Aproape prietene

E limpede că Prințesika îi înțelege nevoia Crizantemei de a se apropia de mine. Nu ține chestia cu ”fiecare cu pisica ei”. Crizantema a înțeles că eu sunt the pack leader iar pisicuțele nu sunt deloc niște individualiste, ele vor să fie favoritele, înțeleg la cine e comanda dar nu vor să fie singure. Prințesika o place pe Crizantema și pentru că a înțeles că o plac și eu. Și a înțeles că o iubesc la fel de mult și că prezența Crizantemei pe teritoriul ei nu e un pericol de a-mi pierde afecțiunea față de ea. Și atunci, cu înțelepciunea ei de prințesă moștenitoare, a început să acționeze pentru a o apropia pe Crizantema. Petrece mai mult timp prin sufragerie, doarme pe acolo pe timpul zilei pentru a fi în vizorul Crizantemei și pentru a-i da de știre că nu mai vrea bătaie, vrea să fie prietena ei.

Crizantema e însă mai mică, mai nouă pe teritoriu și are un scop precis: ea trebuie să intre în grațiile mele și să-și cucerească titlul de unică favorită. Faptul că o iau în brațe și o alint când dau pisicile afară a fost mesaj limpede pentru ea: trebuie să mă lupt pentru dreptul de a sta în patul stăpânei când lucrează la laptop. Și nu doar cât sunt pisicile afară, ci exact când e toată lumea prezentă pentru a le fi clar că acum ea e favorita iar ele trebuie să se conformeze cu realitatea și să-i acorde respectul cuvenit.

Și, într-adevăr, într-o seară pe când erau în cameră și Prințișor și Prințesika, Crizantema a intrat pâș-pâș în camera mea și s-a băgat sub fotoliul pe care dormea Prințișor, cu ochii țintă la Prințesika, aceasta dormea pe pat prin preajma mea. Prințesika a văzut-o. Cred că i-a admirat curajul, știa ce reacții îngrozite avea când îl vedea pe Prințișor. Așa că, ce credeți, s-a dus să doarmă lângă Prințișor, lăsând liber la nani pe patul meu pentru Crizantema. Care da, a venit hotărâtă lângă mine și și-a ocupat poziția mult visată. Nu am putut decât să o felicit pe Prințesika pentru generozitatea ei. Și m-am mirat de ea, cum să dormi lângă Prințișor când rivala ta doarme lângă mine. Dar nu dormea deloc. Stătea cu ochii țintă la Crizantema chiar dacă o privea printre gene.

Dimineață am dat familia regală afară iar Crizantema a fost tare fericită de noul ei statut. S-a culcat la picioarele mele în timp ce eu scriam la laptop. Între timp a venit și Prințesika de afară și a intrat în dormitor.  S-a urcat în pat și a venit lângă mine, în brațele mele , pe pieptul meu. Crizantema binențeles că a văzut-o dar a dormit, chipurile, în continuare de parcă nimic nu s-a întâmplat. Prințesika însă i-a dat de știre Crizantemei că e la picioarele mele cu acordul ei dar tot ea e șefa.

Ziua următoare la fel, Crizantema deja avea un nou sediu, nu mai stătea în sufragerie deloc. Iar Prințesika nu prea mai intra în dormitor. Măi, ia stai așa, sper că nu dai în depresie că o iubesc mai nou pe Crizantema. Și o iau pe Prințesika în brațe, și o alint și îi vorbesc, măi , fetiță scumpă, tu ești șefa, să nu ai nici un dubiu în privința asta, mă auzi? Ea s-a lipit un pic botoasă de pieptul meu, ca atunci când am avut prima tentativă să o împrietenesc cu noua noastră pisicuță dar mai apoi a făcut boxing pisicesc, articulându-i vreo cinci bucăți la rând de-a văzut Crizantema stele verzi. Am dat-o pe Crizantema afară din dormitor și am păstrat-o doar pe Prințesika lângă mine ca să fie limpede pentru toată lumea care-i treaba cu șefia. Nici cu Prințișor nu m-am mai stresat, am ieșit după el, nu l-am găsit, ia stai tu afară dacă ai mofturi. Și uite așa noaptea trecută a dormit doar Prințesika în camera mea.

Dimineață am ieșit din cameră – Crizantema m-a privit în timp ce se îndrepta spre baie. Am mers în bucătărie, crezând că Prințesika se ține după mine ca să i dau drumul afară să meargă în grădină pentru nevoile de dimineață. Întorc privirea după ea și o văd că sta lângă ușa de la baie, așteptându-și rândul la toaletă. Nu mai vrea să meargă afară, vrea și ea la litieră. Mi-am pus de cafea , amuzată la maxim, ia uite ce frumos socializează acum pisicuța mea. Dar o văd în ușa bucătăriei și apoi la ușă, cerându-se afară. Îi dau drumul și merg să văd ce e la baie. Ce să fie, tocmai a făcut căcuță Crizantema, a acoperit tot, nici o problemă – dar miroase și e prea mult pentru o prințesă să folosească aceeași litieră proaspăt folosită de altcineva. Am abandonat dresajul la kitul de pe toaletă, va trebui să îl reiau urgent pentru că nu se poate să folosească amândouă aceeași litieră. Poate totuși reușesc și le dresez pe amândouă să facă la wc.

Am împrospătat aerul cu sprayul special, am aerisit în cameră cât s-a făcut cafeaua,  s-a întors și Prințesika de afară, m-am instalat  la laptop, gata, a început o nouă zi în camera mea. Prințesika are obiceiul să stea la geam dimineața, îi place să privească în grădină , i se vede doar coada după jaluzelele verticale dar știu de ea, știu unde este. Crizantema a venit și ea în cameră și s-a urcat lângă mine pe pat, reluându-și lupta pentru prima poziție între pisicile mele. Am lăsat-o în pace, văzându-mi de lucru la laptop. După un timp, Prințesika a venit pe umărul meu, apoi s-a așezat  pe piept cu ochii la Crizantema. Pozitie strategică. Ești aici cu permisiunea mea, Crizantemo, poți să stai aici cât dorești dar să nu uiți că nu poți fi mai șmekeră ca mine. Apoi ușor- ușor și-a schimbat locul, mai aprope de ea.

Și iată-le , dormind la o palmă distanță. Cred că cealaltă pisicuță a înțeles că nu poate fi decât ”cealaltă pisicuță” și, dacă vrea să facă parte din gashkă, trebuie să o accepte pe Prințesika pe care nu o pot iubi mai puțin decât pe ea. Și uite așa , în dimineața asta m-am apucat de scris cu două pisicuțe lângă mine, dormind la o palmă distanță una de cealaltă. E de bine.

Eu cu cine votez?

Se apropie ziua votării iar eu simt un parfum de scrisoare pierdută cum ma învăluie, mă amuză dar mă și pune pe gânduri. La alegerile locale am avut o bucurie foarte mare să votez un partid local în care activau prieteni despre care știam personal cât sunt de valoroși , m-am dus la vot cu toată bucuria și încrederea. Și le-a mers, doi membri din partid sunt acum în Consiliul local, fac treabă, sunt pe cai. Dar la celelalte alegeri cu cine să votez?…

Am urmărit un live tot la Brancu în legătură exact cu această problemă și cu dezamăgirea de alegător. ”Ce-ai făcut cu votul meu?” e o întrebare pe care o ridica invitata lui Brancu – care vorbea cu o vehemență care m-a obosit, nu m-am putut uita până la capăt. Dar îți dai seama că la votul național vor vota găștile. La alegerile locale am avut plăcerea să votez un partid local tocmai pentru că nu dă raportul la un nivel național. Acum vor vota fiecare cu gașca lui , știut fiind faptul că dacă iese gașca x, va avea și x de la nivel local de câștigat. Ce-i aia interes național, progresul țării, binele fiecărui cetățean? Fiecare cu aia mă-sii. A ieșit gașca x, gașca x va avea profit în următorii 4 ani. În zadar se isterizează o persoană izolată după alegeri ”ce-ai făcut cu votul meu?” s-a împărțit puterea, s-au dat jos măștile , intră în gașca de la putere dacă vrei să-ți fie bine. Sau pleacă. Și uite așa se depopulează România.

Plutim într-o beție toți cei care nu suntem în nici o gașcă. Înainte de vot întrebăm amețiți cu sticla dreptății în mână cu care ne îmbătăm lacomi ”eu cu cine votez?” iar după alegeri , mult după alegeri când sticla s-a terminat și minciunile din campanie se dovedesc a fi fost minciuni ”ce-ai făcut cu votul meu?” Nu te aude nimeni. Descurcă-te cu ce ai, nimeni nu te va ajuta cu nimic. Descurcă-te sau pleacă. Pentru că dacă se va schimba ceva, trebuie să fie la nivel planetar, o răscoală a ființei umane pentru că peste tot e aceeași problemă. Clarvăzătorii prezic acele vremuri când se vor face acele schimbări de nivel planetar. Și semnele că acele vremuri sunt chiar mai aproape decât am crede le trăim deja. E limpede că nimic  nu va mai fi cum a fost. Dar până una alta vin alegerile. Și chiar vreau să votez. Dar nu vreau să urmeze de la sine întrebarea ”ce-ai făcut cu votul meu?”

Părintele Calistrat, invitatul de aseară a lui Cristi Brancu și părerea dumnealui despre vaccin

Mă uit cam la toate liveurile lui Brancu. Că e Carmen Hara, că e Ovidiu Dragoș Argeșanu, că e despre astrologia chineză,  mă uit, mi se pare foarte de actualitate și foarte interesant tot ce se vorbește în liveurile lui de pe Youtube. Nu sunt neapărat pe fază, în live, pe majoritatea le văd după – dar aseară am prins liveul cu părintele Calistrat și am stat până la sfârșit pentru că părintele a lămurit lucrurile cu pandemia din punctul de vedere al unui duhovnic. Și mi s-a părut foarte ok părerea dumnealui despre vaccin.

Firește că din capul locului a lămurit următorul lucru: nimic nu se întâmplă pe lumea asta fără voia lui Dumnezeu. Din punctul de vedere al părintelui pandemia e un rebus al vieții și al morții dat de Dumnezeu, ne testează cum ne poziționăm noi în fața morții. E important ”să nu intrăm în panică , panica scade metabolismul, stresul scade metabolismul, agitația scade imunitatea, rugați-vă și fiți calmi, aruncă spre Domnul grija ta și El te va hrăni, lasă Domnului grijile tale , că El știe cum trebuie să le rezolve, niciodată nu-ți face planuri că râde Dumnezeu de tine. Când simți că presiunea vine asupra ta, fă ce îți permite știința: fiecare om are în casă un termometru ca să știe că are temperatură, fiecare om are medicamentele  de luat atunci cand are temperatură sau  cand are frisoane, are oximetru , are glicometru pentru cei cu probleme cu glicemia, știm să folosim un aparat de tensiune când avem tensiune – în raport cu aceste 4 mari boli care bântuie planeta pe fond de stres, lipsuri, necazuri, neajunsuri – să fim calmi, înțelegători, să ne sfătuim cu medicul de familie cu care să luăm legătura în orice fel de problemă, dat mereu raportul cu tensiunea, cu  tot ce ține de sănătate și luat tot ce zice el, o vitamină, un medicament, veșnica problemă cu măscuța s-o purtăm să nu luăm virusul sau să-l dăm la altul. Și uite că deși am luat virusul pentru că am fost în contact cu mulți oameni, pentru că am urmat cu strictețe sfatul medicului, iată, stăm de vorbă, sunt viu și nevătămat. ”

”Dacă ne agităm, societatea nu se devirusează , ci din contră, agităm spiritele, tulburăm conștiințele și acum e momentul când oamenii de bine , sănătoși la cap nu se grăbesc să deschidă ușa tuturor să-și dea cu părerea. Nu sunt de acord nici cu conspirațiile astea duse la extrem , normal că în spatele Răului stă Diavolul, dar noi acum suntem puși de Dumnezeu în fața testului vieții și a morții. Să fim fermi, calmi și conștienți că, indiferent că murim sau trăim, ai Domnului suntem. Să avem grijă de sănătatea sufletească prin meditație mai întâi de toate, fie în fața unei icoane, fie a unei cărți de rugăcini și să spunem, Doamne, zilele mele sunt în mâinile Tale, azi sunt, mâine poate nu mai sunt, Te rog, scrie-mă în Cartea Vieții. Am făcut aceste fapte bune, scrie-mă în cartea vieții. Noi nu putem face isterie în fața lui Dumnezeu și să-i demontrăm  cât trebuie să trăim sau cum trebuie să trăim. ”

”Nu mai căutați împărăția lui Dumnezeu în altă parte decât înlăuntrul vostru”

Care este solutia pentru România ca balanța să se încline către bine? Simplu ca bună ziua:  ”Spune Mântuitorul – de mă veți asculta, bunătățile Pământului le veți avea. Dacă noi credem că Dumnezeu e ficțiune, că e un mit, că e ceva învechit,  și depășit nu e bine. Cineva m-a întrebat:”Părinte, dar se mai potrivește scriptura de acum 7000 de ani cu realitatea zilei de azi?” Domniță dragă, crima, de la ieșirea lui Adam din Rai și până astăzi la fel se face, iei viața unui om, hoția la fel se face, furi lucrul cuiva, curvia la fel se face, consumi pe cineva – fata pe băiat sau băiatul pe fată, ura la fel se face, om, contra om,în fine, spune dumneata: care dintre aceste păcate și-a schimbat însușiirea? Păcatul e la fel ca acum 7000 de ani. Altceva s-a schimbat: tactica diavolului de a-l pierde pe creștin. Nu-l mai chinuiește până-și dă sufletul – și el tot nu renunță la Hristos, că umple Raiul de sfinți. Schimbarea și marele lui succes este că îl câștigă altfel pe om – fii oleacă curvar, că toată lumea face la fel, fii oleacă hoț, că toată lumea face la fel, ucide, că toată lumea ucide, bărfește că toată lumea bârfește, picăm ca frunzele în troaca lui, porcul ne mănâncă și spunem, vai, ce s-a stricat lumea! Păi noi suntem lumea, nu vin extratereștrii să păcătuiască în locul nostru.”

În legătura cu vaccinul – părintele își dorește să se deschidă din nou institutul Cantacuzino și prin acest institut să se reia bunul și sănătosul obicei al vaccinului – dar știe că vaccinul trebuie testat, verificat, are nevoie de timp de rezultate de dovezi că nu are reacții adverse. Pe vremea institutului Cantacuzino, vaccinul era o protecție acum însă, nefiind al nostru, e cu semnul întrebării. Fiecare trebuie să aibă liber arbitru, sub nici o formă să nu se facă acest vaccin cu forța. ”Un vaccin trebuie să aibă securitate națională, securitate științifică , omologare, verificare, testare, garanție. Când specialiștii pot să explice folosul unui vaccin și câțiva oameni au făcut deja și se simt bine , ceilalți se duc apoi ei singuri la vaccin, nu trebuie să îi rogi sau să îi forțezi. Dar să vii cu armata și să îl forțezi să îl vaccineze , asta sub nici o formă – actul medical după constitutia României este un act benevol, cerut. Dacă omul nu are garanția că vaccinul merită făcut, sub nici o formă nu trebuie să fie forțat să îl facă. ”

În fine, sper că v-am stârnit interesul, vă recomand sincer să vă faceți timp să vedeți înregistrarea acestui live. Mai ales acum că a început Postul Crăciunului. Părintele a mai răspuns și la alte întrebări venite de la cei care au urmărit acest live și chiar a stat mai mult și a dat multe exemple din experiența lui de duhovnic în legătură cu multe problme ridicate de ascultători, inclusiv despre incendiul de la Piatra Neamț, despre cum să îți alini sufletul când moare cineva drag, despre problema celor care se sinucid și pomenirea lor la biserică, despre cum se strică un preot și cât de important sunt enoriașii lui ca el să fie un preot bun. Las aici linkul liveului. Mie mi s-a părut un live de nota 10, un live care să merite timpul cheltuit pentru a-l urmări.

https://www.youtube.com/watch?v=KZVS8fqfwa0

 

Cum de e Tina Turner în formă așa de bună

Dimineață. Cafeluță. Ce mai e pe Facebook. Coronavirus. Pisici. Coronavirus. Pisici. Tina Turner. Ia zi! Cum (de) își păstrează madame Turner o formă fizică așa de bună. Și ce zice dumneaei? ”Mă simt bine în corpul meu, am o stare de fericire” blablabla… Când vă aud pe astea care nu faceți nici un efort să fiți în formă, am un întreg repertoriu de înjurături care izvorăște, așa, nu știu cum, erupe, mă-nțelegi, ca un vulcan. Nu, madame, ești printre norocoasele care au de la natură acel metabolism care le dăruiește posibilitatea de a-și păstra forma de vis doar printr-o stare de fericire în propria piele. Nu suntem toate la fel de norocoase. Unele dintre noi chiar nu avem așa metabolism și trebuie să fim atente. Că dacă am fi doar fericite în pielea noastră, nu am mai intra pe ușă de grase, eventual pășind lateral și sugând bine burta.

NEW YORK, NY – NOVEMBER 07: Tina Turner during the „Tina – The Tina Turner Musical” Opening Night Curtain Call at the Lunt-Fontanne Theatre on November 07, 2019 in New York City. (Photo by Walter McBride/WireImage)

Noi alea cu metabolism mai lent trebuie să facem sport. Gimnastică. Și dacă am avut probleme cu coloana, cu genunchii – ca mine – și nu mai putem merge ca de obicei la sală, trebuie să căutăm alte mijloace prin care să ne menținem în formă. Noroc cu China și cu cele 5 tibetane. Dar nici asta nu ajunge. Trebuie mare grijă la ce și cât mâncăm.

Dacă te îngrași, înseamnă că ori nu mănânci ce trebuie , ori mănânci mai mult decât trebuie. Iar organismul tău își ia cele necesare, se hrănește – restul se depune în cerculețe de grăsime. Am văzut un filmuleț cu ”nu-știu-care-guru” , tipul din India cu barbă albă care stă pe un divan și dă sfaturi. Zicea că trebuie să lași organismul să se și odihnească și recomanda postul intermitent. De altfel cel care a demonstrat cât de important pentru sănătate e postul intermitent a luat Nobelul. Acest guru spunea că trebuie să lași un pic organismul să facă foamea, să nu te panichezi când ți-e foame și să dai năvală la frigider. Senzația de foame e de fapt semnul că organismul se încarcă energetic – și să mănânci doar o dată în zi , mai pe seară. În rest apă.

Am încercat acest tip de regim cu ani în urmă și a funcționat. Când toți se îngrășau în jurul meu, eu slăbeam pentru că am urmat ceea ce găsisem pe internet , așa numitul ”post călugăresc”. Nu mâncam nimic toată ziua, doar seara, și atunci numai fiert sau copt, nimic prăjit, doar ulei de măsline, ei, regim, nu glumă.

Acum mai e o chestie. Depinde și pentru ce ții regim. Sau post. Sau cură de slăbire. Creștinii îl țin pentru slava lui Dumnezeu (sau așa ar trebui mai întâi de toate) Dar alte persoane îl țin pentru a recuceri o anumită persoană. Țin regim, merg la sală, hotărâte să fie iar frumoase și să-l facă pe exul care le-a părăsit să tânjească după ele.

Cel puțin acesta e cazul unei prietene care spunea că se despărțise de prietenul ei , mai precis el o trădase cu alta iar ea a hotărât să își reânceapă viața , să slăbească, să își cumpere haine noi, să  meargă la coafor, la manichiură, ce mai , tot tacâmul. Și, întra-adevăr, a slăbit, a revenit la o formă de vis iar exul ei s-a îndrăgostit din nou de ea.

Și prietena asta a mea se întreba revoltată, de ce nu mă iubea și atunci când eram mai plinuță, mai nearanjată, mai necioplită. Nu sunt aceeași persoană?! De ce nu mă poate iubi și nemachiată?

Am întrebat-o un singur lucru: tu cum te iubești mai mult, de cine îți place mai mult? De tine cea machiată sau de tine cea grasă și nearanjată? Păi normal, de cea machiată dar eu mă plac și mă iubesc oricum aș fi. Greșit, draga mea. Trebuie să fii cinstită cu tine însăți când te uiți în oglindă. Dacă adori ceea ce vezi în oglindă, dacă ești extrem de mulțumită de cum arăți în oglindă înainte de a ieși în lume, aceea este forma în care vei întâlni persoana perfectă pentru tine , care se va îndrăgosti de tine și de care și tu  te vei îndrăgosti. Dacă te placi așa cum ești, înseamnă că ți-e lene pur și simplu să depui un efort pentru a ajunge la cea mai bună variantă a ta. Vei ieși în lume așa cum ești, grasă, nemaichiată, necioplită. Și nici o problemă, vei găsi pe cineva care să te placă așa cum ești. Dar nu te mira că tu nu îi vei răspunde cu aceeași monedă. Nu îl vei iubi pentru că de fapt nici pe tine nu te iubești, nici cu tine nu ești sinceră sută la sută. De asta te-a părăsit prietenul. De asta s-a îndrăgostit la loc. Pentru că tu însăți ai reînceput să te iubești și să îți acorzi atenție, să nu îți dai voie să fii altfel decât în cea mai bună formă a ta înainte de a ieși pe ușă.

Cred că de fapt, amintindu-mi asta, îmi dau mie însămi un șut în fund. La orice vârstă, în orice împrejurare, e loc de mai bine, de a ajunge la cea mai bună variantă a mea. Pandemia asta m-a făcut să mă culc pe o ureche și să îmi dau seama când mă uit în oglindă că sunt tare departe de cea mai bună variantă a mea. Vârsta nu are nici o scuză. Am văzut femei superbe de vârsta mea. Nu mă interesează ce mănâncă, cum stau cu sănătatea, cu genunchii și cu coloana. Dacă ele au reușit, pot și eu. Trebuie să îți acorzi timp, să te îngrijești, să fii în fiecare zi mai aproape de cea mai bună varianta ta la vârsta pe care o ai, e un pic exagerat să îți propui să fii ca la 20 de ani.

Așa că, dragă Tina, mi-ai dat de gândit în dimineața asta, să trăiești,  să fii sănătoasă și sper să ajung și eu să am aceeași formă fizică pe care o aveai pe vremea când ai dat lumii varianta ta de ”Proud Mary”. O să redevin o proud Mary, sper, doar că la mine nu va fi ”nice, easy”. Dar primul pas e mai greu. Punerea pe traiectorie. Că apoi dau în exces de zel. Ceea ce nu poate da decât rezultate de excepție.

Pisicuța jandarm

De la o vreme nu mă mai trezesc la 5 dimineața. Și e ciudat. Ar trebui să mă bucur. Am acest obicei de a mă trezi cu noaptea în cap de pe vremea masteratului, de când am ajuns în Beijing la Academia Centrală de Dramă. Mă trezeam la 5 fără nici un efort, nici nu mai trebuia să îmi pun ceasul, eram dornică să îmi fac exercițiile de dimineață, să fiu pregătită pentru o nouă zi în Academia Centrală de Dramă.

Am iubit enorm această instituție și m-am bucurat de fiecare zi , patru luni de zile, am făcut tot ce se putea face chiar și după ce m-am accidentat la genunchi. Am rămas cu sechele după acest accident, piciorul meu stâng nu va mai fi niciodată la fel. Știam că se va termina acea perioadă de 4 luni ca un salam pe care , oricât de subțiri ai tăia feliile, tot se va termina. Așa că am hotărât să mă bucur cu lăcomie de fiecare zi, să iau absolut tot ce e bun din ea și , evident, abia așteptam să mă trezesc într-o nouă zi și să dau tot ce e mai bun din mine pentru ca echipa noastră să strălucească în acel proiect.

Colegii mei erau setați pe un modul de supraviețuire. Numărau zilele până la întoarcerea acasă. Le era un dor bolnav de mămăligă, fasole sau sarmale, nu suportau mâncarea de la cantina academiei. Voiau acasă. Eu nu puteam să îi înțeleg. România nu se mută de pe hartă, o vom găsi exact acolo unde am lăsat-o. Și mămăliga, fasolea sau sarmalele nu vor dispărea în neant, le vom găsi pe masă exact așa cum au fost. Vă va fi dor de acest loc și, chiar de veți dori dar va fi imposibil să vă întoarceți aici.

Îmi amintesc când mergeam la cantină. Mă uitam la felurile de mâncare și arătam cu degetul ce alegeam să mânânc. Descopeream cu plăcere gusturile chinezești, rețineam ce îmi place, ce nu îmi place și, evident, ziua următoare alegeam mai bine, nimeream mai bine felurile de mâncare și mă bucuram de fiecare masă din toată inima.

Sfârșitul perioadei de 4 luni se apropia iar colegii începeau să îmi dea dreptate. Le părea rău că nu s-au bucurat și ei de fiecare zi din aceste 4 luni iar acum se gândeau cu nesfârșită părere de rău că vor pleca. Eu una cel puțin eram fericită că am savurat fiecare zi cu drag – problema era că nu mă puteam împăca cu ideea că trebuie să plec, că mă voi trezi dimineața în alt loc decât în camera mea de cămin.

Mult timp după ce m-am întors în țară m-am trezit la 5 dimineața și învățam limba chineză ca să îmi iau examenul HSK 3 care îmi dădea dreptul la o bursă în aceeași instituție. Dar această bursă a fost o dezamăgire. Am cunoscut reversul medaliei și fiecare zi din acel an a fost un șut în fund afară din China. Am dăruit tot ce a fost mai bun în mine, am fost un exemplu de seriozitate dar fiecare zi din acel an a fost menită să stoarcă picătură cu picătură toată iubirea mea pentru acea instituție și pentru acea țară. 

Și totuși cât timp a trecut de atunci și eu tot la 5 dimineața m-am trezit. Uite că de la o vreme nu mai este așa. Poate că în sfârșit m-am eliberat. În sfârșit am revenit la normal și am închis pentru totdeauna un capitol. Există totuși o ființă care nu e prea fericită că nu mă mai trezesc ușor la 5 : Prințesika. Cu Prințișor e simplu, el are crănțănelele lui , se hrănește singur când are nevoie și se culcă la loc. Pe Prințesika trebuie să o hrănesc eu – și face parte din ritualul de dimineață să scot din frigider farfuriuța pregătită de cu seara special pentru ea – și din care mănâncă singură cât timp pregătesc cafeaua și laptopul. În dimineața asta însă am lenevit, l-am dat pe Prințișor  afară, am dat-o și pe ea – și m-am întors în pat unde am dormiiiiit până s-a luminat de ziuă. Între timp probabil că i-a dat mama drumul înapoi în casă lui Prințesika după zburdatul de dimineață, numai că mama nu știe că trebuie să scoată și farfuriuța din frigider să-I dea să mănânce.

Leneveam într-un somn profund de dimineață. Am întredeschis un ochi și am constatat că s-a luminat de ziuă. Am încercat să îmi amintesc când a fost ultima dată când m-am trezit așa de târziu, când Prințesika a sărit pe burta mea pur și simplu, făcându-mă să sar ca arsă, speriată, zguduită, trezită de-a binelea. Evident că a fugit mâncând pământul dar și-a atins obiectivul. Îi era foame , m-a așteptat de la 5 să îi dau farfuriuța, m-a așteptat inclusiv să deschid un ochi și să constat că s-a luminat de ziua dar să mă mai aștepte și să mă îndur să mă dau jos din pat nu a mai avut răbdare. Țup pe burta mea, hai, cucoană , ajungă-ți, scoate naibii farfuria aia din frigider că mor de foame.

Ok, Prințesiko. Ok. M-am dat jos din pat , pe jumătate înjurând-o sub efectul trezirii bruște, pe jumătate amuzându-mă copios de metoda ei de a mă da jos din pat ca să o hrănesc. E o nouă zi în slujba pisicuței mele. Crizantema era sub pat când am trecut prin sufragerie. Nu a evoluat cu nimic relația lor. Prințesika vrea dar Crizantema nu-i poate ierta probabil felul în care și-a apărat teritoriul și bucățile pe care și le-a luat peste ochi câteva dimineți la rând în loc să se simtă bine primită de cea care stăpânea teritoriul la venirea ei. Încă e război deși Prințesika vrea pace. Mai e și mâine o zi.  

Pacea de fiecare zi

Privesc retrospectiv și îmi dau seama că Dumnezeu nu mi-a dat voie să fac ce vreau eu, că a avut un plan pentru mine. Doar că ceilalți pioni nu și-au făcut treaba. Îmi dau seama acum că de fapt eu am fost testul divin pentru câțiva care aveau misiunea de a mă transfera la următorul nivel – nu și-au îndeplinit misiunea, mințind și trădând, eu am ridicat în umeri și m-am retras – dar planul lui Dumnezeu era planul lui Dumnezeu- așa că dacă eu trebuia să ajung la nivelul următor, ajungeam oricum, pe altă cale dar ajungeam. Iar cei ce nu-și făceau temele, își pierdeau puterea. Chiar cu experiențele din alte țări a fost ciudat, am avut un job de vară în Grecia de unde m-am întors deprimată, șocată, stupefiată – și în același an a căzut Grecia. Am avut un job în China și m-am întors trădată, supărată, dezamăgită – a căzut China și a început pandemia.

Îmi amintesc că eram în anul trei la actorie, dezamăgită, deprimată, având cel mai pur sentiment că pierd timpul, că mă irosesc. Am mers la catedrală și am vorbit în genunchi cu fruntea pe racla cu moaște cu Maria-Magdalena exact cum ai vorbi cu o soră mai mare când chiar nu știi ce să faci. Te rog frumos, da-mi un semn că merită să mai stau aici , simt prin toți porii că nu are rost, că pierd timpul. În zece minute am primit un telefon de la un regizor local care avea nevoie de un personaj exact ca mine. Mă întreba dacă vreau să joc în piesa lui. Asta era definiția imposibilului , având în vedere că eram un om mort pentru teatrul local pentru că refuzasem să cânt pe gratis pentru directorul de la acea vreme la nu știu ce eveniment. Dar cu adevărat nu e important ce vrea omul, ci ceea ce vrea Dumnezeu.

În acest moment sunt într-un punct în care pot afla orice doresc , despre oricine prin intermediul radiesteziei. Radiestezia și reiki vor scoate în șomaj avocații pentru că adevărul va fi măsurat pur și simplu. Vei fi prins cu minciuna printr-o simplă măsurătoare. Nu va mai ține metoda ”cuvântul meu împotriva cuvântului ei”, vei fi expus, vei fi adus în fundul gol în fața lumii și se va vedea clar exact cât ești de valoros. Iar cei cei vor umbla cu vrăjitorii, vor fi identificați. Va reîncepe ceea ce în Evul Mediu a fost vânătoarea vrăjitoarelor. Pentru că furtul de energie, de drept divin și chiar de suflet este o crimă.

Mă rog, poate ziceți că bat câmpii, o să vă lămuriți voi curând. O să vă amintiți de mine. Toți vă veți întoarce la Dumnezeu mai devreme sau mai târziu. Ideal ar fi să fie mai devreme ca să nu fie prea târziu. Dar fiecare trebuie să-și învețe lecțiile iar eu nu am cum să calc peste liberul arbitru al nimănui. Este totul atât de simplu  încât îmi vine să fug în lume și să strig în gura mare, of, orbilor, voi nu vedeți cât e de simplu? Dar nu am voie. Și oricum nu va funcționa pentru că nu mă va crede aproape nimeni.

Așa că stau acasă , scriu despre pisici, trimit invitații pe canalul meu de Youtube , gătesc chestii gustoase, mă bucur să le știu în siguranță pe mama și pe surioara mea, stau liniștită. Dacă Dumnezeu mai vrea ceva de la mine, voi afla fără să trebuiască să caut, să mă agit. Când nimeni nu se aștepta, am fost chemată la Cluj să înregistrez un album. Când nimeni nu se aștepta , am câștigat la Mamaia un premiu inventat pentru mine din revolta față de un juriu nesimțit. Când nimeni nu se aștepta, am făcut un master de teatru muzical și am avut spectacolul de disertație la Cotroceni. Putea fi altfel dacă pionii din punctele de trecere și-ar fi făcut treaba. Dar dacă au trădat, asta nu înseamnă că am murit. Ciudat e că după ce trec nivelul , toți sar să te felicite, blestemându-te probabil în sinea lor, cum naiba ai reușit, trebuia să fii moartă și îngropată.

Nu dragilor. Nu e cum vreți voi. Și ați picat ca niște fraieri – și plătiți ca niște fraieri. Iar eu îmi văd mai departe de drumul meu. Și dacă va trebui să fie, va fi. Dacă nu, sunt oricum fericită și veșnic recunoscătoare pentru această viață minunată, plină de minuni pe care, cu siguranță, nu aș fi avut cum să le fac să se materializeze cu puterea minții mele cum mai sugerează unii infuenceri distruși cu capul. Nu aveam cum să îmi închipui măcar tot ce am trăit. Așa că, Doamne Dumnezeule, dacă mai ai vreun plan cu mine, îți mulțumesc și fie voia Ta. Până una alta, mă topesc de dragul pisicuțelor, am o rețetă care mi-a făcut cu ochiul, din astea…Mă bucur cu pace și recunoștință de fiecare zi.  

Halloween sau Moși de toamnă?

Unii s-au pregătit de Halloween. Eu am preferat să mă pregătesc de Moșii de toamnă. De fapt nici nu știam că sunt Moșii de toamnă și nu mi-am propus neapărat să fac ceva. Dar multe din lucrurile pe care le facem, le facem pentru că suntem ghidați de entități care roiesc nevăzute în jurul nostru și ne ”sugerează” prin gânduri ce să facem. Nouă ni se pare că sunt gândurile noastre. Dar , ce ciudat, după ce le facem ne întrebăm ”ce-mi veni oare să fac asta?”

Mi-a reluat obiceiul de a merge duminica la catedrala din Galați. Cele mai frumoase lucruri din viața mea s-au întâmplat în perioada în care mergeam la slujbele de acolo. Apoi am zis, hai să merg mai aproape, la biserica de pe faleză, la o aruncătură de băț de unde locuiesc eu. Comoditate dar și ideea că trebuie să aparții, să vii la biserică în comunitatea în care locuiești și să ai ca duhovnic exact preotul care vine prin case să stropească cu agheazmă de Crăciun sau de Bobotează.

Vara asta mi-am petrecut ziua numelui departe de casă. Întoarsă în Galați am căutat modalități de a-mi păstra echilibrul. Acum cu pandemia asta singurul lucru care îmi dă echilibru este orientarea pe verticală. Rugăciunea. Meditația. Și mi-am reluat obiceiul de a merge la catedrală. Aici am avut primele revelații în materie de credință. Aici veneam pe vremuri duminica la 7 dimineața la Moliftele Sfântului Vasile citite de un preot bătrân care a și fost primul meu duhovnic. Apoi rămâneam mai departe la Sfânta Liturghie unde corul catedralei cânta nepământean de frumos. Cântă parcă și mai frumos acum. Și rămâneam până la sfârșit să ascult predica. Pentru că de fiecare dată părea că e făcută special pentru mine. De asta rezistam mereu până la sfârșit. De curiozitate. Oare și de data asta o să am sentimentul că e făcută special pentru mine? Și da, de fiecare dată plecam șocată, cum se poate așa ceva, fix ceea ce mă frământa și voiam să știu, am aflat.

Ce să mai vorbesc de Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul din prima săptămână din Postul Paștelui. Ce se întâmplă la Catedrală în primele patru zile de post e de o frumusețe rară. Asculți în genunchi și trebuie să fii pregătit cu batiste pentru că vor curge pâraie de lacrimi fără să le poți opri. Într-un an am ascultat acest Canon transmis de la Patriarhie. Probabil e ca la teatru, nu se compară trăirea pe care o ai în sală cu trăirea pe care o ai, privind aceeași piesă la televizor. Dar cât de frumos este acest Canon la Catedrala din Galați – ce voci frumoase și ce frumos e dialogul cu Arhiepiscopul. Ce frumos cântă împreună!

Din recunoștință pentru toate lucrurile frumoase, minunate de care am avut parte în perioada în care mergeam la catedrală dar și pentru frumusețea în sine a slujbelor de acolo am hotărât să nu îmi mai pese de lucrurile nu tocmai bune care se vorbesc despre tot ce e legat de catedrală. E de altfel același lucru cu ceea ce se spune în general despre preoți, că sunt așa și pe dincolo. Și eu ridic nedumerită din sprâncene. Eu una nu am întâlnit nici un preot toată viața mea care să fie așa cum bârfește lumea că ar fi preoții. Și mă încearcă un sentiment de milă pentru cei ce nu iubesc preoții. Pentru că fiecare are duhovnicul pe care îl merită. Iar dacă eu nu am cu cine să povestesc despre cât de frumos e tot ce se întâmplă la catedrală, asta nu ar trebui să mă oprească să merg acolo în continuare. Dacă acolo este ceva pe placul meu, acolo trebuie să mă duc.

Unde să mai pun că printre moaștele sfinților de la Catedrală – Andrei, Nicolae, Ștefan – este și părticică din Moaștele Sfintei Mironisițe Maria-Magdalena. Există printre credincioși obiceiul de a face rugăciuni de 40 de zile la anumiți sfinți pentru a-și îndeplini o dorință. Gen – găsirea unui loc de muncă, căsătorie, etc. Cei mai mulți fac astfel de rugăciuni la Sfântul Spiridon sau la Sfântul Mina, la bisericile care au hramul acestor  sfinți. Iar după 40 de zile fac o rugăciune de mulțumire. Am stat eu și m-am gândit, de ce trebuie neapărat să faci o astfel de rugăciune ca să ceri ceva? Pentru că vrei să te ajute sfântul să obții ceva? De ce să nu faci rugăciunea așa, de dragul lui. Eu am hotărât să fac o astfel de rugăciune pentru Maria-Magdalena. Pur și simplu. Fără să îi cer ceva neapărat. Doar generic, sănătate ș protecție pentru cei dragi. De Sfânta Parascheva era plin de flori la catedrală în dreptul icoanei acesteia. Foarte frumos. De ziua sfinteii vii la biserică cu flori . Așa cum la ziua oricui vii cu flori și cu un cadou – nu să ceri, nu să ți se dea. Onoreaz-o, laud-o – și apăi n-avea tu grijă că știe ea de ce ai nevoie. Eu tot cu flori la Maria-Magdalena am venit. Exact ca atunci când – dacă ai mai mulți oameni dragi și este ziua unuia – ai grijă și dai atenție și celorlalți ca să nu se simtă singuri și neobservați.

Și ca să fie treaba completă, am hotărât să vin și la slujbele de pomenire de sâmbătă. Nu am mai făcut o colivă de mult. Și mi-am amintit că de multe ori mi-am propus să cumpăr un coș special pentru slujbele de sâmbătă. E mai ușor de transportat coliva în primul rând, mereu stăteam cu grijă să nu se clatine și să se strice modelul. Am găsit un coș perfect pentru asta. Bine, a fost cucerit și cotropit de Prițesika , apoi de Prințișor. Dar fix în săptămâna când toată lumea se pregătește de Halloween , eu am hotărât să merg la sâmbăta morților la catedrală.

Am cumpărat vin, dulciuri, fructe, arpacaș, nuci, biscuiți și bombonele și m-am apucat de treabă. Binențeles, trăiască Jamilla. Am găsit rețeta de colivă pe Youtube și am urmat-o întocmai. Ce să zic, a ieșit o colivă foarte bună. Iar sâmbătă pe 31 octombrie dimineața am făcut un coș frumos în mijlocul căruia am pus coliva iar de jur împrejur toate celelalte, am pus în rucsac vinul, paharele, pungile și lingura pentru împărțit și am plecat la catedrală.

Mă întrebam cum se va uita lumea la mine pe stradă . Era evident ce fac cu acest coș, implicit încotro mă îndrept. Hotărâsem să mă doară la bașcheți dacă se uită cineva mai ciudat la mine. Dar nu s-a uitat nici o singură persoană ciudat la mine. M-au privit cu înțeles, aha, bravo, uite că mai sunt oameni care merg cu coșul la biserică de sâmbăta morților și nu au înnebunit cu totul cu Halloweenul ăsta. Frumos era că exact seara , când pregătisem toate ca să le am la îndemână dimineața când prepar coliva (coliva se face dimineață înainte de a pleca la biserică, să fie proaspătă și bună – și trebuie mâncată în aceeași zi, altfel se strică, nu mai e bună la gust) seara, cum spuneam, am văzut în calendarul bisericesc că sâmbăta asta sunt Moșii de Toamnă. Ha, ce bine. Și ce interesant. Toată lumea va petrece Haloweenul dar nu știu câți dintre ei s-au îngrijit de sufletele răpsaților din familie.

A fost o slujbă frumoasă iar eu am fost tare mândră de coșul meu. În catedrală erau mese pline de ofrande , colive înconjurate de colaci și alte bunătăți, sticle de vin și fructe. Văzusem un loc liber chiar pe prima masă și am sărit să pun coșul acolo dar o femeie m-a oprit , nu am înțeles ce mi-a spus dar era clar că locul era rezervat nu știu pentru ce sau pentru cine.

Am găsit alt loc lângă o altă masă mare în mijlocul căreia trona un colac mare și frumos, evident al catedralei,  peste care erau așezați alți doi colaci în formă de cruce, presupun că se numesc într-un fel anume. Iar de jur împrejur erau cănuțe din lut cu o prăjiturică în ele și castroane de lut cu orez cu lapte  peste care erau așezate linguri de lemn și cu câte o lumânare pregătită să fie aprinsă când va începe slujba. Ce frumos arătau. Și ce rău îmi pare acum că am uitat telefonul acasă. Dar cu siguranță va rămâne oricum întipărită în memoria mea acea masă lângă care mi-am pus coșul meu frumos ornat. M-am bucurat sincer că primul loc unde mă îndreptasem inițial  fusese ocupat. Locul acesta era mult mai frumos.

După slujbă , cănuțele și castroanele de lut au fost împărțite. Cei veniți să primească de pomană s-au așezat la rând și li s-a împărțit câte o cănuță și un castron de lut cu orez și o lingură de lemn. Mai că m-am îmbufnat, mmm, vreau și eu cănuță și castron… Și am rămas așa, uitându-mă la preotul care împărțea cănuțele în loc să mă apuc să pun colivă în păhăruțe și să împart de pomană. Dar preotul care împărțea cănuțele, a luat de pe masă o cănuță și un castron și, deși eu credeam că se întoarce să le ducă celor așezați la rând, a ridicat ochii spre mine și mi le-a întins mie. Vai, ce m-am bucurat! Cred că doar de Crăciun când primeam cadou m-am bucurat  la fel. Era să și țip de bucurie. Tot copilă sunt. Tot copilă.

Am venit acasă cu un sentiment foarte greu de descris. Și mă gândeam pe drum cum de s-au aranjat atât de perfect lucrurile, ce-mi veni mie să cumpăr hodoronc troc, fix în perioada asta, un coș? Și cum de fix sâmbăta asta s-au nimerit să fie Moșii de toamnă. Am fost ghidată și am făcut întocmai. Și asta mi-a așternut în suflet un sentiment de pace pe care nu știu cum l-aș fi obținut altfel.

Grija de pisici

Am primit o atenționare cum că nu e bine să las pisicile afară. Li se poate întâmpla ceva rău. Pot fi otrăvite, bătute, omorâte. Mi-a fost transmis astfel un sentiment de vinovăție cum că orice rău li s-a întâmplat a fost vina mea. Ar fi trebuit să le impun voința mea, să le fac să trăiască cu forța viața pe care vreau eu să o trăiască. Să nu las să li se întâmple nimic rău.

Asta mi-a amintit de o secvență din filmul „Finding Nemo”. Tatăl lui Nemo îi spune lui Dory, sfâșiat de vinovăție: ”I-am promis (lui Nemo) că nu o să las să pățească nimic.” Dory rumegă un pic ideea, apoi i-a trântește cu seninătate: ”Ăsta e un lucru caraghios de promis!” Tatăl lui Nemo o privește confuz dar parcă în sfârșit pâlpâia o flăcăruie în noaptea fricii lui de părinte pentru copilul lui. Dory continuă să facă lumină: ”Dacă nu îl lași să pățească nimic, păi atunci chiar nu o să pățeacă nimic!” Tatăl lui Nemo e încă în negare, cu greu își poate face loc în mintea lui acest adevăr , drept pentru care Dory concluzionează: ”Not much fun for little Harper…” Draga de ea, uita de la mână pân’ la gură numele lui Nemo și totuși era de o înțelepciune monumentală. Nici nu știa bietul tată cât de multe a învățat micul Nemo de când acel scafandru l-a răpit din carapacea protectoare a tatălui său.

În ziua în care am postat articolul prin care îmi luam rămas bun de la Gogoșica am zăcut într-o insuportabilă părere de rău. Să fiu sinceră , dacă nu aș fi trăit cu două bolnave psihic sub același acoperiș e foarte probabil ca și eu să fiu exact ca tatăl lui Nemo. Doar o bolnavă psihic – cum era într-un fel și Dory – poate da drumul cu seninătate unui animal, fără teamă că i se poate întâmpla ceva rău. Mama e cea care le dă drumul afară pisicilor – cel mai adesea când sunt eu la baie sau când sunt absorbită de scris- spunând simplu ”s-au cerut afară”. Le-aș ține cu forța în casă dar nu aș reuși asta decât dacă aș încuia ușa și aș ține cheia la mine, exact cum am înfăcut în perioada de izolare când era interzis să ieși din casă fără document semnat pe propria răspundere. Așa că cel mai adesea mă trezesc în fața faptului împlinit și am inima stânsă până când le văd intrând înapoi pe ușă – vii și nevătămate.

De aia e mai bine să nu judeci și, mai ales, să nu te grăbești cu sfaturile. Fiecare caz e diferit, în detalii stă adevărul – și , oricât te-ai strădui, nu poți să face pe celălalt să priceapă cum stau lucrurile de fapt.

Mă întreb cum ar fi fost Prințișor dacă aș fi reușit să îl țin cu forța în casă. Ce-i drept, pe el l-am lăsat mai cu liniște să iasă în grădină pentru că ieșea sub supravegherea mamei lui, Prințesa. Cum ar fi fost oare Prințișor dacă l-aș fi domesticit, castrat și dresat să facă la WC (cum mă pornisem să le învăț pe fetițele lui dar procedeul a fost întrerupt de venirea în țară a surorii mai mari care a făcut o faptă bună și a aruncat la gunoi kitul de dresaj). Cât de mult l-aș mai iubi pe Prințișor dacă ar fi doar un bolând dresat să facă la WC, să mănânce și să doarmă prin preajma mea, ținându-mi de urât. Universul lui ar fi fost foarte limitat. Ar fi trăit viața pe care eu i-am impus să o trăiască. Cum ar fi fost Nemo dacă ar fi crescut de mânuță cu tatăl lui? Cu siguranță nu i-ar fi dat prea multe motivă să exclame cu mândrie: ”That’s my son!”

Încă mi se cutremură sufletul când îl știu în casă, îl caut să îl iau în brațe iar mama îmi spune că i-a dat drumul afară. Iar cu Prințesika e și mai greu. O zbughește pe ușă , se duce și zburdă după pofta inimii, apoi vine și așteaptă să i se deschidă ușa. Și intră liniștită în casă și se duce la locul ei. Eu nu pot decât să am încredere în ea. Iar ea vine întotdeauna. Nu întârzie niciodată – cum o făcea Gogoshika. E mititică, cuminte și isteață. Dacă nu i-aș da drumul afară ar dărâma casa . Are nevoie să alerge iar în apartament pur și simplu nu are unde. Se duce afară, aleargă până obosește, după care se prezită la ușă, intră, mănâncă apoi se duce și face nani.

Nu știu cum aș putea să schimb această viață a lor doar ca să stau eu liniștită. Nu pot decât să am încredere că va fi bine. Iar dacă cineva le va face rău cu bună știință, va avea grijă Dumnezeu să plătească. Și dacă vor pleca, trebuie să accept că atât le-a fost misiunea, atât le-a fost dat să trăiască – și au trăit din plin, o adevărată viață de pisică pentru că au avut o stăpână care nu le-a limitat universul la dimensiunea apartamentului ei.

Nu e simplu să fii așa, să gândești așa, de cele mai multe ajungi să fii forțat să te împaci cu astfel de gânduri. Dar legând cu lanțuri un destin doar pentru că eu îi dau de mâncare e un lucru pe care nici un părinte nu ar trebui să îl facă. Dă-i drumul să trăiască. Lasă-l să descopere, să i se întâmple lucruri . Chiar dacă acele lucruri sunt rele. Așa învață.

Nu mi-a fost dat să fiu părinte. Nu am cum să dau eu sfaturi câtă vreme nu știu ce înseamnă să crești un copil. Dar e uimitor prin câte treci și cu ce te confrunți doar hotărând să ai grijă de o pisică.

Pisici, folk sau videochat

Cineva căreia îi fac pasă sincer de mine și e foarte activă în a mă ajuta sa rezolv blocajul financiar în care mă zbat de când cu pandemia, mi-a dat exemplul unei videochatiste care ziua militează și noaptea se dezbracă la videochat. Ziua sfântă, noaptea panaramă.

Chiar mă gândeam la asta. De ce sunt oamenii atât de interesați și grabnic plătitori la orice ține de sex. Am făcut un experiment acum mulți ani , scriind un articol cu un titlu care conținea cuvântul pornstar. Pura curiozitate, ia, măi, dacă le zic ceva de pornografie devin mai curioși? Și am scris ceva de pornografie, mai precis singurul lucru pe care nu l-aș face dacă aș fi solicitată de un regizor într-un film în rol principal. La școala de actorie te învață că tu ca actor devii personajul din piesă, corpul nu-ți mai aparține. Și dacă rolul cere să apari în pielea goală în fața publicului, dacă ai cohones de actrița, o faci. Dar dacă „regizorul” e realizator de filme porno – acolo deja se schimbă problema. Nu-ți trebuie școală de actorie pentru ce se întâmplă acolo. Și ca artist trebuie să spui nu.

Din ciclul „ești ceea ce mănânci” este de datoria mea să fac concurență produselor plătite online. Nu am eu de gând să le bag mințile în cap fetelor care au impresia că punctează minunat făcând ziua protest și noaptea videochat. Și dacă unora li se pare normal să plăteasca pentru ce fac ele, iarăși, e inutil să mă apuc eu acum să le țin lecții de moralitate. Atenționez doar publicul că e de datoria lor să hrănească lupul cel alb din ei și astfel lupul negru va flămânzi și în cele din urmă va muri. Totul se poate reeduca. Dacă corpului tău nu îi fac bine anumite alimente, trebuie cu răbdare să îl reeduci ce să mănânce ca să fie sănătos. Nu e simplu, trebuie timp, răbdare și chiar luptă cu tine însuți. Dar vei constata că funcționează. Și vei vedea că orice dependenta poate fi vindecată.

Voi scrie pe blog și voi cânta duminica la 4. Vei ști că Maria cânta la ea acasă duminica la 4. Vei ști că videochatistele se umplu de bani noaptea, pozând în activiste ziua dar tu vei ști că sunt și artiști care îți oferă un alt fel de mâncare. Va fi alegerea ta cum vei ține în viață lupul cel alb. Pentru că cel negru face ceva pe concurență. Dar uite că totuși concurența poate crea surprize. Și în ciuda celor ce stau acasă și se uită la videochat, cei ce nu au făcut ceva pe el de vot și au ieșit la alegeri au adus înapoi apa calda în București. Așa că nu, nu am un exemplu în videochatiste. Ceea ce vă voi oferi eu online va fi hrană pentru lupul cel alb. Și nu va fi o treabă ușoară. Dar este ceea ce aleg să fac pentru ca lupii albi să-și recapete puterea.

Bună să vă fie dimineața de luni!

Continuă campania mea de strângere de abonați la canalul meu de Youtube. În paralel mai scriu pe blog , mai dezvolt din postările mele de pe Facebook și le trec pe curat ca să am de unde să le adun într-o carte. Dar strângerea de abonați este extrem de plăcută. Majoritatea nici nu răspund la mesajul prin care îi invit să se aboneze – și în acest fel se auto exclud dintre prietenii de pe Facebook. Dar acei puțini care răspund îmi fac o bucurie fără seamăn. Primesc de la ei ori felicitări pentru muzica mea, ori atenționarea că sunt abonați deja. Iar la sfârșit de săptămână fac curățenie. Cei ce nici nu au binevoit să răspundă sunt șterși din lista de prieteni , iar cei care au răspuns primesc o vizită pe pagina lor, likeuri, abonări la canalul lor dacă au , un update la prietenia noastră, o conștientizare că prietenii nu trebuie să fie mulți, trebuie să fie puțini și buni.

Frumos e când , lunea, intru din nou pa pagina principală Facebook. E ca și cum ai intra într-o cameră curată de luni dimineața după ce sâmbătă ai făcut o curățenie la sânge. Parcă o potecă mai luminoasă mi se deschide și acei puțini care au răspuns invitației mele la canal îmi fac cu mâna, ca o prăjiturică la cafeaua mea de dimineață.

Mai e puțin până ating mia de abonați – și intenționez să fiu activă și cu scrisul pe blog, și cu cântatul pe Youtube. Am văzut că se poartă cursurile online și îmi voi face prorpiile mele cursuri de actorie, engleză, chineză și chitară. Mi se pare important să găsesc soluții să trăiesc în țara mea, fie și scriind despre pisici sau cântând online de la mine de acasă. Dar e important să fac asta, având sprijinul unor prieteni care au respect pentru munca mea – și mai ales – care înțeleg că e important  să sprijini o artistă pe care o apreciezi, nu doar să primești pe gratis tot ce îți dă ea și să ți să pară că deja ai copleșit-o de onoare doar primind pe gratis un live din partea ei. Am încurajat gratisul, am încurajat a dărui necondiționat și parcă îmi pare rău.

Au dispărut liveurile de pe Facebook – și pe bună dreptate. Am înțeles că mulți dintre fokiști au făcut același lucru , punând un bilet așa cum am făcut eu – și din acel moment au constatat că lumea nu se mai îngrămădește să îi vadă. Eu am pus un preț și am lăsat la liberul arbitru, cine vrea să mă răsplătească pentru liveul meu, să o facă. Nu mulți au fost acei care au făcut-o și recunosc că asta m-a întristat. Trebuie să știți că vara asta am ajuns la mare sau la Predeal nu pe banii strânși din liveuri, au fost extrem de puțini – și așa s-a întâmplat și cu ceilalți colegi artiști. Oamenii care vor doar să primească fără să dea nimic în schimb nu sunt nici ei fericiți, și nici cei din jurul lor nu sunt fericiți. Fericit e cel ce dăruiește, cel ce conștientizează că doar dăruind va primi. Am cântat din toată inima mea și nu am considerat obligatoriu plătirea unui bilet, am lăsat la liberul arbitru. Ei, uite că am primit de veste de la colegii mei că lumea vrea gratis, vrea să stea degeaba seara la calculator și să caute un live gratis de la cei ce dăruiesc necondiționat. Și au un triaj clar :nu mă uit la x că cere bani, iar dacă e să plătească au alt triaj, nu mă uit la y că e scump.

Eu am convingerea că atunci când dăruiești ceva cu iubire, cu siguranță se întoarce în dar pe altă parte cu ceea ce ai nevoie – dar uite că nu e chiar foarte bine să încurajezi gratisul. Voi relua liveurile , voi avea un live duminica la ora 4 – voi pune un preț mai mic pentru că, într-adevăr, de acasă, fără lumini și sunet nu e foarte ok să pui preț de club. Și voi invita prietenii la o oră de folk duminica.

E drept că iar îl amuz pe Dumnezeu, făcându-mi planuri. Dar dacă așa e posibil să rămân în țara mea și să fiu o prezență luminoasă , un stâlp de susținere , o pauză cu o bună prietenă care să-ți mai aducă inima la loc, atunci așa să fie.

E luni – și continui să trimit invitații la canalul meu de Youtube, nu pot trimite prea multe ca să nu existe riscul să fiu blocată de Facebook. Dar să știți că din 25-30 de invitații – foarte puțini sunt cei care catadicsesc să dea un simplu bună ziua. Dar , așa cum am mai zis și cu altă ocazie, cei care o fac, îmi umplu inima de bucurie. Vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați răspuns, voi dați un sens existenței mele. Voi îmi mângâiați sufletul și mă faceți să cred că viața mea nu a fost irosită, că timpul cheltuit pentru muzică nu a fost irosit. Mi se spune să caut în continuare de muncă – și o fac – dar parcă cei ce dau acest sfat, îmi dau brânci afară din țară la muncile de jos pe care Occidentul refuză să le facă, și pe bună dreptate, câtă vreme vin est europenii să le facă pe salariu minim. Singurul job decent ar fi înapoi în China dar parcă nu mai vreau să merg la mama naibii, pe partea cealaltă de planetă – deși vă spun sincer că mi se face dor de Beijing uneori.

Dar mi se pare o datorie să rămân acasă. Și voi continua triajul prietenilor mei, păstrând doar pe cei cărora le place muzica mea și se vor simți mai fericiți să vină duminica online la mine acasă la o oră de folk și povești la un pahar de vin. Asta cu siguranță îmi va face postările de luni dimineață optimiste, fericite , cafeaua mai gustasă și viața mai frumoasă. Și un Prințișor mai fericit că stăpâna lui nu mai pleacă nicăieri.

Vă îmbrățișez cu drag, vă doresc o săptămână plină de realizări , sănătate, aveți grijă să fiți protejați și să nu-l lăsați pe virusache să vă strice ziua. Aveți grijă de voi și de cei dragi și încercați să nu vă mai lăsați otrăviți, judecând tot ce vedeți în jurul vostru. Aduceți lumină în inima voastră, căutați lucrurile bune și nu le mai judecați pe cele mai puțin bune pentru că asta nu vă ajută cu nimic, nu vă face cu nimic viața mai frumoasă. Vă pupic dulce și cele bune să se adune, cele rele, să se spele!