Chernobyl, Wuhan și prețul minciunilor

”Care e prețul minciunilor? Nu e vorba că le vom confunda cu adevărul. Adevăratul pericol este că dacă vom auzi prea multe minciuni , n-o să mai fim capabili să recunoaștem adevărul. Ce mai poți face în acel moment? Nu-ți mai rămâne decât să renunți până și la speranța că vei afla adevărul și să te mulțumești cu povești. În aceste povești nu mai contează cine sunt eroii. Tot ce vrei să știi este pe cine să dai vina. ”

Așa începe mini seria Chernobyl , vorbe spuse de inginerul Valeri Legasov care practic a salvat situația dezastruoasă de la Chernobyl, fiind de față în ședința în care se încerca mușamalizarea situației în raportul prezentat lui Gorbaciov. Întreaga mini serie e o descriere a comunismului , înflorit cu minciuni frumoase și menținut cu mușamalizări și tehnica  băgării gunoiului sub preș. Când colega lui Legasov a fost arestată pentru că încerca să descopere adevărul cât vinovații mai erau  în viață , inginerul Legasov l-a abordat pe însuși șeful KGBului spunând simplu: ”Am nevoie de ea”. Membrul de partid Șerbina nu e deloc uimit că inginerul a reușit atât de simplu să-l convingă pe însuși șeful KGBului să o elibereze pe experta fiziciana Ulana Khomiuk. ”Crede că ești un idiot naiv. Și un idiot naiv nu e periculos.”

E nevoie de idioți naivi ca să salveze accidentele dezastruoase cu efecte internaționale , rezultate a mincinilor adunate sub preș și care nu au cum să țină o veșnicie. Tot un astfel de idiot naiv a existat și în Wuhan, acel tânăr doctor care a încercat cu prețul vieții să conștientizeze lumea , să spună adevărul.

O fi fost coincidență să iasă pe piață serialul Chernobyl , descriind dezastrul din anii 80 care a marcat începutul sfârșitului coumismului în Rusia – conform mărturisirii lui Gorbaciov. Iată, după exact un an se întâmplă un alt accident, tot într-o țară comunistă iar prețul e plătit din nou de oameni nevinovați. Dar care este adevărul? Cine este cu adevărat vinovat?

Duminică sunt alegeri. Și am deja două exemple de rezultate la care se poate ajunge dacă pui minciuna la putere. Dar de partea cui este adevărul? Pentru că toți sunt infectați de minciună. Nu vor decât să ajungă la putere – ca apoi să se îmbete de aceasta și să-și umple buzunarele cât se poate. Ce să fac cu votul meu? Cui să i-l dau?

Fasole bătută

E mâncarea mea de post preferată. Când fac fasole bătută, fac și ciorbiță, și mâncărică. Dar fasolea bătută e regina. Cu ceapa caramelizată pe deasupra și o actritură, nu contează de care, e o bunătate.

Găteam în bucătărie și îmi aminteam cu ce ocazii am mâncat fasole bătută. Când țin post dar trebuie să mă deplasez de acasă, de regulă la un concurs de turism montan, concert sau festival de folk – țineam post doar dacă gazdele aveau mâncare de post. Întrebam și, dacă nu aveau, mâncam ce era de mâncare iar când mă spovedeam spuneam că la data x am mancat de dulce . Nu mi se pare de bun simț să faci gazda să se simtă prost pentru că nu ține post. Dacă are, bine, dacă nu, mănânci ce îți oferă și zici săru-mâna pentru masă.

Găteam și am privit pe geam. O salvare a venit în fața blocului. Mi s-a strâns inima. Mama și Diana-Teodora sunt în sufragerie, se uită la desene animate. Câtă dreptate mai are și gurul acela de zice că nu e nevoie să cauți motive să fii fericit. Dacă ești în viață, e cel mai bun motiv să fii fericit.

Găteam în continuare și am văzut salvarea plecând. Cine o fi fost? Mi-am amintit un film unguresc despre un compozitor care a compus o piesă pe care dacă o ascultai, îți venea să te sinucizi. Piesa cu pricina făcuse deja victime, peste victime iar cel ce privește se întreabă de fapt care e concluzia filmului. Mesajul e să fii demn în fața morții. Mi-am amintit de personajul feminin din film, acea tânără atât de frumoasă care dădea impresia unei ușuratice când de fapt ea iubea sincer și curat, cu tot sufletul ei. Mi s-a crispat din nou inima la gândul scârbelor de bărbați cu succes la femei care nu pot ierta unei femei frumoase că ”cu acela a fost, de ce să nu fie și cu mine?” Uite de aia, scârbă și curvă masculină ce ești.

Îmi amintesc iar de salvare și avansez cu gătitul. Îmi amintesc de părintele duhovnic căruia m-am plâns de un anumit personaj iar părintele mi-a spus să îl iert. ”Dar l-am iertat, părinte. Dar nu mai vreau să mai am de-a face cu el sub nici o formă. L-am iertat dar nu îl mai vreau în viața mea și cred că alegând așa, aleg să mă protejez pe viitor.” Părintele a zâmbit. ” Nu l-ai iertat.”

Și totuși m-a împărtășit. Asta pentru că a înțeles cam ce probleme am de fapt și cât de puțin îmi pasă de cel pe care nu l-am putut ierta. Am probleme grave, pot foarte lesne să trântesc ușa în nas cuiva care doar pozează în prieten. Dar trebuie să lucrez la iertare. Asta pentru ca și Dumnezeu să mă ierte pe mine.

Fasolea e gata, ciorbița e gata, mâncărica e gata. Mai trebuie sosul de ceapă. Mi-am amintit când am mers cu clubul meu de turism montan la lira noastră de la Buciumeni. Era în Postul Crăciunului și mi-am luat la pachet  trei bidoane de plastic de doi litri, le-am tăiat gâtul și am pus în ele fasole bătută. Trei zile cât stăm la concurs îmi ajunge. A fost cea mai frumoasă liră a Albatrosului, chiar dacă a fost atât de frig de chiar că părea că trece Polul Nord prin Buciumeni – conform unei caricaturi care a și câștigat locul întâi la această probă. Ne-am străduit cu toții să fie o liră de neuitat – și chiar a fost. Iar fasolea mea s-a terminat din prima seară. Ne-am așezat mai mulți vineri seara să mâncăm – am scos și eu fasolea mea bătută și pâinea de casă făcută de mama. De regulă se scot conservele, slănina, mâncăruri conservate care de cele mai multe ori sunt de carne pentru că se păstrează mai bine. Dar când au văzut fasolea mea, au căscat niște ochi mari : fasole bătută? Pâine de casă? Vreeeeeeeem!!! Îmi amintesc un munțoman cum a luat o bucată de pâine de casă și și-a înfipt colții în coaja care a sunat cranț! între măselele lui iar el a zâmbit topit de plăcere – eu mă întrebam ce i-a plăcut mai mult? Cranțul coajei sau gustul ei? Cert e că am rămas fără mâncare și fără pâine, băăăăăăi, eu ce mai mănânc ? Am râs firește, asta e problemă la Albatros?! Pe câți nu i-am hrănit cu tuciul lui Cârlioru , venea lumea din traseu iar noi le ofeream un castron de mâncare caldă care acolo, în aerul acela curat, era ca o hrană de la Dumnezeu personal. Puteam fi acuzați de orice –  dar că am uitat de prietenie pentru puncte cum s-au trezit unii vorbind, asta în nici un caz nu cred că se va putea spune vreodată despre un Albatros.

Și e gata fasolica mea. E gata masa! Strig. Au venit și m-au ajutat să punem masa. O cruce mare înainte de masă și un ”mulțumim, Doamne, pentru ziua de azi și pentru această masă atât de bună”. Mai avem și plăcintă de mere de ieri, deci am rezolvat și cu desertul.  

A fost o fasolică bătută tare delicioasă. Am hotărât că merită să marchez momentul pe blog și m-am apucat de scris. Și pe măsură ce scriam, a ieșit și soarele care a cam stat ascuns zilele astea – și de Sfântul Andrei, și de 1 Decembrie. Și ori de câte ori iese soarele, mă gândesc că trebuie să fi făcut și ceva bun care să mă facă să mă iert. Pentru că înainte de toate trebuie să mă iert pe mine însămi. E ca și iubirea. Dacă nu te iubești pe tine însuți, nu ai cum să fii iubit și de alții. Cum să te iubească alții dacă nici tu insuți nu te suporți? Cam la fel e și cu iertarea. De multe ori mai repede iertăm pe alții decât pe noi înșine. Așa că, dacă azi nu doar că am mâncat o fasolică delicioasă dar mă bucur și de o zi cu soare, înseamnă că Dumnezeu mi-a iertat păcatele . Și dacă El m-a iertat, trebuie să mă iert și eu.

De Sfântul Andrei

Ieri de dimineață postam pe Facebook o întrebare: ninge sau plouă? Părea că ninge dar părea și că plouă, încă întuneric fiind era greu de crezut că afară ninge. Și mă uitam așa pe geam, o, dacă ar fi destul de frig ploaia asta ar putea fi ninsoare și s-ar și așterne. Nu mică mi-a fost bucuria să constat când s-a mai luminat că ninge de-a binelea și că se și așterne. Uite că ne-a făcut Dumnezeu un cadou gălățenilor, dacă nu mai e să avem Sărbătorile Galațiului anul acesta din cauza pandemiei, măcar să avem bucuria unei ninsori, să ne uităm pe geam și să strigăm ca în copilărie ”Ningeeeee!!!”

Am plecat la catedrală, ”ieri m-am împărtășit de ziua mea dar azi e Sfântul Andrei, ar fi păcat să nu mă duc”. Și am ieșit din casă , am făcut două fotografii cu copacii acoperiți de ninsoare din fața blocului apoi am plecat spre catedrală. Felșcăială fiind mi s-au udat bocancii mei de care eram așa de mândră , am simțit că mi se udă ciorapii dar am zis, ei, lasă, nu mă mai întorc din drum, poate n-o să-mi înghețe picioarele.

Mare greșeală. Mi-au înghețat picioarele bocnă. Nu mai știam cum e să-ți înghețe picioarele dar ieri mi-am adus aminte la modul brutal. Ei, nu se moare din asta. În plus ninsoarea care cădea pe mine se topea imediat, astfel încât în scurt timp simțeam că mi se udă geaca pur și simplu , vântul sufla… Mmm, nu e bine.

Am ajuns. Catedrala era plină, așa, cu covorașe din metru în metru, era clar că nu am loc să intru. Afară erau marcaje din metru în metru pentru cei ce doreau să asculte slujba dar am zis , hai să merg la moaște dacă tot am venit.

Coada era frumos organizată, un singur șir, cu spațiu de un metru între oameni . Anii trecuți era o coadă groasă de trei-patru persoane. Am mers să mă așez, mi s-a cerut buletinul , l-am arătat , apoi m-am așezat la coadă. Stăteam într-un picior ca să mai încălzesc pe rând tălpile. Mă uitam la persoana din fața mea, avea cizme frumoase cu toculeț, stătea pe călcâie cu vârfurile în aer, draga de ea, și ei i-au înghețat picioarele.

Am ajuns la colț și am intrat în linie dreaptă cum s-ar spune. Mergea repede, pe un singur rând evident că mergea repede. Se auzea și predica Arhiepiscopului Casian, ia să fac un filmuleț să am amintire din ziua asta.

La coadă de Sfântul Andrei La Catedrala Arhiepiscopală ”Sfântul Andrei” din Galați

Numai bine , stând la coadă am ascultat și predica, s-a încheiat exact când am ajuns în față, mă întrebam dacă o să-mi dea voie să filmez moaștele , am ținut telefonul un pic mai discret, nu am chiar o imagine directă pe racla cu părticele din Sfintele Moaște ale Sfântului Andrei dar și a doctorilor fără de arginți,Sf. M. Mc. Pantelimon, Sf. Ierarh Nectarie, Sf. Ierarh Luca al Crimeii și Sf. Cuv. Mc Efrem cel Nou. Dar se vede un pic. Apoi am mers să aprind lumânări, mi-am cumpărat o icoană, o brățară – cum fac de obicei. Apoi m-am dus în fața catedralei să ascult finalul slujbei dar abia atunci mi-am adus aminte că am picioarele bocnă și că deja geaca mea e fleașcă-fleașcă și că n-ar fi rău să merg acasă totuși pentru că m-aș putea îmbolnăvi.

În drum spre stația de autobuz mi-am adus aminte că anii trecuți, după ce stăteam la coadă la catedrală, veneam la pizzeria Corso și îmi cumpăram pizza mea preferată – ton cu strat de rucola . Am fost o dată cu sora mea mai mare Daniela, zic, hai, italianco, să mănânci pizza mea preferată. Ea de colo, ”nu pot să mănânc una întreagă, luăm una și o împărțim”. Lasă, dragă, dacă nu o poți mânca pe toată, te ajut eu s-o termini și pe a ta, nu e sățioasă cum e pizza în general, ai să vezi. Și într-adevăr, s-a ”strâmbat” de plăcere și surpriză, mmm, ce gustoasă e!!! Aha, vezi? A mâncat-o pe toată , până la ultima mușcătură.  ”Vai, ce bună a fost, nu știu dacă am mai mâncat în viața mea o pizza așa de bună”. Eram sigură că o să-i placă, ea toată ziua ne bate la cap să mâncăm sănătos, să nu ne lipsească salata de la masă, ne dă tot feluri de sfaturi culinare. Nu am avut nici o îndoială că îi va plăcea pizza mea preferată de la Corso. E musai să fie de la Corso. Am mâncat și peste drum la pizzeria Cafe Jurnal , e bună dar nu e la fel de bună, e acel ceva care îi lipsește și care face pizza mea preferată să fie pizza perfectă.

Eram înghețată , cu picioarele bocnă când m-am înviorat brusc, hei, ieri a fost ziua mea și eu nu am venit să mănânc pizza mea preferată. Parcă am prins aripi, în doi pași am intrat în pizzerie, voi mânca pizza, îmi voi încălzi picioarele și mi se va zvânta și geaca. Mulțumesc , Doamne, că ai pus pizzeria-n drum.

În pizzerie scaunele erau puse pe masă ca atunci când se spală pe jos  și trei chelneri erau în față la tejghea, stând de vorbă. Mă opresc politicoasă, e închis? Se uită la mine ca la o extraterestră, da, e închis, vă putem servi pe terasă sau vă putem face pizza să vi-o dăm la pachet. Mă crispez ca trezită din somn, ce tâmpită sunt, am uitat, am uitat, mă scuzați. În elanul meu de a mă încălzi, am uitat esențialul, am uitat că e pandemie și sunt închise restaurantele. Să mănânc o pizza pe terasă?! Ha. Mă topesc după pizza asta dar nu pot face un sacrificiu chiar atât de mare să o mănânc pe terasă. Mi-am cerut scuze și am ieșit în frig. Am mers în stație, slavă Domnului că venea o mașină bună pentru mine în două minute să mă ducă la doi pași de blocul meu.

Am ajuns acasă la binecuvântata mea închisoare. Cald și bine. Am scos bocancii, ciorapii fleshcăiți. E pace și bine. Am pregătit masa cu mama , am făcut vin fiert, l-am cinstit pe Sfântul Andrei la căldură, fără să meditez la cât e de schimbată această sărbătoare anul acesta la Galați. Eram acasă la căldură cu mama și cu sora mea mai mică fără să mă întreb dacă așa va fi de acum încolo în fiecare an.

Viața cu ochelari

Când eram la Beijing în Academia Centrală de Dramă și ne pregăteam să prezentăm musicalul ”I Love You, You’re Perfect, Now Change” aveam și o scenă în care era musai să port ochelari ca să sugerez publicului că sunt o bunicuță. Partenerul de scenă purta deja de felul lui ochelari dar eu a trebuit să îmi cumpăr niște rame și să port ochelari cu lentile de sticlă doar ca să mă încadrez în cerințele regizorului. De altfel am făcut o grămadă de cumpărături , am și acum paletele de badminton cumpărate pentru scena jucătoarei de tenis dar nu am avut niciodată ocazia să le folosesc. Am cumpărat ramele cu grijă , convinsă fiind că la un moment dat voi avea nevoie de ochelari de citit.

M-am întors în Beijing în aceeași instituție cu o bursă de studiu. Atunci a fost prima oară când am simțit nevoia să port ochelari. Păi la câte caractere chinezești scriam și citeam zilnic mă credeți pe cuvânt că au început să îmi obosească ochii. Mi-a fost drag să studiez, eram prima în clasă, ceilalți veneau după cum se trezeau, na, mai tineri, mai cu fițe. Când ești mai trecut prin viață, îți pică mai repede fisa cât e de neprețuită clipa și ce important e să culegi tot ce se poate culege prin muncă și studiu. I-am spus profesoarei de gramatică despre faptul că simt că îmi fuge imaginea și m-a liniștit , după 40 de ani slăbirea vederii e  firească, nu e neapărat din cauza studiului limbii chineze și a migalei pe care o necesită studiul caracterelor.

A trecut destul timp de la încheierea anului de bursă, mi-am propus să îmi pun ochelari dar probabil, dezamăgită fiind că nu pot să continui studiile cu un doctorat pentru că am depășit vârsta de 40 de ani , nu am mai găsit necesar să îmi protejez ochii pentru că nu am mai studiat chineza și nu am simțit necesitatea purtării ochelarilor.

Ieri însă – ieri! – am zis gata, mă duc la un control. Iau ramele cu mine și  merg să mă pună la aparat, să măsoare, să îmi spună clar – trebuie sau nu trebuie să port ochelari. M-a măsurat, da, trebuie să  port ochelari și permanent și să îmi fac și separat de citit. Ei, lasă, hai să încep cu prechea de ochelari permanenți și apoi mai văd eu cum e și cu cei de citit.

Am primit telefonul, ochelarii sunt gata! Am mers să îi iau, poftim ochelarii, ia probați-i să vedeți dacă e ok treaba. Îmi pun ochelarii… Wow! S-a făcut lumină-n sat! zice doamna. Chiar că s-a făcut lumină. Vedeam atât de limpede de parcă până atunci  am purtat niște ochelari aburiți și acum mi i-am luat de la ochi și văd în sfârșit limpede.

Am plecat cu ei la ochi – dar pe stradă mi i-am luat de la ochi pentru că purtam mască și îi abuream, am zis hai, pentru ultima dată merg fără ochelari la ochi și apoi văd eu cum mă adaptez la purtatul ochelarilor cu mască. Amuzant e că aseară a fost ceață iar eu mă uitam în jur și mă amuzam, o fi ceață sau e doar faptul că am băgat ochelarii în rucsac?

Ajunsă acasă am scos imediat ochelarii și i-am pus la ochi și mi-am terminat treburile zilei, purtând ochelari. Nu am dioptrie mare , la un ochi am minus 0, 75 și la altul minus 1 și ceva, mai bolnăvior. Dar e cu minus. Și e ciudat să vezi toate lucrurile un pic mai la distanță. Eu oricum sunt înaltă și văd lucrurile de la înălțime, acum cu ochelarii parcă mergeam cu avionul prin casă. Am vorbit și cu sora mai mare pe video, mi-a spus că îmi stă bine și m-a învățat cum să îi port când ies cu masca pe stradă. Și mie îmi place cum îmi stă, chiar dacă îmi dă un pic un aer de bunicuță.

Am constatat însă un alt fenomen. Îi mai scoteam de la ochi și vedeam mai bine decât cu ei la ochi! Ce o fi asta? Cred că e faptul că , purtând ochelarii , se reglează lucrurile la nivel de retină. Cred că trebuie să îi țin la îndemână și, dacă încep să văd dublu cu ochelari, îi scot și îi pun la loc doar atunci când începe să se lase ”ceața”.

Un lucru e sigur: trebuie să am la îndemână cârpișoara de șters lentilele. Nu știu cum și de la ce naiba se murdăresc lentilele dar și un pic dacă sunt murdare, trebuie să le șterg – trebuie să am  soluție de șters lentile ca să se șteargă bine-bine-bine de tot. Cu siguranță purtătorii de ochelari zâmbesc cu naturalețe, spunându-și: bine ai venit în lumea noastră!

Eu cu cine votez?

Se apropie ziua votării iar eu simt un parfum de scrisoare pierdută cum ma învăluie, mă amuză dar mă și pune pe gânduri. La alegerile locale am avut o bucurie foarte mare să votez un partid local în care activau prieteni despre care știam personal cât sunt de valoroși , m-am dus la vot cu toată bucuria și încrederea. Și le-a mers, doi membri din partid sunt acum în Consiliul local, fac treabă, sunt pe cai. Dar la celelalte alegeri cu cine să votez?…

Am urmărit un live tot la Brancu în legătură exact cu această problemă și cu dezamăgirea de alegător. ”Ce-ai făcut cu votul meu?” e o întrebare pe care o ridica invitata lui Brancu – care vorbea cu o vehemență care m-a obosit, nu m-am putut uita până la capăt. Dar îți dai seama că la votul național vor vota găștile. La alegerile locale am avut plăcerea să votez un partid local tocmai pentru că nu dă raportul la un nivel național. Acum vor vota fiecare cu gașca lui , știut fiind faptul că dacă iese gașca x, va avea și x de la nivel local de câștigat. Ce-i aia interes național, progresul țării, binele fiecărui cetățean? Fiecare cu aia mă-sii. A ieșit gașca x, gașca x va avea profit în următorii 4 ani. În zadar se isterizează o persoană izolată după alegeri ”ce-ai făcut cu votul meu?” s-a împărțit puterea, s-au dat jos măștile , intră în gașca de la putere dacă vrei să-ți fie bine. Sau pleacă. Și uite așa se depopulează România.

Plutim într-o beție toți cei care nu suntem în nici o gașcă. Înainte de vot întrebăm amețiți cu sticla dreptății în mână cu care ne îmbătăm lacomi ”eu cu cine votez?” iar după alegeri , mult după alegeri când sticla s-a terminat și minciunile din campanie se dovedesc a fi fost minciuni ”ce-ai făcut cu votul meu?” Nu te aude nimeni. Descurcă-te cu ce ai, nimeni nu te va ajuta cu nimic. Descurcă-te sau pleacă. Pentru că dacă se va schimba ceva, trebuie să fie la nivel planetar, o răscoală a ființei umane pentru că peste tot e aceeași problemă. Clarvăzătorii prezic acele vremuri când se vor face acele schimbări de nivel planetar. Și semnele că acele vremuri sunt chiar mai aproape decât am crede le trăim deja. E limpede că nimic  nu va mai fi cum a fost. Dar până una alta vin alegerile. Și chiar vreau să votez. Dar nu vreau să urmeze de la sine întrebarea ”ce-ai făcut cu votul meu?”

Părintele Calistrat, invitatul de aseară a lui Cristi Brancu și părerea dumnealui despre vaccin

Mă uit cam la toate liveurile lui Brancu. Că e Carmen Hara, că e Ovidiu Dragoș Argeșanu, că e despre astrologia chineză,  mă uit, mi se pare foarte de actualitate și foarte interesant tot ce se vorbește în liveurile lui de pe Youtube. Nu sunt neapărat pe fază, în live, pe majoritatea le văd după – dar aseară am prins liveul cu părintele Calistrat și am stat până la sfârșit pentru că părintele a lămurit lucrurile cu pandemia din punctul de vedere al unui duhovnic. Și mi s-a părut foarte ok părerea dumnealui despre vaccin.

Firește că din capul locului a lămurit următorul lucru: nimic nu se întâmplă pe lumea asta fără voia lui Dumnezeu. Din punctul de vedere al părintelui pandemia e un rebus al vieții și al morții dat de Dumnezeu, ne testează cum ne poziționăm noi în fața morții. E important ”să nu intrăm în panică , panica scade metabolismul, stresul scade metabolismul, agitația scade imunitatea, rugați-vă și fiți calmi, aruncă spre Domnul grija ta și El te va hrăni, lasă Domnului grijile tale , că El știe cum trebuie să le rezolve, niciodată nu-ți face planuri că râde Dumnezeu de tine. Când simți că presiunea vine asupra ta, fă ce îți permite știința: fiecare om are în casă un termometru ca să știe că are temperatură, fiecare om are medicamentele  de luat atunci cand are temperatură sau  cand are frisoane, are oximetru , are glicometru pentru cei cu probleme cu glicemia, știm să folosim un aparat de tensiune când avem tensiune – în raport cu aceste 4 mari boli care bântuie planeta pe fond de stres, lipsuri, necazuri, neajunsuri – să fim calmi, înțelegători, să ne sfătuim cu medicul de familie cu care să luăm legătura în orice fel de problemă, dat mereu raportul cu tensiunea, cu  tot ce ține de sănătate și luat tot ce zice el, o vitamină, un medicament, veșnica problemă cu măscuța s-o purtăm să nu luăm virusul sau să-l dăm la altul. Și uite că deși am luat virusul pentru că am fost în contact cu mulți oameni, pentru că am urmat cu strictețe sfatul medicului, iată, stăm de vorbă, sunt viu și nevătămat. ”

”Dacă ne agităm, societatea nu se devirusează , ci din contră, agităm spiritele, tulburăm conștiințele și acum e momentul când oamenii de bine , sănătoși la cap nu se grăbesc să deschidă ușa tuturor să-și dea cu părerea. Nu sunt de acord nici cu conspirațiile astea duse la extrem , normal că în spatele Răului stă Diavolul, dar noi acum suntem puși de Dumnezeu în fața testului vieții și a morții. Să fim fermi, calmi și conștienți că, indiferent că murim sau trăim, ai Domnului suntem. Să avem grijă de sănătatea sufletească prin meditație mai întâi de toate, fie în fața unei icoane, fie a unei cărți de rugăcini și să spunem, Doamne, zilele mele sunt în mâinile Tale, azi sunt, mâine poate nu mai sunt, Te rog, scrie-mă în Cartea Vieții. Am făcut aceste fapte bune, scrie-mă în cartea vieții. Noi nu putem face isterie în fața lui Dumnezeu și să-i demontrăm  cât trebuie să trăim sau cum trebuie să trăim. ”

”Nu mai căutați împărăția lui Dumnezeu în altă parte decât înlăuntrul vostru”

Care este solutia pentru România ca balanța să se încline către bine? Simplu ca bună ziua:  ”Spune Mântuitorul – de mă veți asculta, bunătățile Pământului le veți avea. Dacă noi credem că Dumnezeu e ficțiune, că e un mit, că e ceva învechit,  și depășit nu e bine. Cineva m-a întrebat:”Părinte, dar se mai potrivește scriptura de acum 7000 de ani cu realitatea zilei de azi?” Domniță dragă, crima, de la ieșirea lui Adam din Rai și până astăzi la fel se face, iei viața unui om, hoția la fel se face, furi lucrul cuiva, curvia la fel se face, consumi pe cineva – fata pe băiat sau băiatul pe fată, ura la fel se face, om, contra om,în fine, spune dumneata: care dintre aceste păcate și-a schimbat însușiirea? Păcatul e la fel ca acum 7000 de ani. Altceva s-a schimbat: tactica diavolului de a-l pierde pe creștin. Nu-l mai chinuiește până-și dă sufletul – și el tot nu renunță la Hristos, că umple Raiul de sfinți. Schimbarea și marele lui succes este că îl câștigă altfel pe om – fii oleacă curvar, că toată lumea face la fel, fii oleacă hoț, că toată lumea face la fel, ucide, că toată lumea ucide, bărfește că toată lumea bârfește, picăm ca frunzele în troaca lui, porcul ne mănâncă și spunem, vai, ce s-a stricat lumea! Păi noi suntem lumea, nu vin extratereștrii să păcătuiască în locul nostru.”

În legătura cu vaccinul – părintele își dorește să se deschidă din nou institutul Cantacuzino și prin acest institut să se reia bunul și sănătosul obicei al vaccinului – dar știe că vaccinul trebuie testat, verificat, are nevoie de timp de rezultate de dovezi că nu are reacții adverse. Pe vremea institutului Cantacuzino, vaccinul era o protecție acum însă, nefiind al nostru, e cu semnul întrebării. Fiecare trebuie să aibă liber arbitru, sub nici o formă să nu se facă acest vaccin cu forța. ”Un vaccin trebuie să aibă securitate națională, securitate științifică , omologare, verificare, testare, garanție. Când specialiștii pot să explice folosul unui vaccin și câțiva oameni au făcut deja și se simt bine , ceilalți se duc apoi ei singuri la vaccin, nu trebuie să îi rogi sau să îi forțezi. Dar să vii cu armata și să îl forțezi să îl vaccineze , asta sub nici o formă – actul medical după constitutia României este un act benevol, cerut. Dacă omul nu are garanția că vaccinul merită făcut, sub nici o formă nu trebuie să fie forțat să îl facă. ”

În fine, sper că v-am stârnit interesul, vă recomand sincer să vă faceți timp să vedeți înregistrarea acestui live. Mai ales acum că a început Postul Crăciunului. Părintele a mai răspuns și la alte întrebări venite de la cei care au urmărit acest live și chiar a stat mai mult și a dat multe exemple din experiența lui de duhovnic în legătură cu multe problme ridicate de ascultători, inclusiv despre incendiul de la Piatra Neamț, despre cum să îți alini sufletul când moare cineva drag, despre problema celor care se sinucid și pomenirea lor la biserică, despre cum se strică un preot și cât de important sunt enoriașii lui ca el să fie un preot bun. Las aici linkul liveului. Mie mi s-a părut un live de nota 10, un live care să merite timpul cheltuit pentru a-l urmări.

https://www.youtube.com/watch?v=KZVS8fqfwa0

 

Cum de e Tina Turner în formă așa de bună

Dimineață. Cafeluță. Ce mai e pe Facebook. Coronavirus. Pisici. Coronavirus. Pisici. Tina Turner. Ia zi! Cum (de) își păstrează madame Turner o formă fizică așa de bună. Și ce zice dumneaei? ”Mă simt bine în corpul meu, am o stare de fericire” blablabla… Când vă aud pe astea care nu faceți nici un efort să fiți în formă, am un întreg repertoriu de înjurături care izvorăște, așa, nu știu cum, erupe, mă-nțelegi, ca un vulcan. Nu, madame, ești printre norocoasele care au de la natură acel metabolism care le dăruiește posibilitatea de a-și păstra forma de vis doar printr-o stare de fericire în propria piele. Nu suntem toate la fel de norocoase. Unele dintre noi chiar nu avem așa metabolism și trebuie să fim atente. Că dacă am fi doar fericite în pielea noastră, nu am mai intra pe ușă de grase, eventual pășind lateral și sugând bine burta.

NEW YORK, NY – NOVEMBER 07: Tina Turner during the „Tina – The Tina Turner Musical” Opening Night Curtain Call at the Lunt-Fontanne Theatre on November 07, 2019 in New York City. (Photo by Walter McBride/WireImage)

Noi alea cu metabolism mai lent trebuie să facem sport. Gimnastică. Și dacă am avut probleme cu coloana, cu genunchii – ca mine – și nu mai putem merge ca de obicei la sală, trebuie să căutăm alte mijloace prin care să ne menținem în formă. Noroc cu China și cu cele 5 tibetane. Dar nici asta nu ajunge. Trebuie mare grijă la ce și cât mâncăm.

Dacă te îngrași, înseamnă că ori nu mănânci ce trebuie , ori mănânci mai mult decât trebuie. Iar organismul tău își ia cele necesare, se hrănește – restul se depune în cerculețe de grăsime. Am văzut un filmuleț cu ”nu-știu-care-guru” , tipul din India cu barbă albă care stă pe un divan și dă sfaturi. Zicea că trebuie să lași organismul să se și odihnească și recomanda postul intermitent. De altfel cel care a demonstrat cât de important pentru sănătate e postul intermitent a luat Nobelul. Acest guru spunea că trebuie să lași un pic organismul să facă foamea, să nu te panichezi când ți-e foame și să dai năvală la frigider. Senzația de foame e de fapt semnul că organismul se încarcă energetic – și să mănânci doar o dată în zi , mai pe seară. În rest apă.

Am încercat acest tip de regim cu ani în urmă și a funcționat. Când toți se îngrășau în jurul meu, eu slăbeam pentru că am urmat ceea ce găsisem pe internet , așa numitul ”post călugăresc”. Nu mâncam nimic toată ziua, doar seara, și atunci numai fiert sau copt, nimic prăjit, doar ulei de măsline, ei, regim, nu glumă.

Acum mai e o chestie. Depinde și pentru ce ții regim. Sau post. Sau cură de slăbire. Creștinii îl țin pentru slava lui Dumnezeu (sau așa ar trebui mai întâi de toate) Dar alte persoane îl țin pentru a recuceri o anumită persoană. Țin regim, merg la sală, hotărâte să fie iar frumoase și să-l facă pe exul care le-a părăsit să tânjească după ele.

Cel puțin acesta e cazul unei prietene care spunea că se despărțise de prietenul ei , mai precis el o trădase cu alta iar ea a hotărât să își reânceapă viața , să slăbească, să își cumpere haine noi, să  meargă la coafor, la manichiură, ce mai , tot tacâmul. Și, întra-adevăr, a slăbit, a revenit la o formă de vis iar exul ei s-a îndrăgostit din nou de ea.

Și prietena asta a mea se întreba revoltată, de ce nu mă iubea și atunci când eram mai plinuță, mai nearanjată, mai necioplită. Nu sunt aceeași persoană?! De ce nu mă poate iubi și nemachiată?

Am întrebat-o un singur lucru: tu cum te iubești mai mult, de cine îți place mai mult? De tine cea machiată sau de tine cea grasă și nearanjată? Păi normal, de cea machiată dar eu mă plac și mă iubesc oricum aș fi. Greșit, draga mea. Trebuie să fii cinstită cu tine însăți când te uiți în oglindă. Dacă adori ceea ce vezi în oglindă, dacă ești extrem de mulțumită de cum arăți în oglindă înainte de a ieși în lume, aceea este forma în care vei întâlni persoana perfectă pentru tine , care se va îndrăgosti de tine și de care și tu  te vei îndrăgosti. Dacă te placi așa cum ești, înseamnă că ți-e lene pur și simplu să depui un efort pentru a ajunge la cea mai bună variantă a ta. Vei ieși în lume așa cum ești, grasă, nemaichiată, necioplită. Și nici o problemă, vei găsi pe cineva care să te placă așa cum ești. Dar nu te mira că tu nu îi vei răspunde cu aceeași monedă. Nu îl vei iubi pentru că de fapt nici pe tine nu te iubești, nici cu tine nu ești sinceră sută la sută. De asta te-a părăsit prietenul. De asta s-a îndrăgostit la loc. Pentru că tu însăți ai reînceput să te iubești și să îți acorzi atenție, să nu îți dai voie să fii altfel decât în cea mai bună formă a ta înainte de a ieși pe ușă.

Cred că de fapt, amintindu-mi asta, îmi dau mie însămi un șut în fund. La orice vârstă, în orice împrejurare, e loc de mai bine, de a ajunge la cea mai bună variantă a mea. Pandemia asta m-a făcut să mă culc pe o ureche și să îmi dau seama când mă uit în oglindă că sunt tare departe de cea mai bună variantă a mea. Vârsta nu are nici o scuză. Am văzut femei superbe de vârsta mea. Nu mă interesează ce mănâncă, cum stau cu sănătatea, cu genunchii și cu coloana. Dacă ele au reușit, pot și eu. Trebuie să îți acorzi timp, să te îngrijești, să fii în fiecare zi mai aproape de cea mai bună varianta ta la vârsta pe care o ai, e un pic exagerat să îți propui să fii ca la 20 de ani.

Așa că, dragă Tina, mi-ai dat de gândit în dimineața asta, să trăiești,  să fii sănătoasă și sper să ajung și eu să am aceeași formă fizică pe care o aveai pe vremea când ai dat lumii varianta ta de ”Proud Mary”. O să redevin o proud Mary, sper, doar că la mine nu va fi ”nice, easy”. Dar primul pas e mai greu. Punerea pe traiectorie. Că apoi dau în exces de zel. Ceea ce nu poate da decât rezultate de excepție.

Pisicuța jandarm

De la o vreme nu mă mai trezesc la 5 dimineața. Și e ciudat. Ar trebui să mă bucur. Am acest obicei de a mă trezi cu noaptea în cap de pe vremea masteratului, de când am ajuns în Beijing la Academia Centrală de Dramă. Mă trezeam la 5 fără nici un efort, nici nu mai trebuia să îmi pun ceasul, eram dornică să îmi fac exercițiile de dimineață, să fiu pregătită pentru o nouă zi în Academia Centrală de Dramă.

Am iubit enorm această instituție și m-am bucurat de fiecare zi , patru luni de zile, am făcut tot ce se putea face chiar și după ce m-am accidentat la genunchi. Am rămas cu sechele după acest accident, piciorul meu stâng nu va mai fi niciodată la fel. Știam că se va termina acea perioadă de 4 luni ca un salam pe care , oricât de subțiri ai tăia feliile, tot se va termina. Așa că am hotărât să mă bucur cu lăcomie de fiecare zi, să iau absolut tot ce e bun din ea și , evident, abia așteptam să mă trezesc într-o nouă zi și să dau tot ce e mai bun din mine pentru ca echipa noastră să strălucească în acel proiect.

Colegii mei erau setați pe un modul de supraviețuire. Numărau zilele până la întoarcerea acasă. Le era un dor bolnav de mămăligă, fasole sau sarmale, nu suportau mâncarea de la cantina academiei. Voiau acasă. Eu nu puteam să îi înțeleg. România nu se mută de pe hartă, o vom găsi exact acolo unde am lăsat-o. Și mămăliga, fasolea sau sarmalele nu vor dispărea în neant, le vom găsi pe masă exact așa cum au fost. Vă va fi dor de acest loc și, chiar de veți dori dar va fi imposibil să vă întoarceți aici.

Îmi amintesc când mergeam la cantină. Mă uitam la felurile de mâncare și arătam cu degetul ce alegeam să mânânc. Descopeream cu plăcere gusturile chinezești, rețineam ce îmi place, ce nu îmi place și, evident, ziua următoare alegeam mai bine, nimeream mai bine felurile de mâncare și mă bucuram de fiecare masă din toată inima.

Sfârșitul perioadei de 4 luni se apropia iar colegii începeau să îmi dea dreptate. Le părea rău că nu s-au bucurat și ei de fiecare zi din aceste 4 luni iar acum se gândeau cu nesfârșită părere de rău că vor pleca. Eu una cel puțin eram fericită că am savurat fiecare zi cu drag – problema era că nu mă puteam împăca cu ideea că trebuie să plec, că mă voi trezi dimineața în alt loc decât în camera mea de cămin.

Mult timp după ce m-am întors în țară m-am trezit la 5 dimineața și învățam limba chineză ca să îmi iau examenul HSK 3 care îmi dădea dreptul la o bursă în aceeași instituție. Dar această bursă a fost o dezamăgire. Am cunoscut reversul medaliei și fiecare zi din acel an a fost un șut în fund afară din China. Am dăruit tot ce a fost mai bun în mine, am fost un exemplu de seriozitate dar fiecare zi din acel an a fost menită să stoarcă picătură cu picătură toată iubirea mea pentru acea instituție și pentru acea țară. 

Și totuși cât timp a trecut de atunci și eu tot la 5 dimineața m-am trezit. Uite că de la o vreme nu mai este așa. Poate că în sfârșit m-am eliberat. În sfârșit am revenit la normal și am închis pentru totdeauna un capitol. Există totuși o ființă care nu e prea fericită că nu mă mai trezesc ușor la 5 : Prințesika. Cu Prințișor e simplu, el are crănțănelele lui , se hrănește singur când are nevoie și se culcă la loc. Pe Prințesika trebuie să o hrănesc eu – și face parte din ritualul de dimineață să scot din frigider farfuriuța pregătită de cu seara special pentru ea – și din care mănâncă singură cât timp pregătesc cafeaua și laptopul. În dimineața asta însă am lenevit, l-am dat pe Prințișor  afară, am dat-o și pe ea – și m-am întors în pat unde am dormiiiiit până s-a luminat de ziuă. Între timp probabil că i-a dat mama drumul înapoi în casă lui Prințesika după zburdatul de dimineață, numai că mama nu știe că trebuie să scoată și farfuriuța din frigider să-I dea să mănânce.

Leneveam într-un somn profund de dimineață. Am întredeschis un ochi și am constatat că s-a luminat de ziuă. Am încercat să îmi amintesc când a fost ultima dată când m-am trezit așa de târziu, când Prințesika a sărit pe burta mea pur și simplu, făcându-mă să sar ca arsă, speriată, zguduită, trezită de-a binelea. Evident că a fugit mâncând pământul dar și-a atins obiectivul. Îi era foame , m-a așteptat de la 5 să îi dau farfuriuța, m-a așteptat inclusiv să deschid un ochi și să constat că s-a luminat de ziua dar să mă mai aștepte și să mă îndur să mă dau jos din pat nu a mai avut răbdare. Țup pe burta mea, hai, cucoană , ajungă-ți, scoate naibii farfuria aia din frigider că mor de foame.

Ok, Prințesiko. Ok. M-am dat jos din pat , pe jumătate înjurând-o sub efectul trezirii bruște, pe jumătate amuzându-mă copios de metoda ei de a mă da jos din pat ca să o hrănesc. E o nouă zi în slujba pisicuței mele. Crizantema era sub pat când am trecut prin sufragerie. Nu a evoluat cu nimic relația lor. Prințesika vrea dar Crizantema nu-i poate ierta probabil felul în care și-a apărat teritoriul și bucățile pe care și le-a luat peste ochi câteva dimineți la rând în loc să se simtă bine primită de cea care stăpânea teritoriul la venirea ei. Încă e război deși Prințesika vrea pace. Mai e și mâine o zi.  

Pacea de fiecare zi

Privesc retrospectiv și îmi dau seama că Dumnezeu nu mi-a dat voie să fac ce vreau eu, că a avut un plan pentru mine. Doar că ceilalți pioni nu și-au făcut treaba. Îmi dau seama acum că de fapt eu am fost testul divin pentru câțiva care aveau misiunea de a mă transfera la următorul nivel – nu și-au îndeplinit misiunea, mințind și trădând, eu am ridicat în umeri și m-am retras – dar planul lui Dumnezeu era planul lui Dumnezeu- așa că dacă eu trebuia să ajung la nivelul următor, ajungeam oricum, pe altă cale dar ajungeam. Iar cei ce nu-și făceau temele, își pierdeau puterea. Chiar cu experiențele din alte țări a fost ciudat, am avut un job de vară în Grecia de unde m-am întors deprimată, șocată, stupefiată – și în același an a căzut Grecia. Am avut un job în China și m-am întors trădată, supărată, dezamăgită – a căzut China și a început pandemia.

Îmi amintesc că eram în anul trei la actorie, dezamăgită, deprimată, având cel mai pur sentiment că pierd timpul, că mă irosesc. Am mers la catedrală și am vorbit în genunchi cu fruntea pe racla cu moaște cu Maria-Magdalena exact cum ai vorbi cu o soră mai mare când chiar nu știi ce să faci. Te rog frumos, da-mi un semn că merită să mai stau aici , simt prin toți porii că nu are rost, că pierd timpul. În zece minute am primit un telefon de la un regizor local care avea nevoie de un personaj exact ca mine. Mă întreba dacă vreau să joc în piesa lui. Asta era definiția imposibilului , având în vedere că eram un om mort pentru teatrul local pentru că refuzasem să cânt pe gratis pentru directorul de la acea vreme la nu știu ce eveniment. Dar cu adevărat nu e important ce vrea omul, ci ceea ce vrea Dumnezeu.

În acest moment sunt într-un punct în care pot afla orice doresc , despre oricine prin intermediul radiesteziei. Radiestezia și reiki vor scoate în șomaj avocații pentru că adevărul va fi măsurat pur și simplu. Vei fi prins cu minciuna printr-o simplă măsurătoare. Nu va mai ține metoda ”cuvântul meu împotriva cuvântului ei”, vei fi expus, vei fi adus în fundul gol în fața lumii și se va vedea clar exact cât ești de valoros. Iar cei cei vor umbla cu vrăjitorii, vor fi identificați. Va reîncepe ceea ce în Evul Mediu a fost vânătoarea vrăjitoarelor. Pentru că furtul de energie, de drept divin și chiar de suflet este o crimă.

Mă rog, poate ziceți că bat câmpii, o să vă lămuriți voi curând. O să vă amintiți de mine. Toți vă veți întoarce la Dumnezeu mai devreme sau mai târziu. Ideal ar fi să fie mai devreme ca să nu fie prea târziu. Dar fiecare trebuie să-și învețe lecțiile iar eu nu am cum să calc peste liberul arbitru al nimănui. Este totul atât de simplu  încât îmi vine să fug în lume și să strig în gura mare, of, orbilor, voi nu vedeți cât e de simplu? Dar nu am voie. Și oricum nu va funcționa pentru că nu mă va crede aproape nimeni.

Așa că stau acasă , scriu despre pisici, trimit invitații pe canalul meu de Youtube , gătesc chestii gustoase, mă bucur să le știu în siguranță pe mama și pe surioara mea, stau liniștită. Dacă Dumnezeu mai vrea ceva de la mine, voi afla fără să trebuiască să caut, să mă agit. Când nimeni nu se aștepta, am fost chemată la Cluj să înregistrez un album. Când nimeni nu se aștepta , am câștigat la Mamaia un premiu inventat pentru mine din revolta față de un juriu nesimțit. Când nimeni nu se aștepta, am făcut un master de teatru muzical și am avut spectacolul de disertație la Cotroceni. Putea fi altfel dacă pionii din punctele de trecere și-ar fi făcut treaba. Dar dacă au trădat, asta nu înseamnă că am murit. Ciudat e că după ce trec nivelul , toți sar să te felicite, blestemându-te probabil în sinea lor, cum naiba ai reușit, trebuia să fii moartă și îngropată.

Nu dragilor. Nu e cum vreți voi. Și ați picat ca niște fraieri – și plătiți ca niște fraieri. Iar eu îmi văd mai departe de drumul meu. Și dacă va trebui să fie, va fi. Dacă nu, sunt oricum fericită și veșnic recunoscătoare pentru această viață minunată, plină de minuni pe care, cu siguranță, nu aș fi avut cum să le fac să se materializeze cu puterea minții mele cum mai sugerează unii infuenceri distruși cu capul. Nu aveam cum să îmi închipui măcar tot ce am trăit. Așa că, Doamne Dumnezeule, dacă mai ai vreun plan cu mine, îți mulțumesc și fie voia Ta. Până una alta, mă topesc de dragul pisicuțelor, am o rețetă care mi-a făcut cu ochiul, din astea…Mă bucur cu pace și recunoștință de fiecare zi.  

Halloween sau Moși de toamnă?

Unii s-au pregătit de Halloween. Eu am preferat să mă pregătesc de Moșii de toamnă. De fapt nici nu știam că sunt Moșii de toamnă și nu mi-am propus neapărat să fac ceva. Dar multe din lucrurile pe care le facem, le facem pentru că suntem ghidați de entități care roiesc nevăzute în jurul nostru și ne ”sugerează” prin gânduri ce să facem. Nouă ni se pare că sunt gândurile noastre. Dar , ce ciudat, după ce le facem ne întrebăm ”ce-mi veni oare să fac asta?”

Mi-a reluat obiceiul de a merge duminica la catedrala din Galați. Cele mai frumoase lucruri din viața mea s-au întâmplat în perioada în care mergeam la slujbele de acolo. Apoi am zis, hai să merg mai aproape, la biserica de pe faleză, la o aruncătură de băț de unde locuiesc eu. Comoditate dar și ideea că trebuie să aparții, să vii la biserică în comunitatea în care locuiești și să ai ca duhovnic exact preotul care vine prin case să stropească cu agheazmă de Crăciun sau de Bobotează.

Vara asta mi-am petrecut ziua numelui departe de casă. Întoarsă în Galați am căutat modalități de a-mi păstra echilibrul. Acum cu pandemia asta singurul lucru care îmi dă echilibru este orientarea pe verticală. Rugăciunea. Meditația. Și mi-am reluat obiceiul de a merge la catedrală. Aici am avut primele revelații în materie de credință. Aici veneam pe vremuri duminica la 7 dimineața la Moliftele Sfântului Vasile citite de un preot bătrân care a și fost primul meu duhovnic. Apoi rămâneam mai departe la Sfânta Liturghie unde corul catedralei cânta nepământean de frumos. Cântă parcă și mai frumos acum. Și rămâneam până la sfârșit să ascult predica. Pentru că de fiecare dată părea că e făcută special pentru mine. De asta rezistam mereu până la sfârșit. De curiozitate. Oare și de data asta o să am sentimentul că e făcută special pentru mine? Și da, de fiecare dată plecam șocată, cum se poate așa ceva, fix ceea ce mă frământa și voiam să știu, am aflat.

Ce să mai vorbesc de Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul din prima săptămână din Postul Paștelui. Ce se întâmplă la Catedrală în primele patru zile de post e de o frumusețe rară. Asculți în genunchi și trebuie să fii pregătit cu batiste pentru că vor curge pâraie de lacrimi fără să le poți opri. Într-un an am ascultat acest Canon transmis de la Patriarhie. Probabil e ca la teatru, nu se compară trăirea pe care o ai în sală cu trăirea pe care o ai, privind aceeași piesă la televizor. Dar cât de frumos este acest Canon la Catedrala din Galați – ce voci frumoase și ce frumos e dialogul cu Arhiepiscopul. Ce frumos cântă împreună!

Din recunoștință pentru toate lucrurile frumoase, minunate de care am avut parte în perioada în care mergeam la catedrală dar și pentru frumusețea în sine a slujbelor de acolo am hotărât să nu îmi mai pese de lucrurile nu tocmai bune care se vorbesc despre tot ce e legat de catedrală. E de altfel același lucru cu ceea ce se spune în general despre preoți, că sunt așa și pe dincolo. Și eu ridic nedumerită din sprâncene. Eu una nu am întâlnit nici un preot toată viața mea care să fie așa cum bârfește lumea că ar fi preoții. Și mă încearcă un sentiment de milă pentru cei ce nu iubesc preoții. Pentru că fiecare are duhovnicul pe care îl merită. Iar dacă eu nu am cu cine să povestesc despre cât de frumos e tot ce se întâmplă la catedrală, asta nu ar trebui să mă oprească să merg acolo în continuare. Dacă acolo este ceva pe placul meu, acolo trebuie să mă duc.

Unde să mai pun că printre moaștele sfinților de la Catedrală – Andrei, Nicolae, Ștefan – este și părticică din Moaștele Sfintei Mironisițe Maria-Magdalena. Există printre credincioși obiceiul de a face rugăciuni de 40 de zile la anumiți sfinți pentru a-și îndeplini o dorință. Gen – găsirea unui loc de muncă, căsătorie, etc. Cei mai mulți fac astfel de rugăciuni la Sfântul Spiridon sau la Sfântul Mina, la bisericile care au hramul acestor  sfinți. Iar după 40 de zile fac o rugăciune de mulțumire. Am stat eu și m-am gândit, de ce trebuie neapărat să faci o astfel de rugăciune ca să ceri ceva? Pentru că vrei să te ajute sfântul să obții ceva? De ce să nu faci rugăciunea așa, de dragul lui. Eu am hotărât să fac o astfel de rugăciune pentru Maria-Magdalena. Pur și simplu. Fără să îi cer ceva neapărat. Doar generic, sănătate ș protecție pentru cei dragi. De Sfânta Parascheva era plin de flori la catedrală în dreptul icoanei acesteia. Foarte frumos. De ziua sfinteii vii la biserică cu flori . Așa cum la ziua oricui vii cu flori și cu un cadou – nu să ceri, nu să ți se dea. Onoreaz-o, laud-o – și apăi n-avea tu grijă că știe ea de ce ai nevoie. Eu tot cu flori la Maria-Magdalena am venit. Exact ca atunci când – dacă ai mai mulți oameni dragi și este ziua unuia – ai grijă și dai atenție și celorlalți ca să nu se simtă singuri și neobservați.

Și ca să fie treaba completă, am hotărât să vin și la slujbele de pomenire de sâmbătă. Nu am mai făcut o colivă de mult. Și mi-am amintit că de multe ori mi-am propus să cumpăr un coș special pentru slujbele de sâmbătă. E mai ușor de transportat coliva în primul rând, mereu stăteam cu grijă să nu se clatine și să se strice modelul. Am găsit un coș perfect pentru asta. Bine, a fost cucerit și cotropit de Prițesika , apoi de Prințișor. Dar fix în săptămâna când toată lumea se pregătește de Halloween , eu am hotărât să merg la sâmbăta morților la catedrală.

Am cumpărat vin, dulciuri, fructe, arpacaș, nuci, biscuiți și bombonele și m-am apucat de treabă. Binențeles, trăiască Jamilla. Am găsit rețeta de colivă pe Youtube și am urmat-o întocmai. Ce să zic, a ieșit o colivă foarte bună. Iar sâmbătă pe 31 octombrie dimineața am făcut un coș frumos în mijlocul căruia am pus coliva iar de jur împrejur toate celelalte, am pus în rucsac vinul, paharele, pungile și lingura pentru împărțit și am plecat la catedrală.

Mă întrebam cum se va uita lumea la mine pe stradă . Era evident ce fac cu acest coș, implicit încotro mă îndrept. Hotărâsem să mă doară la bașcheți dacă se uită cineva mai ciudat la mine. Dar nu s-a uitat nici o singură persoană ciudat la mine. M-au privit cu înțeles, aha, bravo, uite că mai sunt oameni care merg cu coșul la biserică de sâmbăta morților și nu au înnebunit cu totul cu Halloweenul ăsta. Frumos era că exact seara , când pregătisem toate ca să le am la îndemână dimineața când prepar coliva (coliva se face dimineață înainte de a pleca la biserică, să fie proaspătă și bună – și trebuie mâncată în aceeași zi, altfel se strică, nu mai e bună la gust) seara, cum spuneam, am văzut în calendarul bisericesc că sâmbăta asta sunt Moșii de Toamnă. Ha, ce bine. Și ce interesant. Toată lumea va petrece Haloweenul dar nu știu câți dintre ei s-au îngrijit de sufletele răpsaților din familie.

A fost o slujbă frumoasă iar eu am fost tare mândră de coșul meu. În catedrală erau mese pline de ofrande , colive înconjurate de colaci și alte bunătăți, sticle de vin și fructe. Văzusem un loc liber chiar pe prima masă și am sărit să pun coșul acolo dar o femeie m-a oprit , nu am înțeles ce mi-a spus dar era clar că locul era rezervat nu știu pentru ce sau pentru cine.

Am găsit alt loc lângă o altă masă mare în mijlocul căreia trona un colac mare și frumos, evident al catedralei,  peste care erau așezați alți doi colaci în formă de cruce, presupun că se numesc într-un fel anume. Iar de jur împrejur erau cănuțe din lut cu o prăjiturică în ele și castroane de lut cu orez cu lapte  peste care erau așezate linguri de lemn și cu câte o lumânare pregătită să fie aprinsă când va începe slujba. Ce frumos arătau. Și ce rău îmi pare acum că am uitat telefonul acasă. Dar cu siguranță va rămâne oricum întipărită în memoria mea acea masă lângă care mi-am pus coșul meu frumos ornat. M-am bucurat sincer că primul loc unde mă îndreptasem inițial  fusese ocupat. Locul acesta era mult mai frumos.

După slujbă , cănuțele și castroanele de lut au fost împărțite. Cei veniți să primească de pomană s-au așezat la rând și li s-a împărțit câte o cănuță și un castron de lut cu orez și o lingură de lemn. Mai că m-am îmbufnat, mmm, vreau și eu cănuță și castron… Și am rămas așa, uitându-mă la preotul care împărțea cănuțele în loc să mă apuc să pun colivă în păhăruțe și să împart de pomană. Dar preotul care împărțea cănuțele, a luat de pe masă o cănuță și un castron și, deși eu credeam că se întoarce să le ducă celor așezați la rând, a ridicat ochii spre mine și mi le-a întins mie. Vai, ce m-am bucurat! Cred că doar de Crăciun când primeam cadou m-am bucurat  la fel. Era să și țip de bucurie. Tot copilă sunt. Tot copilă.

Am venit acasă cu un sentiment foarte greu de descris. Și mă gândeam pe drum cum de s-au aranjat atât de perfect lucrurile, ce-mi veni mie să cumpăr hodoronc troc, fix în perioada asta, un coș? Și cum de fix sâmbăta asta s-au nimerit să fie Moșii de toamnă. Am fost ghidată și am făcut întocmai. Și asta mi-a așternut în suflet un sentiment de pace pe care nu știu cum l-aș fi obținut altfel.