Bună să vă fie dimineața de luni!

Continuă campania mea de strângere de abonați la canalul meu de Youtube. În paralel mai scriu pe blog , mai dezvolt din postările mele de pe Facebook și le trec pe curat ca să am de unde să le adun într-o carte. Dar strângerea de abonați este extrem de plăcută. Majoritatea nici nu răspund la mesajul prin care îi invit să se aboneze – și în acest fel se auto exclud dintre prietenii de pe Facebook. Dar acei puțini care răspund îmi fac o bucurie fără seamăn. Primesc de la ei ori felicitări pentru muzica mea, ori atenționarea că sunt abonați deja. Iar la sfârșit de săptămână fac curățenie. Cei ce nici nu au binevoit să răspundă sunt șterși din lista de prieteni , iar cei care au răspuns primesc o vizită pe pagina lor, likeuri, abonări la canalul lor dacă au , un update la prietenia noastră, o conștientizare că prietenii nu trebuie să fie mulți, trebuie să fie puțini și buni.

Frumos e când , lunea, intru din nou pa pagina principală Facebook. E ca și cum ai intra într-o cameră curată de luni dimineața după ce sâmbătă ai făcut o curățenie la sânge. Parcă o potecă mai luminoasă mi se deschide și acei puțini care au răspuns invitației mele la canal îmi fac cu mâna, ca o prăjiturică la cafeaua mea de dimineață.

Mai e puțin până ating mia de abonați – și intenționez să fiu activă și cu scrisul pe blog, și cu cântatul pe Youtube. Am văzut că se poartă cursurile online și îmi voi face prorpiile mele cursuri de actorie, engleză, chineză și chitară. Mi se pare important să găsesc soluții să trăiesc în țara mea, fie și scriind despre pisici sau cântând online de la mine de acasă. Dar e important să fac asta, având sprijinul unor prieteni care au respect pentru munca mea – și mai ales – care înțeleg că e important  să sprijini o artistă pe care o apreciezi, nu doar să primești pe gratis tot ce îți dă ea și să ți să pară că deja ai copleșit-o de onoare doar primind pe gratis un live din partea ei. Am încurajat gratisul, am încurajat a dărui necondiționat și parcă îmi pare rău.

Au dispărut liveurile de pe Facebook – și pe bună dreptate. Am înțeles că mulți dintre fokiști au făcut același lucru , punând un bilet așa cum am făcut eu – și din acel moment au constatat că lumea nu se mai îngrămădește să îi vadă. Eu am pus un preț și am lăsat la liberul arbitru, cine vrea să mă răsplătească pentru liveul meu, să o facă. Nu mulți au fost acei care au făcut-o și recunosc că asta m-a întristat. Trebuie să știți că vara asta am ajuns la mare sau la Predeal nu pe banii strânși din liveuri, au fost extrem de puțini – și așa s-a întâmplat și cu ceilalți colegi artiști. Oamenii care vor doar să primească fără să dea nimic în schimb nu sunt nici ei fericiți, și nici cei din jurul lor nu sunt fericiți. Fericit e cel ce dăruiește, cel ce conștientizează că doar dăruind va primi. Am cântat din toată inima mea și nu am considerat obligatoriu plătirea unui bilet, am lăsat la liberul arbitru. Ei, uite că am primit de veste de la colegii mei că lumea vrea gratis, vrea să stea degeaba seara la calculator și să caute un live gratis de la cei ce dăruiesc necondiționat. Și au un triaj clar :nu mă uit la x că cere bani, iar dacă e să plătească au alt triaj, nu mă uit la y că e scump.

Eu am convingerea că atunci când dăruiești ceva cu iubire, cu siguranță se întoarce în dar pe altă parte cu ceea ce ai nevoie – dar uite că nu e chiar foarte bine să încurajezi gratisul. Voi relua liveurile , voi avea un live duminica la ora 4 – voi pune un preț mai mic pentru că, într-adevăr, de acasă, fără lumini și sunet nu e foarte ok să pui preț de club. Și voi invita prietenii la o oră de folk duminica.

E drept că iar îl amuz pe Dumnezeu, făcându-mi planuri. Dar dacă așa e posibil să rămân în țara mea și să fiu o prezență luminoasă , un stâlp de susținere , o pauză cu o bună prietenă care să-ți mai aducă inima la loc, atunci așa să fie.

E luni – și continui să trimit invitații la canalul meu de Youtube, nu pot trimite prea multe ca să nu existe riscul să fiu blocată de Facebook. Dar să știți că din 25-30 de invitații – foarte puțini sunt cei care catadicsesc să dea un simplu bună ziua. Dar , așa cum am mai zis și cu altă ocazie, cei care o fac, îmi umplu inima de bucurie. Vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați răspuns, voi dați un sens existenței mele. Voi îmi mângâiați sufletul și mă faceți să cred că viața mea nu a fost irosită, că timpul cheltuit pentru muzică nu a fost irosit. Mi se spune să caut în continuare de muncă – și o fac – dar parcă cei ce dau acest sfat, îmi dau brânci afară din țară la muncile de jos pe care Occidentul refuză să le facă, și pe bună dreptate, câtă vreme vin est europenii să le facă pe salariu minim. Singurul job decent ar fi înapoi în China dar parcă nu mai vreau să merg la mama naibii, pe partea cealaltă de planetă – deși vă spun sincer că mi se face dor de Beijing uneori.

Dar mi se pare o datorie să rămân acasă. Și voi continua triajul prietenilor mei, păstrând doar pe cei cărora le place muzica mea și se vor simți mai fericiți să vină duminica online la mine acasă la o oră de folk și povești la un pahar de vin. Asta cu siguranță îmi va face postările de luni dimineață optimiste, fericite , cafeaua mai gustasă și viața mai frumoasă. Și un Prințișor mai fericit că stăpâna lui nu mai pleacă nicăieri.

Vă îmbrățișez cu drag, vă doresc o săptămână plină de realizări , sănătate, aveți grijă să fiți protejați și să nu-l lăsați pe virusache să vă strice ziua. Aveți grijă de voi și de cei dragi și încercați să nu vă mai lăsați otrăviți, judecând tot ce vedeți în jurul vostru. Aduceți lumină în inima voastră, căutați lucrurile bune și nu le mai judecați pe cele mai puțin bune pentru că asta nu vă ajută cu nimic, nu vă face cu nimic viața mai frumoasă. Vă pupic dulce și cele bune să se adune, cele rele, să se spele!

Am revenit

Nu am mai scris de tare mult. 5 ani! Incredibil… Mi-au trebuit totuşi 5 ani ca să găsesc nişte răspunsuri. Încă nu le-am găsit dar măcar sunt mai sănătoasă din multe puncte de vedere. Nu mai pot însă să spun hotărât : aşa e bine. Pentru că nu mai ştiu cum e bine. Am avut nişte convingeri extrem de puternice. Nu le mai am. Poate e bine că nu le mai am. Dar mi-am dorit uriaş să schimb lumea prin convingerile mele. Altfel ce rost are să reuşeşti doar tu? Am lipsit mult timp pentru că nimic din ce stătea în picioare nu mai stătea iar în inima mea a fost un gol uriaş cauzat de nişte oameni mici pe care îi credeam uriaşi. Mi-am dorit să reuşesc şi să fiu un exemplu, să zic , uite, eu am reuşit, asta e calea, fiţi şi voi aşa şi lumea asta bolnavă se va vindeca. Dar exact colacul meu de salvare a fost o minciună uriaşă.

%c2%ac-icsphoto-_-andrei-mosloc33

Privesc către oameni care au reuşit – şi privesc şi lumea care nu e cu nimic mai frumoasă după ce ei au reuşit. Mă uit la Bob Dylan care a cucerit Premiul Nobel pentru literatură – şi la cât de uriaş a cresut ţara lui prin generaţia pe care a inspirat-o şi mă uit şi la ţara mea care îşi are şi ea folkiştii ei dar care servesc muzica şi cuvântul şi nu prea au curaj să zdruncine nişte conştiinţe. Cred că un folkist adevărat în România ar trebui să fie un ghimpe în coasta oricărei forme de guvernare. Nu mă consider o folkistă în adevăratul sens al cuvântului. Şi asta nu pentru că am fost la un moment dat  admisă (miracol!) şi premiată pe deasupra la Festivalul Mamaia. Doar dacă aş fi persecutată, sau la închisoare după ce am pornit o întreagă revoluţie m-aş simţi poate un pic mai folkistă decât sunt sau am fost vreodată. Folkistul nu trebuie să servească muzica sau cuvântul. El trebuie să stea de veghe ţării. Să scoată lumea în stradă şi să nu aibe pace şi somn până nu vede ţara lui vindecată de corupţie. Hopaaa… Na, că am găsit o convingere de nezdruncinat. Asta mai stă în picioare.

Am un master de teatru muzical şi am privit lumea de pe partea cealaltă a globului. Am stat un an izolată şi am avut timp să mă scutur un pic de nişte convingeri de nezdruncinat. Urc pe scenă cu relaxarea unui om care ştie ce face, m-am străduit să fiu artistă cu acte în regulă şi să ies din convingerile mele de artist autodidact. Muzica e uriaşă dar omul e şi mai uriaş iar asta nu poţi înţelege decât studiind actorie. Mă scufund în universul uman şi încerc să uit ce m-a întristat când credeam că ştiu şi înţeleg ce e de făcut. Voi mai scrie pe-aici, poate voi mai posta un cântec, un vers … Dar nu mai am acea traiectorie, acel nerv de a merge pe o cale, convinsă că asta va vindeca lumea. Şi asta mă întristează uriaş…

Cea mai tare bunicuță care ne-a primit cu colindul

Eram cu colegii mei de la facultatea de  actorie la colindat (le-a plăcut la nebunie, nu credeau vreodată că poate fi atât de fun să colinzi). Eram într-un  bloc de vreo zece etaje cu multe holuri, cred că am stat vreo oră doar in blocul acela.  Toată lumea ne primea cu bucurie, eram si un pic „piliți” pentru că, na, așa era tradiția, nu exista să ne lase cineva să plecăm fără să gustăm din „producția ” casei. Pe de o parte ne prindea bine pentru că vinul făcea bine la voce și era și cam frig afară, dar pe de altă parte nu era tocmai indicat să ne îmbătăm că erau colindele foarte proaspăt învățate și se uitau textele iar eu trebuia sa trag tare cu vocea ca să acopăr golurile 🙂

Ce mai, eram plini de energie, entuziasm, îmbătați de vin si de succesul la „public” , băieții  o cam luau pe arătură cu vocea, sunam înfiorător de fals,  aproape că  începusem să mă simt torturată sonor – când – ajungem in fața unei uși de lemn, contrastând izbitor cu majoritatea ușilor metalice si sfidator de frumoase ale celorlalti vecini. Batem la ușă (că nu avea sonerie) și ne deschide o bunicuță. Era exact bunicuța tipică, cu batic legat sub bărbie, cu pulover de lână gri împletit cu acel gen de model pe care il prefera și bunica mea, Dumnezeu s-o odihnească  (maestra la impletit), pulover  peste care era legat un sort de bucatarie , o bunicuță durdulie, cu burtică zdravănă și obrajori bucălați, gata oricând să dea o povață înțeleaptă. Ne-a privit pe toti scrutător de parca eram Martorii lui Iehova în fața unei biserici ortodoxe.

„Da!”

„Suntem studenți la Facultatea de actorie și dorim să vă colindam”

S-a uitat la noi de parcă de parca i-am fi zis că vrem să-i dam 2000 de euro degeaba. I s-a parut ca nu aude bine.

„Ce sunteți voi, mă?!”

„Suntem studenti la actorie.”

Ne-a privit pieziș.

„Ei, da!”

„Da, bunică, pe cuvânt” am incercat toți s-o convingem.

„Fugiți, mă, de-aici!”

„Vă arătăm carnetele de studenți!” am insistat noi.

„Ia să le văd!”

Ne-am uitat unii la alții. „Care ai, mă, carnetul la tine?”

Ce-i drept aveam toți gențile la noi,  așa că ne-am apucat să ne scotocim după carnete. Bunicuța aștepta răbdătoare, cu o lingura de lemn din aceea cu manerul foarte lung – te pomenești că ne luam și bătaie dacă nu găsim careva un carnet. Din fericire am avut câțiva carnetele la noi.

„Uite, bunică, vezi?”

S-a uitat bunica atent și a ridicat sprancenele mirată , gen , ei, spune, dom’le, vin studenții la actorie la ușa mea.

„Și cum, voi o să vă faceți actori? O să vă văd la televizor la telenovele?”

„Stați, să terminăm facultatea și  apoi … daca avem noroc…”

„Ei, bată-vă norocul… Ia ziceți , mă, că m-ați făcut curioasă, să văd și eu cum colindă actorii. Da-ți-i drumul că eu vă aud, mă întorc imediat!”

Maaaaamă, eram hotărâți s-o dam pe spate, că prea ne-am luptat pentru ea! Dar ce colind să-i zicem, unul așa…mai pentru „cunoscători”. Imediat mi-a picat fisa: „Mare iarnă o picatu!”

„Corect!” au zis toți.

Imi plăcea mie colindul acesta pentru că avea o linie melodică ce părea că merge direct la sulfet. Mai ales cântat în cor suna minunat. „Praf o facem!” Și am inceput  cu foc:

„Mare iarnă o picatu/ Florile sunt dalbe/ Toate oile-or zbieratu/ Florile sunt dalbe/ Dumnezeu le-o auzitu/ Florile sunt dalbe/ Jos la ele-o coboratu/ Florile sunt dalbe/ Pe-o scară mândră de soare/ Florile sunt dalbe/ Să v-aducă sărbatoare/ Florile sunt dalbe/ Pe-o scară mândră de flori/ Florile sunt dalbe/ Să v-aducă sărbatori/ Florile sunt dalbe”

Eram tare mândri de noi și o așteptam acum să ne și laude după ce ne-a iscodit atâta de ne-au trecut sudorile. A venit înapoi la ușă cu obrajii plini de lacrimi și cu mâinile împreunate a rugăciune.

„Mânca-i-ar mama pe ei…”

Am lăcrimat toți instantaneu. Deci TOȚI.

„Ce să vă dea bunica?… Mâncaaaa-i-ar mama pe ei… de băieți talentați…”

„Nu vrem nimic, nu vrem nimic… ne bucurăm că v-a plăcut!”

„Dar  trebuie să vă dau ceva… că așa-i tradiția… le dau io la toți puradeii ăia cu steaua și să nu vă dau vouă? Mâncaaaa-i-ar mama pe ei…”

Nu i-am primit banii, am primit prăjiturile și fursecurile. Am plecat mai departe zguduiți de-a dreptul,  mai rar ne-a fost dat să luptăm așa cu lacrimile. A rămas în ușă și ne-a ascultat până am ieșit din bloc…