O saga de pisici prințese

De la întoarcerea din Beijing, pisicuțele au fost prietenele mele și poveștile despre ele au atras simpatia publicului meu de pe Facebook. Ulterior a venit pandemia , izolarea și ușor-ușor am ieșit și eu la public cu liveurile din bucătărie. Am hotărât – la sfatul prietenilor – să mă apuc să scriu mai pe îndelete despre ele- planul e să scot și o carte – cu fotografii sau grafică despre pisicuțe. asta pe un fundal de cercetări și preocupări personale pe care nu e timpul să le scot la public. Și , oricum, sunt doar cercetările mele, revelațiile mele despre care am ajuns la concluzia că nu are rost să vorbesc public pentru simplul motiv că nu toți au aceleași convingeri.

Am scotocit printre postările mele de pe Facebook și – multe dintre ele s-au rătăcit. Astfel încât o să mă uit pur și simplu la fotografii și o să scriu despre amintirile pe care mi le trezesc.

Totul a început cu Prințesa. Pisica albă care s-a ținut după mama care venea de la piață și , ca o persoană foarte politicoasă, mama s-a gândit să o poftească în casă și să îi dea ceva bun. Mirare uriașă pentru că toată copilăria mea a fost presărată de tragediile în care mama mea ne interzicea să creștem pisici și , dacă ne încăpățânam să le creștem totuși, aștepta momentul când eram pleate și le ducea departe de casă. Iată că la bătrânețe a ajuns să aibă o iubire neașteptat de mare pentru pisici.

Apoi urmează perioada lui Prințișor, puiul care a rămas în casa noastră după ce Prințesa a făcut 5 pui. Apoi am sterilizat-o.

Prințișor s-a făcut mare și s-a atașat de el Bursucuța, prietena lui din copilărie cu care a făcut 4 pui. Bursucuța a plecat de la noi, au mai rămas pe baricare Prințișor și cele două pisicuțe care au mai rămas din cei 4 pui: Gogoșica și Săbiuța. Sunt măricele acum, au aproape 6 luni, grăsuțe, nebunici , mă topesc după ele, ce să mai, le iau pe amândouă odată în brațe și execut dansul cu pisicile (nu e un dans propriu zis, niște pași prin casă cu ele în brațe, băgându-mi nasul între ele și lipindu-le de orajii mei)  Ele mă rabdă , conștiente de farmecul lor dar și pentru că e evident că le place să stea la mine în brațe și să se zbânțuie, uitându-se în jur de la înălțime. Apoi le hrănesc și le las în pace. Gogoșica nu e foarte afectuoasă dar Săbiuța trebuie alintată în plus. Vine lângă mine pe pat și își bagă boticul sub mâna cu care manevrez mousul, dându-mi de știre că vrea mângâiată. Și o mai iau un pic în brațe, o strâng la piept și o mângâi pe cap iar ea savurează momentul cu o duioșie fără seamăn. E o prințesă răsfățată, fițoasă, nu mănâncă deloc carne la pliculeț sau crănțănele. Și seamănă cap tăiat cu Prințișor, albă cu pete gri tărcat. Gogoșica seamănă cu prințesa, bunică-sa – la fel de moale când o iei în brațe. Iar la față aduce cu Bursucuța. De altfel o copiază perfect ca mieunat mut când atenționează că o deranjează ceva. Pur și simplu spune ”Miau” fără sunet.

Da. Cu asta dau drumul la povești despre pisicuțe – mai mult sau mai puțin actuale – le voi face și variantă în engleză pentru prietenii din alte țări. Și voi înregistra din când în când câte o piesă la mine în bucătărie – și o voi încărca pe Youtube. Că poate vreți și ceva muzică de la subsemnata. Pupic dulcic și să aveți o săptămână minunată!

Prințesa

Prințesa e o pisică albă extrem de independentă. Și-a câștigat acest nume prin comportamentul și atitudinea ei princiare. Dacă pot să spun ceva clar despre mine e că am nevoie de pisic pentru că le ador să le alint atunci când ele caută afecțiunea mea. Le îngrijesc, le hrănesc și le alint pentru ca în brațele mele să se simtă iubite și în siguranță.

Prințesa este prima pisică pe care am îngrijit-o fiind deja mare, adultă. Pe restul le-am găsit abandonate și le-am adoptat, crescut, apoi le-am îngrijit puii pe ulterior i-am dăruit altor prieteni care îți doreau o pisică. Și pentru că le-am crescut, singurul mod î care mă puteau răsplăti era să își arate afecțiunea, să se alinte și să toarcă fericite în brațele mele, dându-mi un sentiment de relaxare și de pace pe care poate doar un copil și o familie a mea mi-l puteau dărui.

Prințesa însă a fost o premieră absolută pentru familia noastră în general și pentru mine în special. Ea nu a fost crescută de mine. Am găsit-o acasă când m-am întors din Beijing in decembrie 2018. Am crezut că a adus-o acasă sora mea mai mare când a venit în concediu și i-a dat mamei misiune să aibă grijă de ea –  ceea ce mi se pare uriaș, având în vedere că toată copilăria mea principalul job al mamei mele a fost să găsească momentul potrivit când să ia pisica pe care o creșteam și să o ducă departe de casă, frângându-ne inimile. Să îi ceri la bătrânețe să aibă grijă în lipsa ta de o pisică mi s-a părut de domeniul fantasticului.

Am întrebat-o totuși pe mama ce e cu pisica aceasta și cum a ajuns în casa noastră. Nimic nu m-a pregătit pentru răspunsul mamei:” Veneam într-o zi de la cumpărături și am văzut această pisică în fața blocului. Am intrat în scara blocului și a intrat și ea după mine și m-a urmărit până la ușă. Ei, și dacă tot a venit după mine până la ușă, am invitat-o și eu în casă.” Simplu și la obiect. M-am amuzat tare de tot pe chestia asta. Ei, mamă dragă, măcar de ți-ai spăla păcatele cu pisica asta , că toată viața ni-ai frânt inimile cu fiecare pisică pe care ai dus-o de acasă.

De ce i-am zis Prințesa. Pentru că e prima pisică din viața mea care m-a tratat rece, distant. De obicei când luam pisica în brațe , aceasta se lipea de mine și se alinta plină de afecțiune. Prințesa, nu. Mi-am zis că nu mă cunoaște deocamdată și e nevoie de puțin timp până înțelege că sunt un suflet bun și voi avea grijă de ea. Dar nici dup o lună de zile nu m-a tratat cu afecțiune când o luam în brațe. Era așa de moale și de blândă, nu se împotrivea să o iau în brațe – dar nu se lipea de mine. Întorcea capul în direcție opusă, cu atitudinea unei ființe răbdătoare și categorice: te las să mă iei în brațe dar nu am de ce să fiu afectuoasă cu tine, aștept să mă ții cât dorești dar aș aprecia să mă lași din brațe ceva mai repejor.

Atitudinea asta a ei îmi dădea o formă de respect, mă amuzam și o lăsam din brațe. Dar după o lună această atitudine începea să mă necăjească serios. Eram de-a dreptul supărată pe ea. Pentru ce te îngrijesc, te hrănesc, te las să stai pe patul meu – ca să o faci pe prințesa cu mine? Dar mi-am dat seama că suntem două străine, ea nu era puiul devenit adult sub îngrijirea mea, nu avea de ce să fie afectuoasă. Pur și simplu asta era personalitatea ei și era o nouă lecție pentru mine să învăț să iubesc o ființă pentru ce este ea, nu pentru ce vrea eu să fie. Și să îi respect integritatea. Dacă îi dau să mănânce și îi ofer un adăpost în casa mea , nu înseamnă că trebuie să devină ceea ce vreau eu să fie. Și am continuat să o îngrijesc fără să am așteptări de la ea.

Acum ,după aproape doi ani de când m-am întors din Beijing, nevoie mea de a avea o pisică afectuoasă mi-a fost împlinită. I-am îngrijit puii Prințesei, le-am găsit părinți și am rămas cu Prințișor care e băiat mare și se bucură de o viață de motan autentic, cu habitatul lui din fața blocului, cu prietenii și rivalii lui. Pe Prințișor l-am crescut de mic, s-a născut în această casă și i-am dat de mic certitudinea că sunt un suflet care vrea să aibă grijă de el, la mine găsește mereu afecțiune când se simte al nimănui și are nevoie să fie alintat și la mine găsește mereu o farfurie de mâncare atunci când îi este foame.  

Prințesa, mama lui, a plecat de la casa noastră. Așa cum de nicăieri a apărut în calea mamei mele, acum servește drept companie princiară pisicească altei familii din blocul nostru. Așa cum a urmat-o pe mama și a fost invitată în casă, tot așa a urmat o altă doamnă până la ușa ei și a fost invitată cu drag în casă. Asta de când Prințișor avea o soție care aștepta puișori. Pur și simplu și-a lăsat fiul să își trăiască viața de familie în casa noastră iar ea aplecat să slujească altei familii. Mai ales că ea nu mai putea avea puișori pentru că am sterilizat-o. Și-a dat seama că nu mai poate avea pui și nu a putut răbda să trăiască într-o casă care i-a răpit această bucurie pe care altă pisică avea să o trăiască din plin.

O mai văd uneori în fața blocului. Se vede că e bine îngrijită, are zgărduță roșie, e la fel de curată și de elegantă. Mă recunoaște și mă lasă să o iau în brațe. dar – ca în prima lună când ne-am cunoscut – întoarce capul în direcția opusă și așteaptă cu răbdare să o las jos. Apoi se îndepărtează fără să privească în urmă. Iar eu îmi continui drumul cu aceeași atitudine. Am acasă un motan care se bucură de toată afecțiunea mea și care mă răsplătește cu afecțiune și duioșie ori de câte ori îl iau în brațe. Prințesa aparține trecutului. Sunt totuși câteva episoade cu ea de care îmi va fi drag să povestesc pe blogul meu.

Prințesa războinică

Primul lucru de care te interesezi când hotărăști să crești o pisică e, firește, dacă e băiat sau fată. Toată lumea vrea motani pentru că nu vor să se lege la cap cu grija ”celor mici”. Există posibilitatea să sterilizezi o pisică dacă vrei să o crești doar pe ea, poți să plătești la veterinar sau poți să mergi la asociații de protecția animalelor care fac asta pe gratis în campanii care se organizează  în mod regulat. Eu când am venit din Beijing și am luat la cunoștință că avem o pisică în casă, prima grijă a fost să nu fie deja gestantă și să trebuiască să îi îngrijesc puii. Ei bine, se pare că Prințesa era deja cu burtică, era o decizie grea dacă să o duc la sterilizat, având deja puișori ”pe drum”.

Am mai scris deja despre cum i-am făcut un culcuș , despre cum i-a adus pe lume. Astăzi mi-am adus aminte de un alt aspect. Se pare că după naștere, pisica mamă e chinuită   de un apetit sexual exacerbat. Eu postam de zor pe Facebook despre puii Prințesei dar iubitorii de pisici mă avertizau, grijă mare, pisicile după ce fată ies din nou la motani și aproape fără excepție urmează și o a doua tură de puiuți, chiar dacă pisica mamă încă alăptează  prima ”serie”.

Asta mi-a dat de gândit. Era deja un stres cu puișorii care îmi secătuiau pisica. Prințesa nu prea mai mânca iar puișorii era veșnici flămânzi, mi-am dat seama că trebuie să o ajut pe Prințesa cu mâncare pentru pui. Mi-am amintit cum pe vremuri, când am mai avut o pisică cu pui,  făceam lapte cu orez pentru puișori – orezul fiind esențial ca cei mici să nu se strice la burtică. Prințesa slăbise groaznic, i se vedeau coastele. Eu nu înțelegeam ce se întâmplă cu ea , îi dădeam de mâncare dar ea mânca foarte puțin. Mă gândeam că dacă la mine nu prea se atinge de mâncare, poate mănâncă în altă parte  ceva mai pe placul ei, avea o  multitudinea de fani din bloc la care se autoinvita la masă. Am hotărât totuși să o ajut cu lapte cu orez – apoi cu supică cu orez și lapte – și, slavă Domnului , puișorii au început să mănânce și altceva decât laptele mamei. Mânca și Prințesa din ce le făceam puilor – și m-am bucurat enorm, însemna că ea nu mai suporta să mănânce hrană uscata sau umedă pentru pisici, avea nevoie de lapte sau supă sau carne fiartă , de mâncare fără conservanți. În scurt timp și-a revenit cu greutatea, a devenit la fel de dolofană și pufoasă – iar puișoriii se ospătau pe săturate din laptele cu orez sau supică. Prințesa îi alăpta în continuare iar puii, chiar dacă mâncau pe săturate din ce le dădeam eu, nu își refuzau niciodată o porție din laptele de la mămica lor, laptele Prințesei fiind așa, un fel de desert pentru ei. Era important să fie în continuare hrăniți și cu laptele mamei – așa că Prințesa nu a încetat să îi alăpteze chiar dacă puișorii aveau alternativă la laptele de pisică.

Bun, am rezolvat problema cu hrana puilor, pisica și-a revenit cu greutatea totul era din nou ok. Dar eu tot cu grijă stăteam și nu știam când să aleg momentul în care să o duc la sterilizat. Prințesa încă alăpta, puișorii erau hrănaci, se năpusteau ca nehaliții să sugă – chiar dacă mâncau pe săturate din ce le dădeam eu. Să o duc la sterilizat, să nu o duc… Tot amânam momentul – și mă tot uitam la burta ei, oare o mai fi fost la motani, oare o avea din nou pui?

Îmi amintesc cum găteam într-o duminică în bucătărie, tot având grija asta în cap. Mi-am aruncat o privire pe geam și am văzut-o pe Prințesa în grădină. Am admirat-o cât e de frumoasă și ce frumos și-a revenit la greutatea ei normală dar brusc mi-a pierit  zâmbetul când am văzut un motan negru că îi dădea târcoale. Aoleu, am lăsat oala pe foc, am ieșit de urgență în grădină, am luat pisica pe sus și am adus- o în casă, încercând în felul meu să comunic cu ea: ”Draga mea Prințesă, te rog foarte mult să fii cuminte și să nu îmi aduci alte belele pe cap, ai deja puișori, nu mai am puterea să îți mai cresc și alții.” Prințesa mă privea nedumerită, gen,măi, femeie, chiar mă simțeam bine în grădină, ești cu capul, ce-ai? ”Oi fi cu capul dar știi vorba francezului ”you’ll thank me later”, stai te rog mai mult pe lângă pui șI mai puțin pe lângă motani!” Ca de multe ori când purtam conversații cu Prințesa, aceasta și-a întors capul în direcția opusă cu expresia clar întipărită pe fața ei ”whatever”. Am dus-o la culcuș  unde, evident, puii s-au năpustit la lăptic iar Prințesa s-a abandonat plictisită, mâncați , bă, nesătuilor, adineauri , adineauri!!! v-am  dat, ați păpat și lapte cu orez, mâncați  bă porcilor, nu vă mai satură Pământul…

Parcă îmi prea rău că am privat-o cu forța de o după amiază în grădină dar chiar mi s-a părut extrem de important să opresc un potențial pericol. Stăteam în bucătărie și găteam, gândindu-mă la asta, mă apropiam deja de final când am auzit un mieunat furios afară. Eu, știind că Prințesa e cu puii în culcuș nu m-am stresat prea tare dar, na, instinctul! Am mers să verific dacă e la locul ei. Mi-a stat inima în loc: Nu era! 

Prințesa are felul ei de a da de știre că vrea să iasă la plimbare. Se așază calmă în fața ușii de la intrare și așteaptă să i se deschidă. Probabil ea a hrănit o vreme puii cât să mă calmez eu și să mă întorc în bucătărie , apoi a lăsat puii baltă, hai, dispăreți , nesătuilor, ajungă-vă! – și s-a postat la ușă, așteptând pe cineva să vină să îi deschidă. Lucru care s-a întâmplat foarte rapid, mama fiind cea care deschide ușa fără să mă întrebe dacă am vreo grijă cu pisica. Văzând culcușul fără Prințesa mi-am dat seama că bandita asta mică a făcut ca întotdeauna pe placul ei, nu al meu, a hotărât să își petreacă această frumoasă duminică în grădină și nu o să lase pe nimeni să îi interzică acest lucru. M-a așteptat să intru în bucătăre, să închid ușa, a lăsat puii baltă și s-a postat în fața ușii, iar mama a venit imediat și i-a deschis-o.

Am ieșit într-un suflet afară îngrijorată sincer, pentru că mieunatul acela furios nu avea nimic care să anunțe vreun ritual de împerechere, nimic romantic, nimic de amore mio pisicesc. Îmi era să nu fi fost vreun câine sau vreun om care să îi facă vreun rău. Și am văzut-o pe Prințesa într-un dialog intens cu un motan , altul decât cel negru. Stateau încordați, motanul ghemuit într-un boschet iar Prințesa dominându-l amenințător cu privirea , parcă gata să-l ia la bătaie. Hai, nu serios, Prințesă! Să înțeleg că nu pentru tine trebuie să îmi fac griji?! Nici nu mi-am terminat bine vorba și o văd pe Prințesa cum îl ia la bătaie pe bietul motan ghemuit în boschet. Mamă dar ce bucăți și-a luat motanul, a fugit săracul îngrozit din ghearele ei. Vai, ce m-am bucurat, am dat să mă duc să o iau în brațe dar ea a făcut câțiva pași în direcția motanului să îl fugărească, unde fugi, nenorocitule, că nu am terminat, vrei hăndrăleală, vino încoace că-ți dau eu ție o hăndrăleală, să mă pomenești!.Am luat-o iar pe sus pe năzdrăvană, parcă având convingerea că dacă nu fac asta acel motan va pieri! ”Bravo, draga, mea, sunt tare mândră de tine! ”Mă gândeam că voi vedea pe fața ei o expresie de mulțumire și mândrie că mi-a demonstrat că nu am de ce să îmi fac griji pentru ea. Dar de unde?  

Prințesa s-a abandonat iarăși plictisită în brațele mele cu o expresie gen,  soro, mă disperi, nu am parte de nici o distracție duminica asta, ce cafteală pe cinste îi trăgeam …” Lasă, dragă, te mai găsești tu cu el, îl bați altă dată.” Și-a întors iar capul cu expresia ei preferată, ”whatever”. Am dus-o din nou la pui, puii au tăbărât din nou pe ea, ea i-a lăsat să pape cu aceeași expresie plictisită pe față. Eu însă m-am asigurat că nu mai iese din casă după amiaza aceea: ”Mamă, te rog să nu mai lași pisica afară că am smuls-o din gura unul cățel, era cât pe ce să moară.”

Și cu asta pisica mea s-a lins pe bot de o duminică în grădină. Dar  și-a învățat lecția : dacă o aduc pe sus în casă, cel puțin două ore trebuie să stea în culcuș înainte de a spera la o nouă ieșire în grădină.  Am răsuflat totuși liniștită: Prințesa nu are nici un gând să se împerecheze și chiar are talent la caftit motani. Acela a fost momentul când m-am gândit să o cheme Xena, prințesa războinică. I-a rămas totuși doar  Prințesa. Pisica mea deșteaptă, frumoasă și războinică.  

Pisicile – adevărate profesoare de actorie

Îmi place să scriu despre pisici pentru că e pur și simplu un exercițiu actoricesc. În primul an de facultate se fac tot felul de jocuri și ți se dau to felul de teme pentru acasă. Una ar fi să mergi pe stradă și să observi oamenii. Alta ar fi să observi un animal, să înveți de la el.

E important să ieși pe stradă și să observi oameni adevărați, reali. Cei pe care îi cunoști tu s-ar putea să fi citit prea mult, să fi văzut prea multe filme și să nu mai aibă reacții naturale, firești la stimuli. Orice conversație cu ei e trecută cel mai adesea prin prisma unei cărți citite, ai impresia că vezi prin ei un film sau citești prin ei o carte. Nici ei nu sunt conștienți de asta. Mă întreb cum o fi într-o familie de actori, și el și ea joacă, nu mai au reacții umane, sunt teatrale, nu mai plâng ca să își verse durerea ci ca să te impresioneze cu lacrimile lor. Poate râsul e mai natural dacă gluma este bună, vie, savuroasă. Dar când vezi pe stradă un om simplu , îl observi și îl analizezi cu lăcomie. Și vezi cum privește, cum zâmbește, cum comunică. Cu femeile e mai greu, sunt tare multe femei simple infectate de telenovele, de tragicul din ele. Nu mai vorbesc ele, vorbesc eroinele lor care luptă pentru iubire, pentru avere sau Dumnezeu mai știe pentru ce chestii nemaipomenit de valoaroase pentru public.

Pisicile sunt niște manipulatoare perfecte. Iar expresia aceea ”nu au gură să vorbească” e cât se poate de adevărată. Îmi vine să cred că sunt oameni pedepsiți să se nască pisici și să învețe pe pielea lor ce înseamnă să fii pisică și cât de oribil e să simți pe pielea ta ura unora față de pisici dar și cât de multă iubire pot primi de la cei care din prea plinul lor sufletesc au nevoie să îngrijească și se protejeze o pisică. Poate uneori te disperă – că sunt și zile în care îți vine să arunci cu un papuc după ele când îți strică somnul cel mai dulce – dar  de cele mai multe ori prezența lor îți fac ziua mai frumoasă și felul lor afectuos de a fi umplu un gol în inima ta într-un fel unic  pe care nu știi cu ce să îl înlocuiești atunci când pleacă.

Am mai crescut pisici. Am crescut și un câine. Mi-au umplut viața într-un mod absolut minunat . Dar când au dispărut brusc din viața mea durerea mea a fost atât de vie încât fără să plâng nu a fost pisibil să mă calmez. Și oamenii mă fac să plâng uneori dar cum am plâns atunci când a murit o pisică sau când a murit câinele meu – nu am mai plâns după nici un om. Poate doar după tatăl meu. Un om te face să plângi pentru că te dezamăgește. Dar plecarea unui prieten necuvântător este plecarea unei iubiri necondiționate. Nu știi cum să gestionezi așa ceva. Îmi vine să cred că îmi este luat acest prieten pentru că Dumnezeu este gelos că îi iubesc pe ei mai mult decât pe El.

Așa că am grijă să îmi drămuiesc iubirea față de pisicile mele. Mă afund cu lăcomie în blănița lor, le dăruiesc iubirea mea – dar apoi imediat le redau libertatea. Nu vreau să mă obișnuiesc prea mult cu ele. Și încerc să le descriu reacțiile, să povestesc despre ce trăznăi au mai făcut , ca să nu fi trecut prin viața mea fără să fi lăsat vreo urmă. Vreau să mă protejez, să mă doară mai muțin atunci când pleacă , și să nu strârnesc gelozia divinitații pentru cât de mult le pot iubi.

Uneori ochii lor sunt ochi de oameni. Iau miaul lor e un miau omenesc și te pufnește râsul cu câtă insistență îți repetă ceva, te simți cu iq ul la pământ, ce să fac frate dacă nu știu pisicește, nu înșeleg ce vrei, măi, Prințișor, sau măi Săbiuță, sau măi Gogoșico.  Dar le dau drumul, le las libere. Mă îngrijesc de ele dar nu le sufoc cu dorința mea ca ele să trăiască doar pentru mine. Să le las să trăiască afară e o alegere  lipsită de egoism, ele doar în aer liber pot fi pisici adevărate, să se cațere, să se bată , să învingă, să piardă. Și din când în când să mai treacă pe la mine la un castron de crănțănele, să se lase luate în brațe , să se alinte, apoi gata, îți dau de știre că vor jos din brațe, apoi vor afară. Și le dau drumul. Le las să plece. Și mă străduiesc să pot trăi și fără ele. Pentru că vor pleca la un moment dat. Toate pleacă. Așa că tot ele mă învață să înțeleg că fiecare clipă e irepetabilă, că momentul prezent e cel mai important și că trebuie să iubesc tot ce e în jurul meu, fiecare ființă, om sau animal, să savurez la maxim momentul în care sunt în viața mea. Și de fiecare dată le iubesc și le alint și mă satur de ele de parcă ar fi pentru ultima dată, pur și simplu pentru a fi sigură că dacă vor pleca din viața mea le-am dat de știre în fiecare zi cât de mult le iubesc și nu îmi pot reproșa că nu le-am dat suficientă iubire atunci când au fost lângă mine.

Amintire cu Haiducel


Haiducel e cel de-al doilea nascut al Bursucuței. Pe vremea aceea încă nu știam dacă sunt fetițe sau băieți – dar cum puișorii Prințesei au fost în majoritate băieței, am presupus că și puii Bursucuței sunt tot băieței. Așa că primele postări despre puii Bursucuței sunt ca despre niște motănei deși toți au fost fetițe. Haiducel era de o impertinență delicioasă.

”Haiducel e domnul inspector. E obsedat să treacă de ușa sufrageriei. Trebuie mare grija când deschizi ușa de la sufragerie. Trebuie operat cu viteză, ieșit și trasă ușa rapid pentru că de nicăieri apare Haiducel cu viteza fulgerului ca să intre pe hol. Faza dură e că, oricât de repede ne-am mișca, Haiducel reușește de fiecare dată să intre, așa că e necesară încă o mișcare de fiecare dată, aceea de a ne apleca și a-l lua pe Haiducel ca să îl băgăm la loc pe ușă în sufragerie. Și urmează de fiecare dată scandalul. Miaună din ce în ce mai tare. Miau. Miau! Miau!!!! Miaaaaaaaaaau!!! Miaaaasaaaaaaaaaaaaaaau!!! Până când cel ce a intrat pe hol se întoarce, deschide ușa și îl ia pe sus și îl duce ori la mă-sa la un lăptic, ori la litieră, ori la cutiuțe ca să îl ajutăm să uite uriașa obrăznicie de a-i închide ușa în nas când el trebuie să inspecteze holul.”

Amintire cu puiuți

Această postare de pe Facebook a fost făcută înainte de a pleca astă vară la București. Inițial acesta a fost planul, să merg undeva la țară, într-o casă nelocuită dar cu o curte mare și frumoasă , cu o bucătărie de vară în care se poate găti la lemne. Dumnezeu însă a avut alte planuri cu mine pentru perioada verii. În ziua aceea, într-adevăr, doar Ochișor (Gogoshika) s-a întors acasă. Curând însă au revenit și celelalte două. S-a refăcut echipa de trei îngeri ai lui Charlie. Mai aveau de stat pe la noi.

”Azi de dimineață cele trei pisicuțe dărâmau casa. Chef de zburdat, chef de alergat. Am simțit că trebuie să deschid ușa de la apartament și să le las să cutreiere, să plece în recunoaștere. Conform zicalei că pisica te alege ca stăpân și nu invers, le-am lăsat să plece, hai, mergeți și zburdați și, dacă doriți să vă întoarceți tot aici, sunteți binevenite. Dacă trebuie să ajungeți la cei pentru care ați venit pe lume, drum bun și nu uitați ce ați învățat la kitul de dresaj.

Au țâșnit afară din casă cu bucurie și curiozitate. Am închis ușa la sufragerie și am lăsat ușa de la intrare întredeschisă. Dacă e să revină, să intre. Am trebăluit un pic prin casă , apoi am deschis ușa la sufragerie să văd dacă pisicuțele s-au întors. Doar Ochișor stătea pe taburetul de pe hol. Dragul de tine. Tu mi-ai rămas credincios, puiuț mic, Haiducel și Coviduț au venit pentru alți stăpâni.

Intenționez să mă retrag o perioadă undeva, departe de lume. Singurul lucru care mă ține pe loc e grija de suflețelele astea mici. Că de mama și de Diana are cine avea grijă o perioadă. Dar astea mici sunt tare pretențioase. Trebuie să le fac mâncare – să fie mereu proaspătă – căldura o strică și le dau câte puțin și des. Unde merg eu nu voi avea frigider, nu aragaz. Voi găti la lemne, undeva la țară. Trebuie să mă îndepărtez de lume. L-aș lua pe Prințișor – dar el are habitatul lui de păzit, e motan fițos de oraș, nu știu cât e de ok să îl iau cu mine. Iar Ochișor e bine să rămână cu tăticuțul lui – dacă o fi, găsesc eu un suflețel pe care să-l îngrijesc acolo.

Nu credeam că am să pot să le dau drumul. Dar e timpul să-și înceapă viața. Ochișor doarme acum pe pieptul meu în timp ce scriu la laptop. M-a zăpăcit adineauri , nu-și găsea locul, se tot foia prin fața laptopului dând cu codița pe la nasul meu iar eu nu reușeam să duc ceașca de cafea la gură, nici pe stânga , nici pe dreapta. Dar s-a liniștit, doarme. Și eu pot scrie liniștită. Dar cu siguranță că azi voi lăsa întredeschisă ușa de la intrare. În caz că nu și-au găsit încă stăpânul pentru care au venit…”

La revedere Gogoșica Ochișor!

Se spune că pisicile își aleg singure stăpânii. Dacă pleacă, înseamnă că e timpul să plece. Mă refer la puii pe care îi crești și care la un moment dat dispar. Te apucă dispersarea, o cauți, ai face orice să o găsești, să o aduci înapoi.

Sunt deja trei zile de când Gogoșica nu a mai venit acasă. Ea avea oricum un fel de independență fiind cea mai mare dintre pui. Ochișor, primul pui ieșit la lumină, primul pui care a făcut ochi, primul pui care s-a aventurat afară din șifonier. Ea o conducea pe Săbiuța Coviduț, ea era cu inițiativa iar surioara o urma, făcea și ea întocmai. Le lăsam să iasă la joacă – apoi , după ce socoteam că au zburdat destul, deschideam ușa de la intrare și ele intrau amândouă odată pe ușă. Era o încântare să le vezi cum fac totul împreună iar nu mă puteam abține să nu le iau pe amândouă odată în brațe.

De la o vreme însă nu mai erau chiar nedespărțite. Le dădeam drumul afară dar nu mai veneau amândouă odată înapoi. Săbiuța Coviduț era imediat la ușă dar nu și Gogoșica Ochișor. Venea și aceasta într-un târziu. Și nu puteam să nu mă întreb pe unde o fi fost, ce o fi făcând ea afară de nu mai stă cu surioara ei.

Când venea acasă adora sa fie luată în brațe și alintată. Dar nu era la fel de afectuoasă ca Săbiuța Coviduț. În ultima vreme nu mai suporta sa stea în brațele mele cu tot cu Săbiuța, se cerea jos. Ultima amintire pe care o am cu ea, e ea stand în pat la picioarele mele, uitandu-se la mine cum o dragalesc pe alintatura de Săbiuța. Cred că acela a fost momentul în care a hotărât să aibă o stăpână numai a ei pentru că nu mai poate suporta să nu fie ea și numai ea centrul atenției.

În prima seară fără Gogoșica am suspectat că a dus-o mama de acasă. Am sperat totuși să o văd a doua zi dar nu a mai venit. Și știu sigur că nu a dus-o mama de acasă pentru că a început să întrebe cu din ce în ce mai multă insistență “unde e cealaltă pisicuță”.

Se mai întâmplă să mai dispară o pisicuță și să reapară singură după o vreme. Ciudățenia e că azi m-am trezit cu Bursucuța, mama Gogoșicăi, la geam la bucătărie. Ea care nu mai voia să intre în casă și trebuia să îi pun mâncarea la ușă și trebuia să umblu cu luare aminte ca să nu se sperie și să fugă, acum a venit pe geam și chiar am putut sa o mângâi, să o iau în brațe și să o duc în dormitor unde dormea Săbiuța Coviduț. Și asta exact ca anul trecut când era prietena buna a lui Prințișor dar nu voia deloc să intre în casă iar eu îmi făceam griji pentru ea că vine iarna, vine frigul și o să înghețe pe afară.

O pisică pleacă, alta se întoarce. Poate se întoarce totuși și Gogoșica, eu l-am pierdut de vreo două ori pe Prințișor, plângeam pe Facebook că am rămas fără el, apoi tot eu postam cu bucurie vestea că s-a întors acasă. Poate așa va fi și cu Gogoșica Ochișor, sora cea mare, prima născută, prima care a făcut ochi – nu o să uit niciodată când m-am uitat în șifonier după pui și l-am văzut pe Ochișor uitandu-se cu un ochi larg deschis la mine, clătinând din cap așa cum fac puii mici mici. Cum m-am trezit cu Ochișor în mijlocul casei după ce a evadat din dormitor, urmărită de la distanță de mămica ei care o lăsa fara stres să descopere teritoriul și să experimenteze.

O să îmi fie dor de tine, Ochișor. Oriunde ai fi voi fi tare fericita să te revăd, cum la fel de fericită sunt să o mai văd uneori pe Prințesa în fața blocului. Să fii fericita și să ai o stăpână ca mine, să mănânci la fel de bine și să o iubești așa cum m-ai iubit pe mine. Te mai aștept o vreme totuși. Pentru că oricât m-aș da de viteaza și oricât aș pretinde că sunt pregătită să le dau drumul definitiv pisicilor, ai totuși nevoie de timp să te obișnuiești cu un loc rămas gol. Sunt în perioada când sper să te mai văd. Că nu ai plecat chiar de tot…

Obiceiul pisicilor de a muta puii din culcuș într-un loc mai ferit

Am regăsit o postare despre Bursucuța în ziua în care a hotărât să mute puii din culcușul din sufragerie – în dormitor în șifonier. Dacă m-ai pune acum să îmi amintesc faza, aș scri-o sărind peste detalii. Dar postarea era proaspătă, exact la câteva minute după ce se consumase faza.

”E a doua zi de Paști , am avut un mic dejun copios, ascultând online slujba de la Mănăstirea Putna. Drob, ouă, urdă, ceapă verde, ridichi, Hristos a înviat , cioc! Adevărat a înviat, cioc! aaa s-a spart al tău, etc, o dimineață frumoasă cu slujba de Paști de la Putna, ador mănăstirea Putna și după pandemia asta voi căuta să merg acolo neapărat. (dacă are cineva drum încolo, să mă ia și pe mine)

Bursucuța a găsit alt loc pentru puii ei. Eu îi făcusem un culcuș țuț, cu un mai vechi halat de baie ca saltea și un mai vechi cearșaf peste el (dar curat cearșaful) , nu-i convine că putem să ridicăm capacul cutiei culcușului și avem cum să-i vedem puii. I-a mai mutat o dată acum vreo patru zile și i-a pus lângă patul mamei, undeva dedesubt , mi se părea îngrozitor de incomod și pentru ea, și pentru puiuți. I-am refăcut culcușul , am schimbat cearșaful cu un altul mai vechi dar tot curat, am aranjat ”salteluța”, era mult mai bine. Și pur și simplu mi-am pus mănușile și i-am dus puiuții la loc. Apoi am luat-o și pe ea și i-am zis, uite, ți-am aranjat culcușul, nu mai muta puiuții să îi ții pe jos pe parchet că e frig pentru ei, m-auzi? Și a stat cuminte cu puiuții fără să-i mai mute. Mi se părea că e mult mai bine acum pentru puiuți și nu o să-i mai dea prin cap să le schimbe culcușul.

Și vine prima zi de Paști. Mă trezesc de dimineață, deschid ușa la apartament să las pe Prințișor afară , iese și Bursucuța, și zic ia să văd puișorii ei ce mai fac. Și văd numai doi în culcuș. Iar îi mută , frate? Mă uit în dormitor după ceilalți doi, nici urmă. Unde i-o fi pus? Ce bandită, auzi, i-a mutat când dormeam ca să nu o prind și să îi pun la loc. Termin trebăluitul de dimineață cu ușile deschise, mereu o aștept să vină înapoi pentru că nu o arde aiurea pe afară, e mămică și e important să fie rapid înapoi la puiuți. Vine înapoi (Prințișor mai are de hălăduit, nu vine repede) se duce la cutie (bandită, vrea să mă facă să cred că puii ei sunt toți la locul lor ca eu să îmi văd de treaba mea și să nu încerc să o opresc să își mute puii) eu îmi aduc cafeluța , îmi deschid laptopul, intru pe Facebook și după câteva minute o văd pe Bursucuța cum încearcă să treacă pe lângă mine cu un pui în gură. Vede că o observ și îngheață cu ochii la mine. Eu nu zic nimic, doar mă uit la ea, hap! dar ce faci, madame mămică? Bursucuța stă un pic cu ochii la mine apoi face cale întoarsă, se bagă la loc în cutie! :))) Adică, shit, m-a văzut, hai să mă bag la loc până nu se prinde că am mutat deja doi. Și a stat mult acolo iar eu am lăsat-o în pace, m-am mai foit prin bucătărie, i-am dat răgaz să își facă treaba. Și m-am așezat iar la laptop. Cam liniște, ia să văd, i-a mutat? I-a mutat. Cred că sunt undeva sub canapeaua Dianei dar e interesant că nu zic nici câr, nu se mai aude nimic. Probabil au primit instrucțiuni, băi, să nu vă aud gura că vă găsește aia mare și vă bagă la cutie! Mucles! Și șoriceii o ascultă că nu mai primesc lăptic, nu?”

Prințesika are o surioară

Azi mama a venit de la piață cu o pisicuță albă în brațe. Albă cu gri tărcat, rasa Prințesa cum ar veni.

Primul gând a fost că mama a confundat-o cu Gogoșika. Dar nu, se pare că pisicuța mieuna speriată de un motan care îi dădea târcoale iar mama a salvat-o.

Printesika și Prințișor au tăbărât pur și simplu în bucătărie să o cunoască iar mititica a zbughit-o îngrozită sub mobila din bucătărie. I-am scos pe amândoi curioșii și i-am dus în dormitor, ho, zgubiliticilor, deja e speriată, mititica, vreți să facă infarct de frica voastră? Am pus o bucățică de pui fiert pe cuptorașul electric să o încurajez să iasă la iveală. Mititica era prea flămândă ca să mai stea ascunsă.

După o vreme Printesika a facut ce-a făcut și s-a strecurat în bucătărie. A stat ascunsă după micul televizor , așteptând parcă momentul potrivit să socializeze cu noua musafiră felină.

Pisicuța a mâncat bine apoi s-a urcat în pat și a adormit. Printesika a venit și ea pe pat în apropierea ei. Și, vezi Doamne fără să vrea, ca prin somn, a întins o lăbuță după noua ei prietenă.

Printesika de planton

Pisicuța nou venită se acomodează din ce în ce mai bine. Dar încă nu socializează cu Printesika. Acum bagă somn de voie, ignorand-o, vezi Doamne. Aceasta nu o scapă din ochi.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este img_20201028_152211.jpg

Ambele dorm, cică, de rup pământul. Dar dacă pocnesc ușor din degete, amândouă deschid brusc ochii, semn că dorm iepurește. Printesika are o vorbă cu nou venita pisicuță. Suntem de-o seamă, fato, ești drăguță și te bagi în seamă. Dar nu vei fi tu mai shmekera aici. Not on my watch.

Pisicuța cea albă e încă la noi și și-a câștigat și un nume

Planul era să o ducem pe pisicuța cea albă înapoi de unde a găsit-o mama. Am sperat totuși să primim un mesaj de la cineva care recunoaște pisicuța ca fiind a lor. Nu ne-am îndurat să ducem pisicuța înapoi, așa că deocamdată mai stă la noi.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este pisi4.jpg

Dar e problematic – cunoscătorii știu că întotdeauna e problematic cu o pisică străină în casă când teritoriul e deja marcat. Prințesica are deja o problemă care se numește Prințișor. O fi el tatăl ei dar se bucură de prea multe tandrețuri din partea mea . E cu adevărat o copilă care pare că pierde viața însăși când mama ei se îndepărtează de ea și nu se poate liniști decât când aceasta se întoarce și o ia în brațe. Când e Prințișor în aceeași cameră cu mine și cu ea, e nervoasă, nu are stare, nu se poate liniști decât dacă o iau în brațe și o mângâi pe cap. Vaaai, în clipa aceea parcă și-a primit viața înapoi, răsuflă ușurată și se bucură că o alint ca … nu știu, nici nu am comparație, parcă un drogat și-a primit jointul sau o Mărie și-a primit cafeaua de dimineață – după ce a căuta-o disperată jumătate de oră pentru că cineva i-a schimbat locul.

Acum altă belea, i-a venit pe cap o rivală de vârsta ei. Albă, mititică și frumoasă, tare frumoasă. O simte că e mai cu ștaif decât ea sau, nu știu dar nu-i a bună. Se bat, se scuipă. Asta mică și albă nu e pacifistă deloc, cât e glumă-i panaramă dar dacă pe Prințesica o mănâncă de scandal, sare și se bate, nu se dă bătută decât dacă-i dau eu una după ceafă, alo, musafira, ea e Prințesika, respect-o, că ți-o iei.

Așa că eu mă îngrijesc de Prințesika și de inimioara ei rănită, înspăimântată că pierde teritoriu și a venit o rivală în casă. O  țin pe lângă mine și din când în când o iau în brațe și îi dau atenție ca să știe că e importantă. Pisicuța albă s-a atașat de Diana, doarme lângă ea sau se uită  amândouă la televizor. Ia te uită, Diana, pisicuța e noua ta prietenă. Ce nume îi dai la pisicuța asta albă și frumoasă? Răspunsul ei m-a spart definitiv: Crizantema. Haoleu, Crizantemo, pupaț-aș boticuțul matale.

A mai trecut o zi cu o gashkă de pisici în casă.  A fost nor afară – și când se lasă cu ploaie sau stă să plouă – vine și Burscuța acasă. Așa că în bucătărie a stat Prințișor cu Bursucuța, în sufragerie Diana cu Crizantema și în dormitor eu cu Prințesika. Acum gashka de pisici e afară cu excepția micuței Crizantema. Cum, mă , să fii pisică și să te cheme Crizantema? Dar parcă Prințesika e nume de pisică?

Războiul pisicuțelor

Nu-i a bună deloc. Prințesika și Crizantema se luptă aprig pentru întâietate. Nu poate exista pace între ele. Și, sincer , habar nu am ce să fac.

Spunea cineva că pisicile înțeleg ce spui. Trebuie să le iei în brațe să te uiți în ochii lor și să le transmiți clar ce vrei de la ele iar ele te vor asculta. Să fac și eu așa cu Prințesika? Pentru că la ea e problema. Clar. E bătăioasă și nu îi place deloc ideea să fraternizeze cu Crizantema.

Crizantema este pisica ideală. E cuminte , mănâncă tot ce-I dai și folosește kitul de dresaj deci are toate șansele să învețe să facă la WC. E frumușică foc, evident inteligentă , aprigă dacă te consideră o amenințare și cu niște gheruțe hotărâte când o iei în brațe iar ea nu înțelege de ce faci asta și se teme că o arunci de la înălțime. Dar apoi se calmează dacă începi s-o mângâi și chiar savurează operațiunea încet-încet până se calmează de tot.

 Prințesika e o tot problemă de colo până colo.  Nu mănâncă mâncare de pisici deloc , mănâncă doar ce mâncăm și noi, mă refer la carne și lactate. Și preparate și carne gătită. Și stai așa că nu e tot, nu e suficient să îi pun în farfurie și ea mănâncă. Trebuie să rup o bucățică și să o pun lângă farfurie. O mănâncă. Te gândești că a dat de gust, că a înțeles ce gust are toată mâncarea din farfurie  și că poate mănâncă și restul de acolo de una singură. Ți-ai găsit! Nu. Trebuie să mai rupi o bucățică de cărniță, mică-mică-mică și să o pui lângă farfurie. Ea o miroase, apoi o mănâncă. Apoi încă una, încă una, încă una. Și uite așa mă liniștesc și eu că are Prințesika mâncare în stomac. Dacă fac prostia să zic, bag picioarele, trebuie să se învețe odată și îi pun pur și simplu mâncarea în farfurie și îmi văd de treaba mea – ea va veni lângă mine și și va băga boticul sub mâna cu care manevrez mousul de la laptop și îmi va da deștire astfel că e timpul să îi dau de mâncare. O ignore u cât o ignor – dar I se aud mațele cum îi ghiorăie, trăi-ți-ar familia ta! Ei cum să ai o pisicuță căreia îi ghiorăie mațele și tu să îți vezi mai departe de treabă, gândindu-te că lasă, trebuie să mănânce singură, walk or die gen.

Dar asta sunt datele unei problem. Iar o problem trebuie rezolvată. Pentru că pentru fiecare problem există o soluți, trebuie doar răbdare și hotărâre și o vei rezolva.

Azi am hotărât că va fi ziua când Prințesika va face pace cu Crizantema. Am luat-o pe Prințesika în brațe, m-am apropiat de Crizantema și i-a zis: Măi, Prințesiko, (deci cu voce tare ca și cum aș vorbi cu o persoană în toată firea) uite, ai din nou o surioară, de ce nu ești o gazdă bună și sari mereu la bătaie?” Prințesika s-a lipit mai strâns la pieptul meu și a replicat firav ”Miau…”  De parcă ar fi zis ”ea nu e surioara mea, mi-e dor de Gogoșika , ce tot mănânci rahat cu mine aici?”   A continuat mângâind-o pe cap așa cum îi place ei, ”știu că nu e Gogoshika dar poate fi noua ta prietena, e de-o seamă cu tine, e albă și frumoasă ca tine, de ce nu te joci cu ea? Nu mai bine vă jucați amândouă decât să stați în camera separate?” Prințesika a închis ochii și a replicat tot la fel de firav ”Miau”. Am dus-o înapoi în dormitor, ”Hai, ia gândește-te la asta și când ești pregătită să vii în sufragerie și să te împrietenești cu ea.

M-am întors în sufragerie la altarul casei , cum ar veni, mi-am aprins lumânările și mi-am început rugăciunea de dimineață când o văd pe Prințesika cum vine ghiulea către Crizantema și îi dă o serie de bucăți peste bot cu o viteză uluitoare, nici nu am apucat să mă îndrept spre ea să o dau la o parte că a și zbughit-o înapoi în dormitor. E bunică-sa toată – exact cum l-a bătut pe motanul acela când am auzit mieunatul acela furios de afară și eu am ieșit într-un suflet , îngroziă că îți ia Prințesa bătaie și când colo ea îl cotonogea pe un biet motan de nu avea pe unde să fugă săracul , și să scape din ghearele ei. Tu-ți mămăliga ta de scârbiștină ce-mi ești, păi ce-am vorbit eu cu tine, nesimțito! Prințesika s-a băgat sub birou , știind că nu am cum să ajung la ea acolo dar eu am continuat s-o cert ca să fie clar că nu e bine deloc ce a făcut.

M-am întors zâmbind în sufragerie. O să fie muncă grea, asta-i clar. Nu va fi pace prea curând între astea două. Pot să vorbesc eu și în cea mai autentică pisicească, Prințesika o va bate pe asta mică cu orice ocazie din orice unghi și din orice poziție  dar și Crizantema o va întâmpina cu ghearele și colții pregătiți pentru  că e genul care kit că-și ia bătaie tot îți frige una de –auzi păsărele ciripind.

De ce se războiesc pisicuțele mele

Rămâne un mister de ce toate pisicuțele trag la mine. Eu una m-aș mulțumi doar cu Prințișor – în rest, Prințesika și Crizantema – și uneori Bursucuța, pot sta cu mama și cu Diana. Dar nu, Prințesika trebuie să stea și ea cu mine și suferă de inimă rea dacă îl alint pe Prințișor în prezența ei. Dar acum că are și în Crizantema o rivală, a revenit la sentimente mai pașnice față de tatăl ei. Obișnuiau să se bată pe coșul cel nou. Acum coșul e undva pe șifonier, nu mai interesează pe nimeni. Prințișor doarme în fotoliu, Crizantema lângă mine. Și e pace și liniște iar Prințesika nu se mai agită prin cameră, nu o mai zbughește pe ușă- vine înapoi – iar o zbughește și eu înțeleg că e nervoasă din gelozie și din foame de atenție, mă opresc din ce fac și stau un pic s-o mângâi pe cap și s-o calmez până o simt că s-a liniștit, s-a calmat, e din nou pace pe pământ și nu pare să se apropie vertiginos sfârșitul lumii.

Ei, de când cu Crizantema e din nou rupere de nori. Crizantema s-a prins că la mine e sursa de bine. Nu doar de păpică , cât mai ales de alintare. Am grijă să o alint când nu e Prințesika prin preajmă, momentul cel mai prielnic e dimineața când îi dau afară pe Prințișor și pe Prințesika pentru zburdatul de dimineață (mă trezesc cu precizia unui ceas și e ok – așa încep și eu ziua mai devreme , altfel aș pierde vremea dormind inutil. După ce i-am dat afară pe cei doi, o iau pe asta mică și o alint grupa mare. Mi-e tare-tare drag de ea, e o dulce și o frumoasă și o bătăioasă. E supărată pe mine, mă mușcă, se simte trădată, cum îmi permit să o las în sufragerie cu mama și cu Diana dacă mi-e așa de drag de ea?! Dar eu o mângâi în continuare, o strâng la piept și îi vorbesc cu drag , și se calmează, îi e tare drag să fie mângâiată și iubită și nu prea are parte de așa ceva din partea mamei și a Dianei. Tot încerc să o intruiesc pe Diana să o iubească, să o alinte, acesta e rostul ei pe lume, dacă n-o iubești, evident că trage acolo unde e cineva care îi dă iubire cât să nu poată duce.

Și îmi e tare milă de ea că vine pe la ușă și dă cu lăbuța să intre și ea la mine – din păcate însă e egoistă, vrea totul doar pentru ea, face urât de tot când se întâlnește cu Prințesika dar face și mai urât când dă nas în nas cu Prințișor. Cu Prințesika hai că s-a mai obișnuit dar cu Prințișor e nenorocire, zici că a prins-o și o sfâșie, așa de urât scuipă. Am sărit odată din loc și am dat năvală în sufragerie să văd ce se întâmplă. Prințișor era în mijlocul sufrageriei, Crizantemă să băgase la mama sub pat. Acum era pace și liniște , deși cu câteva secunde în urmă părea că gata, Prințișor a mâncat-o pe Crizantema cu tot cu codiță și urechi. L-am certat , ce i-ai făcut, măi, fiară, tu nu vezi că-i mică și speriată?!” Prințișor și-a mutat privirea dezamăgit scoând un ”Miau” subțirel și nevinovat, ” da, desigur, eu sunt vinovat, nici nu am atins-o și ea zbiară ca speriată de bombe…”

Dacă Crizantema s-ar înțelege cu amândoi și nu ar scuipa și nu ar face așa de urât când se întâlnește cu amândoi, aș primi-o și pe ea la mine în cameră să facă și ea nani lângâ mine ca ceilalți doi. Va veni ea și ziua aceea, cel puțin așa sper. Dar ce păcat că trebuie să vrea toată lumea la mine și nu își are fiecare pisica ei. Ce păcat că gelozesc cu toții și că trebuie să fac cumva să îi împac pe toți trei, când ar trebui să am grijă doar de Prințișor care e suficient de fițos și pretențios cât toți trei la un loc. E bine totuși că mi-am luat de o grijă și că îl găsesc repede seara când ies după el să îl bag în casă. Nu îl mai las niciodată să doarmă noaptea afară. Nu acum, că a venit frigul. Și mă bucur tare și de Bursucuța cu care aveam emoții că va veni frigul și voi căuta iar trucuri , încercând să o bag în casă la căldură. Vine singură ca de obicei pe la geam, intră în casă, nu mai e problemă. Așa că în fiecare seară ies după Prințișor și îl bag în casă, îl duc direct în camera mea ca să nu o sperie pe Crizantema, Bursucuța doarme în bucătărie în fotoliu iar Crizantema doarme în culcușul ei de lux în care pare să se simtă nu doar confortabil dar și în siguranță în caz că vreo Prințesikă se perindă rin sufragerie. Oricum Prințesika nu o ratează, intră în sufragerie, se repede la culcuș și îi dă vreo trei-patru bucăți Crizantemei, cu lăbuța pa-pac-pac – Crizantema hhhhh, apoi pleacă liniștită mai departe, Crizantema stă la locul ei calmă, nu știu, o fi un fel de hi 5 pisicesc. Ele știu.

Să vedem ce-o mai fi săptămâna asta, cum se va adapta Crizantema la situație, cum va evolua relația ei cu Prințesika dar mai ales cu Prințișor. Cu Bursucuța nu se bate, cred că a marcat-o ca fiind o potențială mamă adoptivă, nu e agresivă cu ea , e ok. Oricum Bursucuța de felul ei e o pașnică. Pe Prințesika o mai pune la punct dacă îndrăznește să îi ocupe fotoliul , în rest totul ok.

Semne de pace dinspre pisicuța Prințesika

Mai țineți minte când erați copii și voiați să vă împrieteniți cu cineva? Mai țineți minte ce făceați? Vă dădeați în spectacol , nu? Ca și cum i-ați arăta persoanei cu care voiați să vă împrieteniți, uite ce frumos mă joc, hai să te joci și tu cu mine!

Și azi, și ieri Prințesika a început să se joace prin sufragerie fără să mai sară la bătaie. Ca și cum îi dă semne Crizantemei că nu mai are gânduri de război. Și de vreo oră se zbenguiește și aleargă sub ochii Crizantemei . Îmi e clar că vrea să îi facă poftă de joacă. Nu mai sare la bătaie, o vede că e lângă mama pe pat și că se uită la ea iar ea se joacă , fuge afară pe ușa deschisă , revine, în fine , face spectacol. Iar Crizantema o urmărește neștiind ce să creadă. Căteodată Prințesika se repede în direcția ei iar Crizantema se crispează gata să sară în caz de atac, apoi iar se relaxează când, cu aceeași viteză, Prințesika o rupe la fugă în direcția opusă. E felul ei de a-i arăta că vrea să se joace cu ea, eu așa zic.

Hai, fetelor, împăcați-vă. Mai bine vă jucați amândouă, dormiți amândouă – decât pe picior de război. Oricum nu va câștiga niciuna. Oricum vă iubesc pe amândouă, vă alint pe amândouă, vă hrănesc pe amândouă, nu aveți cum să vă eliminați din schemă. Și dacă așa stau lucrurile, nu mai bine vă împăcați ?

Crizantema karatista

Când a venit la noi în casă era exact cum o descrie numele ei. S-a atașat de Diana și părea că e o pisicuță albă, cuminte și frumoasă, complet diferită de Prințesika nebunatica Zgubi-dubi-duuuu de mâță care în loc să îi ofere micuței străine care a ajuns la noi în casă prietenie și protecție, a găsit de cuviință să facă lecții de boxing pisicesc cu ea. M-am supărat cumplit pe Prințesika și am dus conversații îndelungi cu ea s-o aduc la o atitudine mai prietenească și mai călduroasă, și primitoare cu noua ei colegă de apartament. Când să zic că am adus-o pe Prințesica la o atitudine mai caldă și mai primitoare, apare și Prințișor în peisaj care, din curiozitate s-a apropiat de Crizantema iar aceasta s-a îngrozit de-a dreptul. Poate pentru că îi amintea de motanul de care a salvat-o mama mea și, în mintea ei firavă de pisicuță pe un teritoru străin s-a fi gândit că a nimerit din lac în puț. Deci atitudinea ei față de Prințișor a fost de-a dreptul agresivă, scuipăturile si mieunăturile nici nu s-au comparat ca agresivitate cu cele pe care le scotea când se apropia de ea Prințesika.

Mare problemă. Ce să fac, cum să fac să o calmez acum pe Crizantema . Pentru că e în modul de supraviețuire. Se simte în siguranță în sufragerie, simte că acela e teritoriul ei dar dacă se perindă Prințesika pe acolo e pe picior de război. Și se pare că e pe picior cu oricine mai pune mâna e ea.

Era dulce și moale și îmi era mai mare dragul s-o iau în brațe să o alint. Abia așteptam să îi dau afară dimineața pe Prințișor și pe fiică-sa Prințesika și să o iau în brațe pe Crizantema . Acum nici pe mine nu mă iartă. Când o iau în brațe întinde lăbuțele din față, scoate gheruțele ca în celebrul film de desene animate și dă-i mușcături cât cu prinde. Trebuie să mă așez, să am o atitudine relaxată și să o mângâi până se oprește din mușcat. Pentru că se oprește la un moment dat și își bagă gheruțele în teacă. Și eu o mângâi, o mângâi, o mângâi până simte că și-a luat porția de mângâiat dupe care își aduce aminte că începuse să îmi arate ce bună e ea la mușcat și reâncepe seria de mușcături. Mă ridic, o așez la locul ei, ferindu-mă cu grijă de gheruțele scoase din lăbuțele întinse ca pentru atac , gata, karatisto, te las să te antrenezi singură, eu am altă treabă de făcut.

Așa că, o fi botezat-o Diana cu nume de floare , dar eu îi zic simplu, ”ce–mai-faci-karatstă-mică”, Crizantema karatista, pisicuța albă și frumoasă care se topește de plăcere când o iau în brațe și o mângâi dar după o vreme își amintește că mă urăște că o iubesc și pe rivala ei Prințesika și pe monstrul Prințișor care o sperie de moarte prin simpla lui prezență chiar dacă, dragul de el, nu vrea decât să se împrietenească cu așa o pisicuță drăgălașă și care seamănă perfect și cu el, și cu Prințesika, pare din aceeași rasă, alb cu gri tărcat. Spre deosebire de ei însă ea mușcă și zgârie , își întinde lăbuțele ca într-o schemă de kung fu de parcă ar fi un Bruce Lee pisicesc , parcă și văd niște desene animate cu ea, scoțând inclusiv acele sunete cică de intimidare – dar care sunt fix ca de pisică furioasă dacă mă întrebi pe mine.

A început o nouă săptămână cu Crizantema karatista care nu dă nici un pas înapoi, scoate imediat gheruțele când se arată Prințesika iar când se arată Prințișor , se bagă sub patul mamei, cea care a salvat-o cu ceva timp în urmă de alt motan mare și tare. Nici un semn de pace din partea ei deocamdată – deși Prințesika nu mai e agresivă, caută joacă, zbenguială cu pisicuța karatistă. O să fie o săptămână de meciuri, asta e clar. Ce contează până la urmă e că nu se va plictisi nimeni. Și , chiar și așa, pe picior de război, ele vor fi fericite că au cu cine socializa, că e în camera cealaltă cineva care le va face ziua mai interesantă. Că nici nu poate fi vorba de plictiseală. Iar mie nu-mi rămâne decât să țin scorul. Până când va fi pace în sfârșit.

A dispărut karatista

Nu prea e bun noul obicei de a mă trezi și de a adormi la loc. Ca de obicei am dat ”familia regală” afară de dimineață și apoi m-am jucat cu karatista. Și, meditând profund la ce vreau să fac pe ziua de azi, am adormit la loc. Între timp viața și-a început cursul în restul casei, ușa a fost larg deschisă iar karatista a plecat în recunoaștere. Nu ar fi prima dată. Doar că de data asta a plecat de tot. La cât e de frumoasă, cu siguranță și-a găsit rapid o altă stăpână. Îmi vine să cred că femeia de serviciu le găsește noi stăpâni la pisicuțele mele, altfel nu îmi explic unde dispar așa brusc, fără urmă, fără nici cel mai mic indiciu unde ar putea fi.

Ei, cam atât a fost cu Crizantema karatista. Pisicuța cea albă și frumoasă a dispărut din peisaj, nu prea mai am la ce să țin scorul, așa că rămân în vizor doar Prințișor cu fiică-sa și Bursucuța care , nu știu de ce, dar și-a făcut obiceiul să vină la fereastră și să doarmă afară. Dimineața deschid și geamul de la bucătărie, uneori mai vin damfuri de la chiuvetă și aerisesc, lăsând geamul întredeschis. Și o găsesc pe Bursucuța lângă geam, stă acolo și bagă somn de voie fără nici un stres. Dar intră, bre, în casă, la fotoliul tău. Trebuie să mă întind după ea și să o bag în casă cu forța. Ce i-o fi plăcând să stea afară, lângă geam, în loc să intre în casă, la căldură?

De Prințișor  ce să mai zic, e disperat de plăcere să stea afară. Nu intră în casă decât luat pe sus. De la o vreme e simplu să îl găsesc pentru că are o nouă pasiune. Să stea pe capota mașinilor venite din oraș. Au acolo un loc cald la motor iar Prințișor adoră să stea pe locul cald și să toarcă. Ce să facem dacă nu ne mai încălzim la calorifere? Nu mai au pisicile un loc cald pe care să stea și să toarcă. Prin urmare e ușor să îl găsesc seara când ies după el să îl bag în casă – că e frig, dragul de el, să îl bag în casă să intre la căldură. Eu credeam pur și simplu că iese la iveală ca să îl găsesc mai simplu seara, să îmi facă mai ușor efortul de a-l băga în casă. Acum însă am impresia că mă înjură ori de câte ori îl iau de pe capota mașinii cu motorul cald după ce a venit din oraș. Aseară mă uitam pe geam , ia să văd pe care mașină s-a așezat Prințișor. Și îl văd imediat pe o mașină. Ha, ce bine, ce frumos. Am ieșit după el, l-am acoperit cu cuvinte drăgăstoase când l-am luat în brațe dar e fața lui nu era nici o bucurie că îl iau de acolo. L-am adus acasă, s-a hrănit și după o vreme miau-miau vrea afară. Băi, gata, e noapte nu mai ieși nicăieri. Îl îndrept la baie, hai, faci la baie, uite acolo cutia, nu mai ieși nicăieri. El nimic, miau-miau, vreau afară. Tu-ți mămăliga mă-tii azi și mâini, i-am dat vreo două la fund și m-am răstit la el, mi-au venit spumele, băi dar pe tine te mănâncă pielea, fir-ai să fii de nesimțit! S-a băgat sub fotoliu și a tăcut mâlc. Până dimineață n-a mai comentat.

Încep să mă enerveze pisicile mele. Cred că am să încep să scot papucul și să fac un pic de instrucție altfel.  Cred că și cu unii copiii funcționează metoda papucului. Până nu le croiești vreo două la fund nu se vor opri să te manipuleze și să-și bată joc de răbdarea ta.

S-a întors  karatista

Ieri am meditat pe tema dispariției pisicuței karatiste. Îmi părea rău că am adormit la loc și mi-am promis să îmi reiau obiceiul de a pune de cafea la ora cinci imediat ce familia regală îmi dă deșteptarea. Se vede treaba , fac cu rândul. Ori bagă Prințișor un miau discret, ori vine Prințesica și se culcă pe mâna mea, vezi Doamne, că e mai confortabil.  Dacă tot am deschis ochii, hai, familia regală afară și, cât mai aerisesc, pun de cafea și mă apuc de scris.

Am hotărât ieri să nu mai scriu despre pisici, mi s-a părut așa un semn de la Dumnezeu că dau cam multă atenție pisicilor când ar trebui să scriu despre chestii mai utile, mai de actualitate, care chiar să facă să merite timpul acordat cititului unui articol de pe blogul meu. Totuși, să ne înțelegem, să scriu despre pisici mi se pare util ca relaxare pentru iubitorii de pisici. Pur și simplu colcăie Internetul de subiecte de ”actualitate”, unde mai vin și eu cu picătura mea de timp să umplu un ocean de articole? Mi se pare mai de folos să mai abat atenția de la psihoza pandemiei și să relaxez creierele prietenilor de pe Facebook  cu povește despre ce au mai făcut pisicile mele. Ieri însă am zis, gata, trebuie să scriu despre lucruri serioase, mai ales că , dacă a plecat Crizantema, a plecat conflictul. Și unde nu e conflict, nu e teatru. Și dacă nu e teatru, nu e interesant. Așa că azi am hotărât de dimineață să scriu un articol despre liveul de ieri al lui Cristi Brancu după ce l-a avut ca invitat pe părintele Calistrat – mi-am adus cafeaua în cameră și am căutat înregistrarea de aseară ca să nu scriu așa, în general ci cu detalii pentru că pur și simplu a fost un live de nota 10.

Am ascultat, am luat notițe, în acest moment articolul e sub formă de idei, nu e teminat. Am ajuns la mijloc și am constatat că nu mai am cafea, așa că am luat o pauză, am pus laptopul deoparte și m-am dus în bucătărie să mai pun de cafea. Prințesika deja s-a întors de afară, are lăbuțele ude, mă uit pe geam, aaa, plouă? Și iar mor de ciudă că nu face și Prințișor la fel, nu se întoarce acasă după ce își face nevoile afară. Deschid ușa și dau să cobor după el, poate stă adăpostit la vecinul de la parter, îl mai găsesc acolo când plouă și nu vrea să intre în casă. Dar când să ies din casă văd că e ud pe jos, femeia de serviciu tocmai a spălat pe palier și renunț la idee, nu îmi place să calc pe unde a spălat cineva, oricât de urgent ar fi să trec pe acolo, prefer să pășesc, să calc pe alături, orice dar să nu calc pe unde e spălat. Așa că am intrat la loc în casă și am ieșit în balcon , am deschis geamul să aerisesc în sufragerie. Ies din balcon și văd pisicuța că vine din balcon și se apropie de castronelul de crănțănele pentru pui de pisică. Ciudat, Prințesika nu mănâncă din astea. Mă uit mai bine: karatista?! Karatista! Uite, mamă, s-a întors pisicuța albă! Mama a căscat niște ochi mari, pisicuțaaaaa, bucurie mare, ce bine că a venit. Eu însă am rămas pe gânduri, unde o fi fost? O fi adus-o femeia de serviciu înapoi? Că în balcon am căutat-o sigur, am răscolit toată casa după ea și nu am găsit-o. În general primul gând care îmi vine în minte cam în el zace adevărul, podeaua udă, femeia de serviciu, faptul că am suspectat-o ieri în articol, faptul că azi a reapărut pisica după ce am constatat că femeia de serviciu tocmai a spălat pe jos… Am intrebat-o pe mama dacă a lăsat ușa deschisă, dacă are și ea obiceiul acesta al meu de a lăsa ușa de la intrare deschisă când dau pisicile dimineața afară – în ideea de a intra înapoi, în caz că termină cu zbenguiala cât îmi fac eu cafeaua. Mama zice că nu.

Ei, în fine, ce mai contează, s-a întors karatista, reâncepe showul. Că o fi stat ascunsă, că o fi fost adusă înapoi, nu mai contează. Oricum, nu există iubitor de pisici care să nu fi pățit o dispariție de pisică, să jure că a intrat în pământ și să o găsească unde nici cu gândul nu gândești cum s-ar spune.  Am sperat să se întâmple la fel cu Gogoshika. Nu a fost să fie. Uite că Prințesika are noroc cu Crizantema și mai are o șansă să se împrietenească cu ea. Am în lucru și articolul cu liveul cu părintele Calistrat, repet, un live de nota zece. Dar am ținut să marchez și întoarcerea karatistei și cu ce bucurie am primit-o înapoi în casă.

Prințesika terapista

Să-i zic terapeută e cam mult : Dar avea și ea nevoie de o poreclă sau ceva de genul, ca prietena ei Crizantema karatista. Prințesika terapista. Ca în coana Mița biciclista. N-a căzut și nu și-a rupt nimic, pitpalacul ei de pisicuță deșteaptă. De ce deșteaptă?

Prințesika seamănă cu bunică-sa Prințesa, am mai spus-o și o repet. Prințișor, tatăl ei , nu e foarte ager, nu e foarte hotărât să obțină ce-și dorește. Știe că va obține oricum, știe că e iubit  și se joacă cu chestia asta în felul lui mucalit. Mă distrează asta la el, nu mă enervează deloc. Prințesika însă trebuie să fie cea mai tare din parcare. Suferă când nu i se dă atenție dar și acționează concret să obțină ce-și dorește. Îi place foarte mult să fie mângâiată pe cap. Dacă e să fie și pe spate, e ok, e bine primit dar pe cap e cel mai important.  Îi ofer această bucurie cu conștiinciozitate. Mă opresc la un moment dat în zi special ca să o mângîi pe cap până se satură și pleacă singură din brațele mele. Problema e că ea vrea să o mângâi pe cap și când sunt concentrată să fac altceva. Stau la laptop bucuroasă că am o idee pe care vreau să o dezvolt și, în miezul problemei fiind, vine o Prințesika la nasul meu și se uită să vadă ce scriu. O dau la o parte , ea revine, hei, lasă-mă, dragă, să citesc și eu, hai că termin repede. Dar da-te naibii la o parte că pierd ideea. Ea, revine și își bagă boticul sub palma mea. Adică ”plec dacă mă mângâi pe cap”. Și mă opresc din ce fac și o mângâi până pleacă singură. Sau mă uit la un film. A apărut sezonul 4 de la Crown, hello, m-am lipit de laptop, am dispărut pentru restul lumii pentru o perioadă. Și când erau faze care mă țineau ochi și urechi, hop și Prințesika să se uite și ea. O dau la o parte să văd ecranul dar ea își mută poziția fix ca să nu văd eu nimic. Și ca să mă lase în pace își bagă boticul sub palma mea. O iau în brațe și o chinuiesc un pic, mă amuză faza cu boticul sub palmă de mă topesc, apoi o mângâi pe cap până se satură, după care se așază pe pieptul meu și ne uităm amândouă în continuare la Crown.

Cu karatista lucrurile sunt așa și așa. Nu știu cât a trecut de când e la noi , am înțeles că pentru alții au fost necesare trei luni ca să se împace. Dar sunt caractre foarte hotărâte amândouă, vor exclusivitate, e vorba de putere. Să le prostesc cu mâncare nu prea merge, eu am bucurie când mănâncă Prințesika, nu e ca Crizantema care mănâncă orice. Vor amândouă să fie favoritele și nu acceptă negocieri decocamdată.

Aseară am ieșit după Prințișor să îl bag în casă. Pis-pis-pis după el . Dar el nicăieri. Bine, te mai las. Știu că mă aude , e pe sub mașini pe undeva. Nici nu trebuie să pisăi prea tare, știu că îmi distinge imediat vocea chiar dacă trece vreo mașină și nu mă aud foarte tare. Intru înapoi în casă și îmi continui treburile , știind că mai târziu îl găsesc sigur la geamul de la sufragerie al vecinului de la parter. Nu teroristul de pisici, cel de sub balconul meu. Și cobor după o vreme din nou după Prințișor, mă uit la balconul vecinului, nici urmă de Prințișor. Hmmm. Merg din nou spre stradă cu un pis-pis-pis mai hotărât, adică, alo, băiatul, păi ce facem? Te-am mai lăsat un pic, gata, hai în casă la nani că e noapte și frig. Merg spre stradă, mă uit după el, mă întorc la scară, mă uit înapoi, Prințișor nimic. Înseamnă că nu e în fața blocului. Urc din nou în casă ușor iritată. A fost oricum o zi ciudată , o zi cu o încărcătură energetică apăsătoare iar acum Prințișor îmi pune capac.

Aprind lumânările și îmi fac rugaciunea de seară. Sunt evident supărată  și hotărăsc pur și simplu să îl las să doarmă afară. Dacă asta îți dorești, fie. Termin rugăciunea și nu mă simt deloc mai bine. Dimpotrivă, parcă un somn de prințesă din pădurea adormită mă cuprinde, mă simt ca un butuc rigid și nu vreau decât să mă întind și să zac un pic înainte de a mai face altceva înainte de somnul propriu zis. Și mă întind pe spate și rămân așa, lată, nemișcată, fără să mai vreau nimic de la viață. Și simt că vine Prințesika de la glezne în sus, pe picioare, pe burtă până pe umărul drept. Și începe operațiunea specific pisicească, acel masaj tipic pisicesc. Prințesika îmi face masaj la umărul drept. Apoi coboară pe omoplat și ușor pe gât și continuă pe umărul stâng. Prințesiko, nu faci rău deloc, parcă a alungat energia negativă cu lăbuțele ei. Mânca-o-ar mama de terapistă. Să trăiești, săru-mâna.  Prințesika se așază pe pieptul meu mulțumită. Apoi se ridică și se îndreaptă spre mâna mea și își bagă boticul sub palmă. Corect. O mângâi pe cap , seviciu contre serviciu. Prințesiko, azi ai avansat în grad. Nici o altă pisică din această saga de pisici nu a avut un rol terapeutic concret – așa cum toată lumea laudă pisicile că ar fi. Marcăm această zi importantă.

E dimineață, l-am băgat pe Prințișor la somn, e venit hăt, tocmai dinspre stradă, o fi fost la povești cu motani de peste drum, ce faci, Prințișor, vrei să cucerești noi teritorii? Multă baftă dar acum hai să mănânci că sigur ești rupt de foame. Apare și Bursucuța de pe sub o mașină și țup-țup-țup după mine, hai în casă la crănțenele. I-am lăsat pe amândoi să mănânce, mi-am luat cafeaua și am venit să mă apuc de scris. Prințesika și-a găsit o poziție bună, pot să scriu cu ea pe piept și să văd și ecranul . Deci se poate. Dar se poate doar pentru că și-a primit de dimineață porția de mângâiat pe cap e bine totuși să termin repede până nu vine pe tastatură și își bagă boticul sub palma dreaptă, întotdeauna dreapta e vizată, presumpun că știe că sunt dreptace deși pentru ce-i trebuie ei pot face un mutitasking, să o mângâi cu stânga și să scriu cu dreapta. Dar ar fi inutil. Am hotărât ca de câteori vine cu boticul sub palmă să fie moment de recitire, poate am uitat să zic ceva.