Îmi asum

Eram studentă în anul întâi la actorie și aveam de făcut un exercuțiu de improvizație cu colegul meu blond, nu îi dau numele, oricum s-a lăsat de facultate în anul doi. Dar el a fost cel mai tare partener de improvizație din facultate. De altfel domnul profesor  Mircea Gheorghiu ne-a și ales să improvizăm și în examen , prea eram spectaculoși în joaca noastră.

Era acel exercițiu de improvizație în care trăgeam fiecare din bol câte o replică, unul citea cu voce tare replica lui , partenerul de improvizație trebuia să conducă conversația de așa natură încât să încheie exercițiul cu replica lui. Colegul meu avea prima replică, eu trebuia să închei. Culmea e că nici nu îmi mai amintesc replica cu care trebuia să închei eu, nu asta a fost crucial în acel exercițiu. Crucial a fost obligoul dat de profesor. La replica colegului eu nu trebuia să neg, trebuia să recunosc, spun da, așa e. Iar replica de start era ”Te-am văzut ieri pe stradă la braț cu un alt bărbat!”

Când colegul și-a citit replica eu am luat un prag uriaș, am tras aer în piept, căscând gura cutremurată, gata să neg din toate puterile mele dar profesorul mi-a retezat-o – obligo, trebuie să spui da!

Îmi dau acum seama că era ca și cum trebuie să întorc un car uriaș din avântul său de a coborî dealul. Să îmi asum o greșeală. M-ai prins cu mâța în sac. Ce rost are să neg? Suntem în aceeași barcă. Hai să-ți explic ce caută mâța în sacul meu. Hai să-ți explic de ce m-ai văzut cu altcineva.

Greu, nu? Pentru că e împotriva firii. Trebuie antrenament , trebuie educație, exercițiu personal îndelung  repetat pentru a avea tăria să spui da, așa e, hai să vedem cât de grav e, de ce s-a întâmplat așa, ce m-a condus la acest punct, ce facem, reparăm sau dăm ca chiorii vina unul pe celălat și ne despărțim?

A fost un exercițiu superb, una din multele lecții învățate la actorie care mi-au fost utile în viață. De aia e bună actoria, ar trebui să devină obligatorie în toate școlile. Nu e doar antrenamentul unui viitor superstar cum s-ar crede. Actoria te pregătește pentru viață. China deja își dă copiii să facă engleză și actorie de la grădiniță. Toate jocurile acelea sunt importante pentru atitudinea viitorului adult în fața problemelor vieții. Ce fel de femeie vei fi? Una care dă vina pe partener când apare o problemă ? Sau una care recunoaște și îl face pe bărbat să o liniștescă, să zică, hai, nu mai contează cine a greșit, hai c-o rezolvăm.

Nu mai știu care a fost replica de final dar nu o să uit niciodată cum mi-au mers rotițele, cât de mult a trebuit să judec , să muncesc cu fiecare gând și să-l șlefuiesc de așa natură încât să nu degenereze totul într-o ceartă , ci într-o comunicare reală menită să rezolve, să construiască, nu să distrugă. Pentru că știu sigur că ultima replică era de rezolvare, de împăcare.

După fiecare exercițiu de improvizație eram lăsați cu toții să scriem ce am învățat din acel exercițiu. Am scris tare mult … Ce am scris atunci mi-a folosit și la lucrarea de licență dar și pentru tot restul vieții.

Pisici, folk sau videochat

Cineva căreia îi fac pasă sincer de mine și e foarte activă în a mă ajuta sa rezolv blocajul financiar în care mă zbat de când cu pandemia, mi-a dat exemplul unei videochatiste care ziua militează și noaptea se dezbracă la videochat. Ziua sfântă, noaptea panaramă.

Chiar mă gândeam la asta. De ce sunt oamenii atât de interesați și grabnic plătitori la orice ține de sex. Am făcut un experiment acum mulți ani , scriind un articol cu un titlu care conținea cuvântul pornstar. Pura curiozitate, ia, măi, dacă le zic ceva de pornografie devin mai curioși? Și am scris ceva de pornografie, mai precis singurul lucru pe care nu l-aș face dacă aș fi solicitată de un regizor într-un film în rol principal. La școala de actorie te învață că tu ca actor devii personajul din piesă, corpul nu-ți mai aparține. Și dacă rolul cere să apari în pielea goală în fața publicului, dacă ai cohones de actrița, o faci. Dar dacă „regizorul” e realizator de filme porno – acolo deja se schimbă problema. Nu-ți trebuie școală de actorie pentru ce se întâmplă acolo. Și ca artist trebuie să spui nu.

Din ciclul „ești ceea ce mănânci” este de datoria mea să fac concurență produselor plătite online. Nu am eu de gând să le bag mințile în cap fetelor care au impresia că punctează minunat făcând ziua protest și noaptea videochat. Și dacă unora li se pare normal să plăteasca pentru ce fac ele, iarăși, e inutil să mă apuc eu acum să le țin lecții de moralitate. Atenționez doar publicul că e de datoria lor să hrănească lupul cel alb din ei și astfel lupul negru va flămânzi și în cele din urmă va muri. Totul se poate reeduca. Dacă corpului tău nu îi fac bine anumite alimente, trebuie cu răbdare să îl reeduci ce să mănânce ca să fie sănătos. Nu e simplu, trebuie timp, răbdare și chiar luptă cu tine însuți. Dar vei constata că funcționează. Și vei vedea că orice dependenta poate fi vindecată.

Voi scrie pe blog și voi cânta duminica la 4. Vei ști că Maria cânta la ea acasă duminica la 4. Vei ști că videochatistele se umplu de bani noaptea, pozând în activiste ziua dar tu vei ști că sunt și artiști care îți oferă un alt fel de mâncare. Va fi alegerea ta cum vei ține în viață lupul cel alb. Pentru că cel negru face ceva pe concurență. Dar uite că totuși concurența poate crea surprize. Și în ciuda celor ce stau acasă și se uită la videochat, cei ce nu au făcut ceva pe el de vot și au ieșit la alegeri au adus înapoi apa calda în București. Așa că nu, nu am un exemplu în videochatiste. Ceea ce vă voi oferi eu online va fi hrană pentru lupul cel alb. Și nu va fi o treabă ușoară. Dar este ceea ce aleg să fac pentru ca lupii albi să-și recapete puterea.

Un nou nivel

42378165_2681210831905249_1024312192146604032_nA fost o vreme când mergeam prin festivaluri de muzică folk. Le câștigam dar aveam doar o bucurie vremelnică, știam că nu înseamnă nimic. Luam banii de premiu și mergeam acasă. Și am fost și la Costinești o dată. Și am fost într-o emisiune transmisă pe plajă. Ceea ce a reieșit din emisiune nu a fost că am o voce grozavă, ci că am venit la mare în speranța că mă voi cupla cu un tip bogat și mă voi mărita cu el (eu râdeam și glumeam, având încredere totală în tipul de la microfon care a manipulat cu bună știință discuția în direcția aceasta). Seara la discotecă am intrat în vorbă cu un tip și am vrut și eu să mă laud că am fost la emisiune și am cântat live, tipul râde, a, tu ești tipa care a venit la agățat bărbați cu bani !,( upssss, ia te uită la ce duce prea multă încredere). A, după emisiune s-a lăsat și cu ceva promisiuni, Maria, când vii la București , luăm legătura că o să facem și o să dregem. Am luat legătura când am ajuns la București dar nu am făcut și nu am dres nimic.

Iată însă că în același an primesc telefon de la CD Radio Napoca. Și în același an se întâmplă tot ce în mod normal ar fi trebuit să mi se întâmple la București dacă cineva s-ar fi ținut de cuvânt. Am fost la Cluj,  am intrat în studio, am înregistrat un demo, acest demo a fost trimis la București, apoi am mai înregistrat o piesă de Crăciun , piesă care a apărut pe compilația Wintercont alături de Taxi și Talisman, apoi am înregistrat album, apoi tot un om de la CD Radio care s-a mutat la București și prezenta Matinalul la Radio România Actualități m-a prezentat țării ca fiind Maria-Magdalena Dănăiă. Apoi am mers la preselecție la Mamaia iar Dida Drăgan m-a privit cu ochi mari, vocea solistei care cânta piesa ”Ce mai faci” difuzată frecvent  la Matinal pe RRA, căpăta o față, o prezență fizică , o atitudine scenică , ceva ce nu îi displăcea. Apoi anul următor am fost la creație la Mamaia iar președintele juriului a inventat pur și simplu un premiu pentru mine pentru că membrii juriului  aveau  oamenii lor în concurs care trebuiau să câștige, puteam să fiu eu Celine Dion a folkului, ei nu mi-ar fi dat notă de trecere pentru că pur și simplu nu contam. Țara a făcut cunoștință cu Maria Magdalena Dănăilă mulțumită postului  de radio din Cluj CD Radio Napoca , post de radio care m-a ajutat să îmi orchestrez piesele și să am cu ce mă prezenta pe cea mai mare scenă muzicală a țării cu transmitere live la televiziune, Prima TV în acel an.  Și am mulțumit Clujului în momentul în care am primit premiul de Excelență Artistică ”Ion Voicu” – premiu pe care l-am dedicat foklului contemporan pentru că muzica românească are nevoie și de noi. Eram la mare, eram la Mamaia, mari vedete ale muzicii mă aplaudau din public iar de acasă iubitorii de folk cădeau pe gânduri : uite că nu a câștigat ”Om Bun” și totuși iată cum susține folkul deși nimeni din cei ce au putere în folk nu a ajutat-o să ajungă la acest moment de glorie. Cât a contribuit prezența mea la o emisiune live de pe o plajă din Costinești în ascensiunea mea către acest moment?

Am mers apoi la Folk You. Directorul festivalului a promis mult și, binențeles,  după 4 ani m-a bătut cu părere de rău pe umăr după ce s-a văzut cu sacii în car. A fost sfârșitul lumii? Nici pe departe.  Dar aș fi putut fi un produs de excepție pe care acest festival l-ar fi putut lansa pe piață, având premii și la Mamaia, atât la interpretare cât și la Creație. Cam asta face dintr-un festival national, un festival mare : lansarea pe piață a unui nume nou. Nu doar un CD pe tarabă alături de numărul din acea lună a ziarului. Un nume care să iasă pe sticlă, să ajungă la marele public . Asta a făcut  din Mamaia un festival mare. Aveam multe idei – susținute profesional  și – fără dar și poate și financiar, nu am nici o îndoială că am fi găsit și banii pentru asta. Dar când să ne apucăm de treabă, sunt bătută cu părere de rău pe umăr.  Mă mai puteam prezenta anul următor la acest festival? Binențeles că nu.

Ai putea crede că s-a terminat totul. Dar a venit rândul masteratului international de teatru muzical România –China să își facă loc în viața mea. Masterat încheiat  glorios cu spectacolul de disertație din sala de spectacole a  Palatului Cotroceni. Hello? Repet, Palatul Cotroceni, în prezența Excelențelor sale Ambasadorii Chinei și chiar al Statelor Unite, având în vedere că teatrul muzical e prin excelență un produs american preluat cu succes în Marea Britanie și Franța.  Apoi cu bursa de studiu  de limbă și cultură chineză în Academia Centrală de Dramă din Beijing. Apoi cu experiență de muncă tot în Beijing ca profesoară de actorie și engleză. Și ocazii de a arăta publicului din Beijing că mă pricep în special la muzică, nu doar la actoria care mi-a permis să ajung în Academia Centrală de Dramă. Totul era frumos dar mă îndepărta foarte mult de ceea ce clădisem în România. Și primeam prea multe mesaje în care mi se dădea de înțeles că nu ar fi prea bine să renunț la muzica pe care am compus-o deja, chiar dacă șansele de a ajunge pe sticlă sunt aproape inexistente.

Așa că m-am întors în țară cu scopul de a-mi face modulul de pedagogie pentru a putea aplica apoi pentru un loc de muncă în învățământ care să-mi permită să vin în țară și să concertez în vacanțele de vară și de iarnă. (în Beijing nu am lucrat în școli ci în training centeruri care functioneaza in regim after school, deci nu aveam weekend iar în zilele mele libere de luni și marți cu greu puteam prinde ceva pe actorie) .  Doar că acest modul se face doar în Octombrie. Primul gând a fost să muncesc în Beijing până în Septembrie, apoi să vin în țară și să fac modulul de pedagogie. Dar nu am mai plecat. M-am apucat să studiez Radiestezie.  Și  parcă a picat cerul pe mine. Pentru că am intrat într-o lume în care , cu antrenamentul necesar, nu mai pot fi mințită, nu mai pot fi înșelată, nu mai pot fi dusă cu zăhărelul, nu mai pot permite să fiu manipulată psihologic de nimeni. Mai mult, mă pot proteja de orice atac malefic , pot măsura calitatea unui om și beneficitatea oricărei acțiuni înainte de a pleca la drum.

M-am întrebat tot acest timp cât am studiat Radiestezie – de ce nu am știut toate asta mai din timp?! Nu ar mai fi avut nimeni puterea  să mă prostească, să îmi piardă timpul. Răspunsul e simplu. Trebuia să mi se întâmple toate astea pentru a ști exact din ce e făcut omul nu doar  pentru meseria mea de actriță ci pur și simplu pentru a mă căli în procesul de a deveni ființa umană care sunt acum. Trebuia să-mi intre acești oameni în viață pentru a ști pe pielea mea ce înseamnă să ai de-a face cu ei –  între timp și-au pierdut puterea, sunt ca cei doi bătrânei de la păpușile Muppets, se întrec în a insulta pe cei de pe scenă, pe cei cu Putere deci, oameni politici sau de televiziune .  Pur și simplu insultele lor nu contează, nu au nici o influență, nu schimbă cu nimic starea de fapt a lucrurilor. Cât au avut Putere , au irosit-o, promițând fără acoperire. Acum nu mai au puterea , deci nimic din ceea ce spun nu mai contează. Dumnezeu s-a retras din viața lor de mult iar acum sunt condamnați să trăiască în lumea în care patronează muzica de duzină și nimic nu poate opri această muzică de duzină să otrăvească încet și sigur oamenii care nu mai știu diferența între duzină și calitate.

Vacanța de vară e pe sfârșite și recunosc că am o satisfacție uriașă: am avut concert la Vama Veche deși, după șocul din 2009 – și cunoscându-mă bine în obiceiul meu de a nu mă întoarce nicicând acolo unde nimicnicia și-a spus cuvântul – nu credeam că voi mai avea nicicând ocazia de a să păși pe plaja din Vama Veche în plimbarea ușoară de dinainte de concert. Ca și acum zece ani, întâlnirea mea cu marea s-a produs și m-a încărcat suficient pentru a mă ține ”zen” până vara următoare. Cineva m-a sfătuit să pun totuși muzica pe CD-ri, chiar așa, fără timbrul lui pește și fără contract de exclusivitate( de-ți vine să-l iei la palme pe cel ce are astfel de pretenții).  Nu zice rău. O să am de acum încolo CD-uri la mine pe care le voi da gratis , cu autograf, oricui își va dori un material audio cu autograf de la mine. Octombrie se apropie , modulul  de pedagogie se apropie , intrarea în gradul următor de studiu de infoenergie se apropie , simt că mă apropii de un nou nivel al vieții mele. Mă simt ca trecută dincolo de un zid de sticlă prin care pot privi spectacolul lumii , știind exact cine este om bun și cine este om rău, cine are intenții bune și cine are intenții doar aparent semnificative. Poate nici nu voi mai pleca la Beijing deși acum simt că nu ar fi rău să mă întorc pentru că știu mai bine cum să mă raportez la lumea de acolo , mai ales că Radiestezia își are rădăcinile în China Antică.

Nimic nu e întâmplător.  Și nu degeaba există un examen de măsurare înainte de a intra pe teritoriul vindecătorilor. Abia acum îl înțeleg pe Dalai Lama care afirmă că lumea are mai mare nevoie de vindecători și făcători de pace decât de superstaruri și vedete de carton. Lumea e bolnavă și secătuită de războiul nevăzut dintre Bine și Rău. Voi mai sluji lumii ca actriță sau cântăreață dar mi se pare esențial să o slujesc  în special ca susținătoare a Binelui.

Înapoi la Credinţă

teacher

Pe 24 Decembrie am sărbătorit-o pe sora mea Diana Teodora. Povestea vieţii mele e strict legată de povestea vieţii ei. S-a îmbolnăvit la 17 ani de schizofrenie şi toate împlinirile mele din această viaţă au fost făcute cu ajutorul lui Dumnezeu, răsplată pentru crucea pe care refuz s-o arunc din spate şi s-o internez într-o instituţie specializată. Sunt fericită că Dumnezeu mi-a dat talentul de a scrie muzică şi de a cânta şi sunt fericită de tot ce am putut realiza în ciuda piedicilor sociale care te forţează să-ţi pierzi integritatea în faţa unor oameni care uită că meseria pe care o au e tot dar de la Dumnezeu. Uită că ajutând un om talentat îşi fac datoria faţă de Dumnezeu în primul rând. Nu e treaba mea să-mi bat capul cum vor plăti aceşti inconştienţi la Judecata de Apoi. Nimeni în această viaţă nu şi-a bătut joc de mine fără să plătească. Ar fi trebuit să am o carieră simplă, frumoasă, în Bucureşti, slujind actoriei şi muzicii folk pentru care am terminat o facultate, am terminat un masterat şi am câştigat nişte festivaluri naţionale în timpul cărora mi-a zvânit inima în mine mai-mai să plesnească. M-am simţit în pragul infarctului şi la Mamaia şi la Eurovizion pentru că pur şi simplu toate transmisiunile live la televizor încarcă artistul care cântă în direct cu o energie uriaşă a  tuturor celor care îl privesc în acel moment.

A existat un moment în care m-am îndoit de existenţa lui Dumnezeu când am văzut prostia aceea de film, Secretul. Tot din disperarea de a o vindeca pe sora mea am crezut că depinde de mine şi de gândurile mele să o vindec, să o fac bine. Şi am plecat un an în Beijing, departe de mama şi de sora mea , lăsând sora mai mare care munceşte în Italia să le ţină sub observaţie telefonic. Mama, care a avut şi ea internări la psihiatrie şi care formează cu sora mea mai mică ceea ce în psihiatrie se numeşte „boală în cuplu” a minţit-o în mod constant pe sora mai mare la telefon , spunând că Diana e bine, să nu ne facem griji. Dar timp de un an de zile Diana nu a mai luat nici o singură pastilă. Iar în tot acest timp eu nu am mai zis nici măcar rugăciunea „Tatăl nostru” , considerând absolut inutil acest lucru. La întoarcerea în ţară am găsit, binenţeles un dezastru. Şi tare, tare greu aduci pe linia de plutire un bolnav de schizofrenie. Tare greu reuşeşti să îl faci să ia tratament din nou – şi nu primeşti nici un ajutor de la aşa zişii specialişti care ar trebui să te asiste când te duci să te plângi că ai o agitată în casă şi că ţi-e frică să dormi sub acelaşi acoperiş cu ea. Ei te pun să completezi o cerere, apoi te asigură că vor veni să te rezolve – dar ei nu vin, aşteaptă să pui tu mâna pe telefon să chemi salvarea care nu vine dacă nu ai şpaga pregătită şi nu se bagă la agitaţi pentru că le e frică să nu fie răniţi.

Am fost în pericol să mă îmbolnăvesc şi eu ca Diana. Dar ştiţi de ce? Pentru că nu mai aveam protecţia rugăciunii, acel zid ridicat zi de zi, săptămână de săptămână, an de an – dimineaţa, seara , iar în posturi la orice maslu despre care ştiam că se întâmplă. Prostia aceea ce film care mi-a inoculat idioţenia că totul depinde de mine m-a oprit din rugăciune iar eu nu am ştiut că sora mea se simţea mai bine nu doar datorită tratamentului dar mai ales mulţumită rugăciunilor mele. Mulţumiţi-i lui Dumnezeu în fiecare zi că nu aveţi motiv să vă rugaţi aşa ca mine şi aveţi mare grijă, nu mă judecaţi şi nu trageţi voi  concluzii după capul vostru infectat de idioţenia legii atracţiei.

M-am întors din Beijing după o experienţă traumatică acolo dar acasă am recuperat credinţa tot mulţumită Dianei. N-o să vă descriu ce s-a întâmplat, spun doar că a redevenit motivul pentru care mă rog zilnic, ţin post şi merg la masluri, ridicând strat cu strat zidul care o păzeşte de un chin karmic , o plată pe care doar prin rugăciunile mele poate fi achitată.

E pace şi linişte de Crăciun în casa mea şi mă încearcă o fericire fără seamăn să stau la masă cu sora şi mama mea. Mă întristez doar când primesc mesaje de la Credidam cum că s-ar face plăţi pentru drepturile de interpret. Am mai avut eu nişte necazuri cu ei, am avut curajul să-i ameninţ că-i aduc în instanţă dacă nu îmi plătesc ceea ce mi se cuvine din difuzările de pe România Actualităţi. Din păcate rechinii ştiu bine să se apere şi au grijă să îşi bage coada conform principiului „dezbină şi cucereşte”. Şi am renunţat de atunci să mă iau de ei iar ei au nesimţirea să nu îmi mai plătească decât nişte sume absolut jignitoare. Îi las în pace pentru că nu mă pot lupta cu ei fără susţinere şi am renunţat să cer susţinere acolo unde răspunsul e indirect – nu pot să te ajut pentru că o să am eu probleme. Spun mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am înfăptuit până acum. Şi îi mulţumesc şi pentru toţi oamenii pe care mi i-a scos în care ca să îmi câştig existenţa cu harul pe care îl am. Iar aceşti oameni m-au ajutat şi ei cât au putut.

La anul, pe la sfârşitul lui ianuarie voi pleca în Beijing ca profesoară de actorie. De această dată cu viză de muncă, contract semnat direct din ţară, cu toate asigurările că nu se va mai repeta experienţa nenorocită de astă vară. Nu vreau să plec, credeţi-mă. Şi nu ar fi trebuit să plec dacă toate s-ar fi întâmplat aşa cum ar fi trebuit şi aş fi avut cariera muzicală şi actoricească pentru care am muncit din greu dar de care cineva şi-a bătut joc. Se chirceşte carnea pe mine doar gândidndu-mă la acea expresie „Dumnezeu nu dă cu parul”. În funcţie de cum se va desfăşura totul la anul, se vor lega lucrurile pe viitor şi voi lansa muzica mea pe piaţă cu bani câştigaţi de mine, fără să mă umilesc în faţa nimănui.

Asta mă îngrijorează cel mai puţin. Principala mea grijă e Diana şi tratamentul ei în lipsa mea şi nesimţirea uriaşă a celor care fac fundul mare, şezând în spatele unui birou, declarând-o cu handicap de gradul doi şi ignorând realitatea unei boli în cuplu a cărei regulă e faptul că mama opreşte tratamentul bolnavei dintr-un motiv care nouă, celor sănătoşi ni se pare inexplicabil, nefiresc, contrar legilor naturii conform cărora o mamă îşi apără copilul instinctiv. Nu ştiu unde să mă duc, pe cine să ameninţ, pe cine să dau în judecată, cu cine să mă bat. Şi pentru asta îmi trebuie susţinere. Dar când problemele sunt atât de mari, chiar şi cei mai bine intenţionaţi se sperie şi se retrag cu coada între picioare. Nu mie îmi vor da socoteală.Toţi vom muri. Şi toţi vom avea de completat un chestionar conform căruia vom merge spre Dreapta sau spre Stânga.

 

Am revenit

Nu am mai scris de tare mult. 5 ani! Incredibil… Mi-au trebuit totuşi 5 ani ca să găsesc nişte răspunsuri. Încă nu le-am găsit dar măcar sunt mai sănătoasă din multe puncte de vedere. Nu mai pot însă să spun hotărât : aşa e bine. Pentru că nu mai ştiu cum e bine. Am avut nişte convingeri extrem de puternice. Nu le mai am. Poate e bine că nu le mai am. Dar mi-am dorit uriaş să schimb lumea prin convingerile mele. Altfel ce rost are să reuşeşti doar tu? Am lipsit mult timp pentru că nimic din ce stătea în picioare nu mai stătea iar în inima mea a fost un gol uriaş cauzat de nişte oameni mici pe care îi credeam uriaşi. Mi-am dorit să reuşesc şi să fiu un exemplu, să zic , uite, eu am reuşit, asta e calea, fiţi şi voi aşa şi lumea asta bolnavă se va vindeca. Dar exact colacul meu de salvare a fost o minciună uriaşă.

%c2%ac-icsphoto-_-andrei-mosloc33

Privesc către oameni care au reuşit – şi privesc şi lumea care nu e cu nimic mai frumoasă după ce ei au reuşit. Mă uit la Bob Dylan care a cucerit Premiul Nobel pentru literatură – şi la cât de uriaş a cresut ţara lui prin generaţia pe care a inspirat-o şi mă uit şi la ţara mea care îşi are şi ea folkiştii ei dar care servesc muzica şi cuvântul şi nu prea au curaj să zdruncine nişte conştiinţe. Cred că un folkist adevărat în România ar trebui să fie un ghimpe în coasta oricărei forme de guvernare. Nu mă consider o folkistă în adevăratul sens al cuvântului. Şi asta nu pentru că am fost la un moment dat  admisă (miracol!) şi premiată pe deasupra la Festivalul Mamaia. Doar dacă aş fi persecutată, sau la închisoare după ce am pornit o întreagă revoluţie m-aş simţi poate un pic mai folkistă decât sunt sau am fost vreodată. Folkistul nu trebuie să servească muzica sau cuvântul. El trebuie să stea de veghe ţării. Să scoată lumea în stradă şi să nu aibe pace şi somn până nu vede ţara lui vindecată de corupţie. Hopaaa… Na, că am găsit o convingere de nezdruncinat. Asta mai stă în picioare.

Am un master de teatru muzical şi am privit lumea de pe partea cealaltă a globului. Am stat un an izolată şi am avut timp să mă scutur un pic de nişte convingeri de nezdruncinat. Urc pe scenă cu relaxarea unui om care ştie ce face, m-am străduit să fiu artistă cu acte în regulă şi să ies din convingerile mele de artist autodidact. Muzica e uriaşă dar omul e şi mai uriaş iar asta nu poţi înţelege decât studiind actorie. Mă scufund în universul uman şi încerc să uit ce m-a întristat când credeam că ştiu şi înţeleg ce e de făcut. Voi mai scrie pe-aici, poate voi mai posta un cântec, un vers … Dar nu mai am acea traiectorie, acel nerv de a merge pe o cale, convinsă că asta va vindeca lumea. Şi asta mă întristează uriaş…