Viața cu ochelari

Când eram la Beijing în Academia Centrală de Dramă și ne pregăteam să prezentăm musicalul ”I Love You, You’re Perfect, Now Change” aveam și o scenă în care era musai să port ochelari ca să sugerez publicului că sunt o bunicuță. Partenerul de scenă purta deja de felul lui ochelari dar eu a trebuit să îmi cumpăr niște rame și să port ochelari cu lentile de sticlă doar ca să mă încadrez în cerințele regizorului. De altfel am făcut o grămadă de cumpărături , am și acum paletele de badminton cumpărate pentru scena jucătoarei de tenis dar nu am avut niciodată ocazia să le folosesc. Am cumpărat ramele cu grijă , convinsă fiind că la un moment dat voi avea nevoie de ochelari de citit.

M-am întors în Beijing în aceeași instituție cu o bursă de studiu. Atunci a fost prima oară când am simțit nevoia să port ochelari. Păi la câte caractere chinezești scriam și citeam zilnic mă credeți pe cuvânt că au început să îmi obosească ochii. Mi-a fost drag să studiez, eram prima în clasă, ceilalți veneau după cum se trezeau, na, mai tineri, mai cu fițe. Când ești mai trecut prin viață, îți pică mai repede fisa cât e de neprețuită clipa și ce important e să culegi tot ce se poate culege prin muncă și studiu. I-am spus profesoarei de gramatică despre faptul că simt că îmi fuge imaginea și m-a liniștit , după 40 de ani slăbirea vederii e  firească, nu e neapărat din cauza studiului limbii chineze și a migalei pe care o necesită studiul caracterelor.

A trecut destul timp de la încheierea anului de bursă, mi-am propus să îmi pun ochelari dar probabil, dezamăgită fiind că nu pot să continui studiile cu un doctorat pentru că am depășit vârsta de 40 de ani , nu am mai găsit necesar să îmi protejez ochii pentru că nu am mai studiat chineza și nu am simțit necesitatea purtării ochelarilor.

Ieri însă – ieri! – am zis gata, mă duc la un control. Iau ramele cu mine și  merg să mă pună la aparat, să măsoare, să îmi spună clar – trebuie sau nu trebuie să port ochelari. M-a măsurat, da, trebuie să  port ochelari și permanent și să îmi fac și separat de citit. Ei, lasă, hai să încep cu prechea de ochelari permanenți și apoi mai văd eu cum e și cu cei de citit.

Am primit telefonul, ochelarii sunt gata! Am mers să îi iau, poftim ochelarii, ia probați-i să vedeți dacă e ok treaba. Îmi pun ochelarii… Wow! S-a făcut lumină-n sat! zice doamna. Chiar că s-a făcut lumină. Vedeam atât de limpede de parcă până atunci  am purtat niște ochelari aburiți și acum mi i-am luat de la ochi și văd în sfârșit limpede.

Am plecat cu ei la ochi – dar pe stradă mi i-am luat de la ochi pentru că purtam mască și îi abuream, am zis hai, pentru ultima dată merg fără ochelari la ochi și apoi văd eu cum mă adaptez la purtatul ochelarilor cu mască. Amuzant e că aseară a fost ceață iar eu mă uitam în jur și mă amuzam, o fi ceață sau e doar faptul că am băgat ochelarii în rucsac?

Ajunsă acasă am scos imediat ochelarii și i-am pus la ochi și mi-am terminat treburile zilei, purtând ochelari. Nu am dioptrie mare , la un ochi am minus 0, 75 și la altul minus 1 și ceva, mai bolnăvior. Dar e cu minus. Și e ciudat să vezi toate lucrurile un pic mai la distanță. Eu oricum sunt înaltă și văd lucrurile de la înălțime, acum cu ochelarii parcă mergeam cu avionul prin casă. Am vorbit și cu sora mai mare pe video, mi-a spus că îmi stă bine și m-a învățat cum să îi port când ies cu masca pe stradă. Și mie îmi place cum îmi stă, chiar dacă îmi dă un pic un aer de bunicuță.

Am constatat însă un alt fenomen. Îi mai scoteam de la ochi și vedeam mai bine decât cu ei la ochi! Ce o fi asta? Cred că e faptul că , purtând ochelarii , se reglează lucrurile la nivel de retină. Cred că trebuie să îi țin la îndemână și, dacă încep să văd dublu cu ochelari, îi scot și îi pun la loc doar atunci când începe să se lase ”ceața”.

Un lucru e sigur: trebuie să am la îndemână cârpișoara de șters lentilele. Nu știu cum și de la ce naiba se murdăresc lentilele dar și un pic dacă sunt murdare, trebuie să le șterg – trebuie să am  soluție de șters lentile ca să se șteargă bine-bine-bine de tot. Cu siguranță purtătorii de ochelari zâmbesc cu naturalețe, spunându-și: bine ai venit în lumea noastră!

Pisicuța jandarm

De la o vreme nu mă mai trezesc la 5 dimineața. Și e ciudat. Ar trebui să mă bucur. Am acest obicei de a mă trezi cu noaptea în cap de pe vremea masteratului, de când am ajuns în Beijing la Academia Centrală de Dramă. Mă trezeam la 5 fără nici un efort, nici nu mai trebuia să îmi pun ceasul, eram dornică să îmi fac exercițiile de dimineață, să fiu pregătită pentru o nouă zi în Academia Centrală de Dramă.

Am iubit enorm această instituție și m-am bucurat de fiecare zi , patru luni de zile, am făcut tot ce se putea face chiar și după ce m-am accidentat la genunchi. Am rămas cu sechele după acest accident, piciorul meu stâng nu va mai fi niciodată la fel. Știam că se va termina acea perioadă de 4 luni ca un salam pe care , oricât de subțiri ai tăia feliile, tot se va termina. Așa că am hotărât să mă bucur cu lăcomie de fiecare zi, să iau absolut tot ce e bun din ea și , evident, abia așteptam să mă trezesc într-o nouă zi și să dau tot ce e mai bun din mine pentru ca echipa noastră să strălucească în acel proiect.

Colegii mei erau setați pe un modul de supraviețuire. Numărau zilele până la întoarcerea acasă. Le era un dor bolnav de mămăligă, fasole sau sarmale, nu suportau mâncarea de la cantina academiei. Voiau acasă. Eu nu puteam să îi înțeleg. România nu se mută de pe hartă, o vom găsi exact acolo unde am lăsat-o. Și mămăliga, fasolea sau sarmalele nu vor dispărea în neant, le vom găsi pe masă exact așa cum au fost. Vă va fi dor de acest loc și, chiar de veți dori dar va fi imposibil să vă întoarceți aici.

Îmi amintesc când mergeam la cantină. Mă uitam la felurile de mâncare și arătam cu degetul ce alegeam să mânânc. Descopeream cu plăcere gusturile chinezești, rețineam ce îmi place, ce nu îmi place și, evident, ziua următoare alegeam mai bine, nimeream mai bine felurile de mâncare și mă bucuram de fiecare masă din toată inima.

Sfârșitul perioadei de 4 luni se apropia iar colegii începeau să îmi dea dreptate. Le părea rău că nu s-au bucurat și ei de fiecare zi din aceste 4 luni iar acum se gândeau cu nesfârșită părere de rău că vor pleca. Eu una cel puțin eram fericită că am savurat fiecare zi cu drag – problema era că nu mă puteam împăca cu ideea că trebuie să plec, că mă voi trezi dimineața în alt loc decât în camera mea de cămin.

Mult timp după ce m-am întors în țară m-am trezit la 5 dimineața și învățam limba chineză ca să îmi iau examenul HSK 3 care îmi dădea dreptul la o bursă în aceeași instituție. Dar această bursă a fost o dezamăgire. Am cunoscut reversul medaliei și fiecare zi din acel an a fost un șut în fund afară din China. Am dăruit tot ce a fost mai bun în mine, am fost un exemplu de seriozitate dar fiecare zi din acel an a fost menită să stoarcă picătură cu picătură toată iubirea mea pentru acea instituție și pentru acea țară. 

Și totuși cât timp a trecut de atunci și eu tot la 5 dimineața m-am trezit. Uite că de la o vreme nu mai este așa. Poate că în sfârșit m-am eliberat. În sfârșit am revenit la normal și am închis pentru totdeauna un capitol. Există totuși o ființă care nu e prea fericită că nu mă mai trezesc ușor la 5 : Prințesika. Cu Prințișor e simplu, el are crănțănelele lui , se hrănește singur când are nevoie și se culcă la loc. Pe Prințesika trebuie să o hrănesc eu – și face parte din ritualul de dimineață să scot din frigider farfuriuța pregătită de cu seara special pentru ea – și din care mănâncă singură cât timp pregătesc cafeaua și laptopul. În dimineața asta însă am lenevit, l-am dat pe Prințișor  afară, am dat-o și pe ea – și m-am întors în pat unde am dormiiiiit până s-a luminat de ziuă. Între timp probabil că i-a dat mama drumul înapoi în casă lui Prințesika după zburdatul de dimineață, numai că mama nu știe că trebuie să scoată și farfuriuța din frigider să-I dea să mănânce.

Leneveam într-un somn profund de dimineață. Am întredeschis un ochi și am constatat că s-a luminat de ziuă. Am încercat să îmi amintesc când a fost ultima dată când m-am trezit așa de târziu, când Prințesika a sărit pe burta mea pur și simplu, făcându-mă să sar ca arsă, speriată, zguduită, trezită de-a binelea. Evident că a fugit mâncând pământul dar și-a atins obiectivul. Îi era foame , m-a așteptat de la 5 să îi dau farfuriuța, m-a așteptat inclusiv să deschid un ochi și să constat că s-a luminat de ziua dar să mă mai aștepte și să mă îndur să mă dau jos din pat nu a mai avut răbdare. Țup pe burta mea, hai, cucoană , ajungă-ți, scoate naibii farfuria aia din frigider că mor de foame.

Ok, Prințesiko. Ok. M-am dat jos din pat , pe jumătate înjurând-o sub efectul trezirii bruște, pe jumătate amuzându-mă copios de metoda ei de a mă da jos din pat ca să o hrănesc. E o nouă zi în slujba pisicuței mele. Crizantema era sub pat când am trecut prin sufragerie. Nu a evoluat cu nimic relația lor. Prințesika vrea dar Crizantema nu-i poate ierta probabil felul în care și-a apărat teritoriul și bucățile pe care și le-a luat peste ochi câteva dimineți la rând în loc să se simtă bine primită de cea care stăpânea teritoriul la venirea ei. Încă e război deși Prințesika vrea pace. Mai e și mâine o zi.  

Un nou nivel

42378165_2681210831905249_1024312192146604032_nA fost o vreme când mergeam prin festivaluri de muzică folk. Le câștigam dar aveam doar o bucurie vremelnică, știam că nu înseamnă nimic. Luam banii de premiu și mergeam acasă. Și am fost și la Costinești o dată. Și am fost într-o emisiune transmisă pe plajă. Ceea ce a reieșit din emisiune nu a fost că am o voce grozavă, ci că am venit la mare în speranța că mă voi cupla cu un tip bogat și mă voi mărita cu el (eu râdeam și glumeam, având încredere totală în tipul de la microfon care a manipulat cu bună știință discuția în direcția aceasta). Seara la discotecă am intrat în vorbă cu un tip și am vrut și eu să mă laud că am fost la emisiune și am cântat live, tipul râde, a, tu ești tipa care a venit la agățat bărbați cu bani !,( upssss, ia te uită la ce duce prea multă încredere). A, după emisiune s-a lăsat și cu ceva promisiuni, Maria, când vii la București , luăm legătura că o să facem și o să dregem. Am luat legătura când am ajuns la București dar nu am făcut și nu am dres nimic.

Iată însă că în același an primesc telefon de la CD Radio Napoca. Și în același an se întâmplă tot ce în mod normal ar fi trebuit să mi se întâmple la București dacă cineva s-ar fi ținut de cuvânt. Am fost la Cluj,  am intrat în studio, am înregistrat un demo, acest demo a fost trimis la București, apoi am mai înregistrat o piesă de Crăciun , piesă care a apărut pe compilația Wintercont alături de Taxi și Talisman, apoi am înregistrat album, apoi tot un om de la CD Radio care s-a mutat la București și prezenta Matinalul la Radio România Actualități m-a prezentat țării ca fiind Maria-Magdalena Dănăiă. Apoi am mers la preselecție la Mamaia iar Dida Drăgan m-a privit cu ochi mari, vocea solistei care cânta piesa ”Ce mai faci” difuzată frecvent  la Matinal pe RRA, căpăta o față, o prezență fizică , o atitudine scenică , ceva ce nu îi displăcea. Apoi anul următor am fost la creație la Mamaia iar președintele juriului a inventat pur și simplu un premiu pentru mine pentru că membrii juriului  aveau  oamenii lor în concurs care trebuiau să câștige, puteam să fiu eu Celine Dion a folkului, ei nu mi-ar fi dat notă de trecere pentru că pur și simplu nu contam. Țara a făcut cunoștință cu Maria Magdalena Dănăilă mulțumită postului  de radio din Cluj CD Radio Napoca , post de radio care m-a ajutat să îmi orchestrez piesele și să am cu ce mă prezenta pe cea mai mare scenă muzicală a țării cu transmitere live la televiziune, Prima TV în acel an.  Și am mulțumit Clujului în momentul în care am primit premiul de Excelență Artistică ”Ion Voicu” – premiu pe care l-am dedicat foklului contemporan pentru că muzica românească are nevoie și de noi. Eram la mare, eram la Mamaia, mari vedete ale muzicii mă aplaudau din public iar de acasă iubitorii de folk cădeau pe gânduri : uite că nu a câștigat ”Om Bun” și totuși iată cum susține folkul deși nimeni din cei ce au putere în folk nu a ajutat-o să ajungă la acest moment de glorie. Cât a contribuit prezența mea la o emisiune live de pe o plajă din Costinești în ascensiunea mea către acest moment?

Am mers apoi la Folk You. Directorul festivalului a promis mult și, binențeles,  după 4 ani m-a bătut cu părere de rău pe umăr după ce s-a văzut cu sacii în car. A fost sfârșitul lumii? Nici pe departe.  Dar aș fi putut fi un produs de excepție pe care acest festival l-ar fi putut lansa pe piață, având premii și la Mamaia, atât la interpretare cât și la Creație. Cam asta face dintr-un festival national, un festival mare : lansarea pe piață a unui nume nou. Nu doar un CD pe tarabă alături de numărul din acea lună a ziarului. Un nume care să iasă pe sticlă, să ajungă la marele public . Asta a făcut  din Mamaia un festival mare. Aveam multe idei – susținute profesional  și – fără dar și poate și financiar, nu am nici o îndoială că am fi găsit și banii pentru asta. Dar când să ne apucăm de treabă, sunt bătută cu părere de rău pe umăr.  Mă mai puteam prezenta anul următor la acest festival? Binențeles că nu.

Ai putea crede că s-a terminat totul. Dar a venit rândul masteratului international de teatru muzical România –China să își facă loc în viața mea. Masterat încheiat  glorios cu spectacolul de disertație din sala de spectacole a  Palatului Cotroceni. Hello? Repet, Palatul Cotroceni, în prezența Excelențelor sale Ambasadorii Chinei și chiar al Statelor Unite, având în vedere că teatrul muzical e prin excelență un produs american preluat cu succes în Marea Britanie și Franța.  Apoi cu bursa de studiu  de limbă și cultură chineză în Academia Centrală de Dramă din Beijing. Apoi cu experiență de muncă tot în Beijing ca profesoară de actorie și engleză. Și ocazii de a arăta publicului din Beijing că mă pricep în special la muzică, nu doar la actoria care mi-a permis să ajung în Academia Centrală de Dramă. Totul era frumos dar mă îndepărta foarte mult de ceea ce clădisem în România. Și primeam prea multe mesaje în care mi se dădea de înțeles că nu ar fi prea bine să renunț la muzica pe care am compus-o deja, chiar dacă șansele de a ajunge pe sticlă sunt aproape inexistente.

Așa că m-am întors în țară cu scopul de a-mi face modulul de pedagogie pentru a putea aplica apoi pentru un loc de muncă în învățământ care să-mi permită să vin în țară și să concertez în vacanțele de vară și de iarnă. (în Beijing nu am lucrat în școli ci în training centeruri care functioneaza in regim after school, deci nu aveam weekend iar în zilele mele libere de luni și marți cu greu puteam prinde ceva pe actorie) .  Doar că acest modul se face doar în Octombrie. Primul gând a fost să muncesc în Beijing până în Septembrie, apoi să vin în țară și să fac modulul de pedagogie. Dar nu am mai plecat. M-am apucat să studiez Radiestezie.  Și  parcă a picat cerul pe mine. Pentru că am intrat într-o lume în care , cu antrenamentul necesar, nu mai pot fi mințită, nu mai pot fi înșelată, nu mai pot fi dusă cu zăhărelul, nu mai pot permite să fiu manipulată psihologic de nimeni. Mai mult, mă pot proteja de orice atac malefic , pot măsura calitatea unui om și beneficitatea oricărei acțiuni înainte de a pleca la drum.

M-am întrebat tot acest timp cât am studiat Radiestezie – de ce nu am știut toate asta mai din timp?! Nu ar mai fi avut nimeni puterea  să mă prostească, să îmi piardă timpul. Răspunsul e simplu. Trebuia să mi se întâmple toate astea pentru a ști exact din ce e făcut omul nu doar  pentru meseria mea de actriță ci pur și simplu pentru a mă căli în procesul de a deveni ființa umană care sunt acum. Trebuia să-mi intre acești oameni în viață pentru a ști pe pielea mea ce înseamnă să ai de-a face cu ei –  între timp și-au pierdut puterea, sunt ca cei doi bătrânei de la păpușile Muppets, se întrec în a insulta pe cei de pe scenă, pe cei cu Putere deci, oameni politici sau de televiziune .  Pur și simplu insultele lor nu contează, nu au nici o influență, nu schimbă cu nimic starea de fapt a lucrurilor. Cât au avut Putere , au irosit-o, promițând fără acoperire. Acum nu mai au puterea , deci nimic din ceea ce spun nu mai contează. Dumnezeu s-a retras din viața lor de mult iar acum sunt condamnați să trăiască în lumea în care patronează muzica de duzină și nimic nu poate opri această muzică de duzină să otrăvească încet și sigur oamenii care nu mai știu diferența între duzină și calitate.

Vacanța de vară e pe sfârșite și recunosc că am o satisfacție uriașă: am avut concert la Vama Veche deși, după șocul din 2009 – și cunoscându-mă bine în obiceiul meu de a nu mă întoarce nicicând acolo unde nimicnicia și-a spus cuvântul – nu credeam că voi mai avea nicicând ocazia de a să păși pe plaja din Vama Veche în plimbarea ușoară de dinainte de concert. Ca și acum zece ani, întâlnirea mea cu marea s-a produs și m-a încărcat suficient pentru a mă ține ”zen” până vara următoare. Cineva m-a sfătuit să pun totuși muzica pe CD-ri, chiar așa, fără timbrul lui pește și fără contract de exclusivitate( de-ți vine să-l iei la palme pe cel ce are astfel de pretenții).  Nu zice rău. O să am de acum încolo CD-uri la mine pe care le voi da gratis , cu autograf, oricui își va dori un material audio cu autograf de la mine. Octombrie se apropie , modulul  de pedagogie se apropie , intrarea în gradul următor de studiu de infoenergie se apropie , simt că mă apropii de un nou nivel al vieții mele. Mă simt ca trecută dincolo de un zid de sticlă prin care pot privi spectacolul lumii , știind exact cine este om bun și cine este om rău, cine are intenții bune și cine are intenții doar aparent semnificative. Poate nici nu voi mai pleca la Beijing deși acum simt că nu ar fi rău să mă întorc pentru că știu mai bine cum să mă raportez la lumea de acolo , mai ales că Radiestezia își are rădăcinile în China Antică.

Nimic nu e întâmplător.  Și nu degeaba există un examen de măsurare înainte de a intra pe teritoriul vindecătorilor. Abia acum îl înțeleg pe Dalai Lama care afirmă că lumea are mai mare nevoie de vindecători și făcători de pace decât de superstaruri și vedete de carton. Lumea e bolnavă și secătuită de războiul nevăzut dintre Bine și Rău. Voi mai sluji lumii ca actriță sau cântăreață dar mi se pare esențial să o slujesc  în special ca susținătoare a Binelui.