii. Tot ce vrei să știi este pe cine să dai vina. ”

Așa începe mini seria Chernobyl , vorbe spuse de inginerul Valeri Legasov care practic a salvat situația dezastruoasă de la Chernobyl, fiind de față în ședința în care se încerca mușamalizarea situației în raportul prezentat lui Gorbaciov. Întreaga mini serie e o descriere a comunismului , înflorit cu minciuni frumoase și menținut cu mușamalizări și tehnica  băgării gunoiului sub preș. Când colega lui Legasov a fost arestată pentru că încerca să descopere adevărul cât vinovații mai erau  în viață , inginerul Legasov l-a abordat pe însuși șeful KGBului spunând simplu: ”Am nevoie de ea”. Membrul de partid Șerbina nu e deloc uimit că inginerul a reușit atât de simplu să-l convingă pe însuși șeful KGBului să o elibereze pe experta fiziciana Ulana Khomiuk. ”Crede că ești un idiot naiv. Și un idiot naiv nu e periculos.”

E nevoie de idioți naivi ca să salveze accidentele dezastruoase cu efecte internaționale , rezultate a mincinilor adunate sub preș și care nu au cum să țină o veșnicie. Tot un astfel de idiot naiv a existat și în Wuhan, acel tânăr doctor care a încercat cu prețul vieții să conștientizeze lumea , să spună adevărul.

O fi fost coincidență să iasă pe piață serialul Chernobyl , descriind dezastrul din anii 80 care a marcat începutul sfârșitului coumismului în Rusia – conform mărturisirii lui Gorbaciov. Iată, după exact un an se întâmplă un alt accident, tot într-o țară comunistă iar prețul e plătit din nou de oameni nevinovați. Dar care este adevărul? Cine este cu adevărat vinovat?

Duminică sunt alegeri. Și am deja două exemple de rezultate la care se poate ajunge dacă pui minciuna la putere. Dar de partea cui este adevărul? Pentru că toți sunt infectați de minciună. Nu vor decât să ajungă la putere – ca apoi să se îmbete de aceasta și să-și umple buzunarele cât se poate. Ce să fac cu votul meu? Cui să i-l dau?