Gata sărbătorile

Am făcut o pauză de la viața mea, gândind că poate i se face lui Prințișor dor de mine. Problema e că nu pot lăsa chiar cu totul viața mea în urmă, am mereu o grijă să verific, să fie totul ok, mai ales cu pandemia asta. Și am mai trecut pe acasă, evident. Și am dat și de Prințișor. I-a fost dor de mine? Mai mult de-o grămadă #niciunstres . Cred că are alt stăpân. Să te facă stăpânul acela celebru, Prințișor dragă.

Motăneii de care am avut grijă pe perioada sărbătorilor sunt doi prințișori care pe lângă mieunat, ciripesc ca două păsărele. Cruuuu, cruuuu mă întâmpinau în fiecare dimineață , le dădeam păpică, apoi săreau la mine în brațe cât îmi beam cafeaua și se alintau de mama focului. Of, ce vremuri frumoase erau când se alinta și Prințișor la mine. ”Castreaza-l și să vezi tu cum se cumințește.” Cam acesta e planul.

Laptop, cursuri, citit în liniște, ascunsă, fără otrava energetică de sub un acoperiș în care trăiesc două bolnave psihic. Oricât le-aș iubi, am nevoie să mai stau departe de ele uneori. Măcar de ele știu sigur că sunt bolnave. Și am grijă de ele pentru că la mâna statului ar muri cu zile. Dar ele sunt pașnice. Și chiar dacă îți pun răbdarea la încercare , știu sigur că nu îmi vor răul.

Dar ce te faci cu nebunii care umblă liberi, nedepistați ? Pur și simplu nu mai știi care e sănătos la cap. Așa că, dacă știi sigur că ai prieteni sănătoși la cap, păstrează-i și protejează-i. Sunt atât de mulți nebuni care umblă liberi încât, dacă nu-i protejezi pe cei sănătoși, o să se contamineze și ei. Covidul e minciună pe lângă psihoză.

Am trecut aseară pe acasă, o verificare scurtă că totul e ok și am plecat. Când mă uit în urmă, Crizantema și Bursucuța țup-țup-țup în urma mea. Ehei, Crizantemo, gata, ai învățat și tu să ieși la plimbare? Și eu care voiam să te învăț să faci la wc… Hai, fugi acasă că e noapte , fugi să te joci cu mama.

Am continuat să merg spre stație și mă uit iar în urmă, Crizantema hotărâtă după mine. A simțit ea că mi-am schimbat sediul și zice, nu știu unde te duci dar ia-mă și pe mine, vin și yo. Of… Am luat-o în brațe și m-am întors acasă, cu Bursucuța țup-țup-țup pe urmele mele. Am intrat în casă, Bursucuța a rămas la ușă. Hai, intri? Nu a intrat. Bine, stai la ușă. Nu mă mai țin nervii să o conving să intre, oricum face ce vrea ea.

Am intrat și am stat un pic în brațe cu Crizantema. I-a fost dor de mine , mititica, eu credeam că s-a atașat de mama, de Diana, nu, ea mă vrea pe mine. Și mă vrea pe mine pentru că eu pur și simplu le iubesc, le alint , le ciufulesc, le strâng în brațe. E fantastic câtă nevoie au animăluțele astea nu doar să le dai de mâncare, cât mai ales să le iei în brațe măcar un pic, apoi pleacă ele singure, dar să stea un pic în brațe la tine, să toarcă un pic la pieptul tău. Mama și Diana sunt aspiratoare de energie, au nevoie să li se dea. Nu știu că în ele stă sursa fericirii, că trebuie mai întâi să își ofere singure tot confortul, tot ce iși doresc ca apoi să aibă suficient cât să nu se simtă bine dacă nu le dă și altora. Pisicile au simțit asta. Și de asta sunt mai atașate de mine.

Am lăsat-o pe Crizantema în dormitor și am plecat. Bursucuța tot la ușă. Hai, intri azi? Nu a intrat. A coborât scările înaintea mea și s-a dus în grădină. Am peca în stație, gândindu-mă la Prințișor. Pe unde o fi ninunea aia? Mă gândeam la el, stând în stație. Când vine autobuzul meu? 2 minute. Văd o pisică în stație. Ce seamănă cu Bursucuța… Mă uit mai bine. Aoleu, e chiar Bursucuța. Pe Crizantema am rezolvat-o, am luat-o pe sus, am băgat-o în casă dar pe Bursucuța nu o prostesc. Ea a așteptat la ușă, știind că mă întorc și a venit după mine în stație. Nu știu unde te duci, vin și eu cu tine cu autobuzul, mă iei? ”Fugi acasă, fugi!” Am trecut-o strada și a rămas pe celălalt trotuar. A venit și autobuzul meu. M-am urcat în el și m-am uitat după Bursucuța. A dispărut ca prin farmec.

Mă așteptam ca familia regală să fie cea care îmi simte lipsa. Să se perpelească Prințișor și Prințesika după mine. Dar uite că Bursucuța și Crizantema s-au ținut hotărâte , ”nu știm unde pleci, noi venim cu tine… ” 

Prințișor are un rival

Negru ca noaptea. Și cam de vârsta lui. De mici se bat pe grădina de sub balcon și pe atenția Bursucuței. Evident că Prințișor a câștigat. Dar și-a luat și bătaie de la el. L-a bătut măr o dată și l-am ajutat să scape din ghearele lui. A fost o zi tristă pentru el și l-am ajutat să treacă peste necaz, peste tristețea înfrângerii. Dar cine râde la urmă râde mai bine. Are supremația asupra grădini și obsesia de a sta pe afară pentru a-și păzi teritoriul. Și o are pe Bursucuța la noi în casă, nu îl lasă să se dea la ea dar nici afară nu e să își facă ochi dulci cu rivalul lui.

Nu l-am mai văzut o vreme și am crezut că a dispărut. Dar nu. A revenit. Unde o fi fost, nu știu. Dar tot dă târcoale zonei și l-am văzut chiar pe lada de la geamul vecinului de la parter, de unde îl dădeam eu jos cu un papuc pe Prințișor. Vai, aceea e sfidarea supremă. L-am alungat de acolo.

Îl susțin pe Prințișor de câte ori e în impas pe afară. Am impresia că asta îi dă un plus de putere. Nici măcar nu știu dacă rivalul lui cel negru are stăpân. Trebuie să recunosc că e un motan foarte frumos. Dar mai frumos ca Prințișor nu e. Că nuuu e , și gata. #Prințișorrules

În seara asta au fost sincron toți ai casei. A venit și Bursucuța la geam, a ieșit și Prințișor pe un parbriz, toată gașka e la căldură. Nu o găseam pe Prințesika. Mă uit la bucătărie la geam. O văd pe Crizantema stând pe locul unde vine Bursucuța de obicei și așteaptă să se deschidă geamul. Aoleu, treci în casă. Mă uit pe geam. Rivalul lui Prințișor privea de jos de la scară. Aha, banditule, ai pus ochii pe Crizantema. Dar nu ai gusturi proaste deloc. Ce ai zis tu, dacă cu Bursucuța nu merge treaba, ia te uită ce minunăție de pisicuță albă văd colo la geam. Uită, negrule, uită. Să nu te prind că te dai la Crizantema că te jupoi.

Totuși unde e Prințesika. Acum că e și minunea aia de motan jos la scară mă panichez de-a binelea. Să nu fi sărit pe casa scării și fugit în cel mai pur stil zgubidubiduuuuu să nimerească taman în ghearele motanului.

Îmi dă prin cap să mă uit sub masa din sufragerie. Ne pregătim de Crăciun și am întins deja masa mare, cu fața de masă și mușama, cu tot tacâmul. Prințesika dormea pe un scaun din cele băgate sub masă. Camulfată perfect. Am răsuflat ușarată. Gata. Echipa e completă. Rivalule, mergi la scara ta, în seara asta nu prea ai cu cine să faci conversație din gashka mea de pisici.

Prințesika e prietena Crizantemei

…și Crizantema știe asta. Poate nu își manifestă încă afecțiunea față de ea, mai precis nu îi face băiță  și nu fac năniță amândouă. Dar nu mai reacționează agresiv la ”atacurile ” ei. Știe că de fapt ea e prietena care nu caută bătaie. Hei, suntem pisicuțe. Ai uitat că așa ne jucăm noi?

Așa că dimineața începe cu făgăreala celor două prințese pisicuțe care își fac încălzirea. Acum iese și Crizantema în grădină cu Prințesika dimineața, nu neapărat ca să își facă nevoile dar ca se bucure de natură ca o pisică adevărată. Și nu a uitat de kitul de dresaj. Chiar dacă a văzut cât de tare  e să își facă nevoile în natură, să scormonească în pământ adevărat, apreciază totuși soluția de urgență care este toaleta. E totuși o ușurare să ai toaleta la doi pași și să nu trebuiască să o rupi la fugă în grădină și să trebuiască să faci o gropiță în pâmânt când te scapi pe tine.

Se iubesc, se joacă amândouă iar eu le ”ajut” să se apropie. Hodoronc tronc le pun una lângă alta. Prințeska e dispusă să se dea pe față, cum s-ar spune. Crizantema însă mai are nevoie de puțin timp. Încă nu se pupă, încă nu își fac băiță și nu fac năniță amândouă. Dar Prințesika nu mai e disperată să se bucure de afecțiunea mea. Are nevoie să se joace cu noua ei prietenă. Stă mult prin preajma ei, stă mult în sufragerie, doarme acolo , apropape uit de ea când mă iau cu treabă uneori. Dar de câte ori mă apuc de scris e imperios necesar să vină fuguța și să se holbeze pe ecran, să vadă ea ce scriu și să mă trezesc că îmi ocupă tastatura  și nu mai pot să scriu. E parte din distracție. Dar ce e curios e că a început și Prințesika să muște ca draga ei prietenă Crizantema. Nu agresiv ci ca formă de afecțiune. Ce dovadă mai clară că o iubește pe Crizantema când încearcă să o imite și să îi preia apucăturile ei caracteristice. Bine că nu zgârie.

Pisicuțele au nevoie să se joace, au nevoie să socializeze. Cum eram noi când eram mici și eram disperați să ieșim la joacă. Când se aproapie această fază – copiii ușor-ușor se îndepărtează de părinți. Vine faza când îi manipulează ca să-I toace de bani și să obțină ceea ce-și doresc de la ei fără să mai fie disperați după afecțiunea lor, fără să mai plângă după ei când aceștia se îndepărtează.

Prințișor e deja sută la sută în acel modul. Nu are nici un fel de problemă să îl las afară tot timpul. Dacă ar găsi și de mâncare afară s-ar lipsi de mine pentru totdeauna. Sau cel puțin așa crede. Astă vară când m-am întors acasă după o lună , m-a tratat o vreme cu o afecțiune neobișnuită. E clar că i-a fost dor de acea persoană care să iasă după el, care să îl care în brațe până acasă, care să îl spele împotriva voința lui și să îl hrănească doar cu ceea ce îi place lui. Mama nu știe cu ce îl hrănesc. Sora mai mare cât a fost în concediu nu știa ce îi place lui. Fiecare a presupus că îi place ceea ce i-ar plăcea oricărei pisici. Cred că Prințișor a trăit sentimentul că s-ar putea ca eu să fi murit și nu o să mă mai vadă niciodată. A trăit ideea de a aprecia ceva abia după ce ai pierdut acel ceva. Mi-a simțit lipsa iar acum, că mă revedea, mi-a arătat o afecțiune neobișnuită.

Dar gata, i-a trecut. A uitat. Îi place să stea afară mai mult decât orice. Iar eu am hotărât să îl las în pace. Să vină singur acasă dacă vrea. Dacă nu vrea, să stea afară până i-o îngheța coada. Important e că există un acasă pentru el.

În curând și pisicuțele vor intra în exact același stil de viață. Dar eu trebuie să le sterilizez înainte de a-și începe viața de pisici în aer liber. Pentru că am încheiat cu crescutul de puiuți. Sunt deja patru pisici titulare sub acest acoperiș. Zic eu că ajunge.  

Prințesika mofturoasa

Prințesika e o dulce dar mă disperă cu mâncarea ca de obicei. Mai ales acum că e post trebuie să îi cumpăr cărniță separat, să o fierb, să arunc prima apă cea cu chimicale și apoi să pun o ceșcuță de orez. Ea mănâncă doar cărniță, fără pieliță, bucățică cu bucățică. Supica, pielea și oasele – Prințișor sau Crizantema. Sau Bursucuța dacă e acasă și ea. Nu am nici o problemă să gătesc separat pentru ea, întâmplător sau nu, e chiar foarte delicioasă mâncarea mea de post iar peștele din week-end e un deliciu. Numai cine ține post savurează peștele cu adevărat în perioada asta. Cu papilele ”curățate” de carne, peștele devine o delicatesă uluitoare și inexplicabilă, cum poate fi așa de bun?!

Ei, dar binențeles că se bucură și pisicile de pește în week-end. Cum s-ar putea altfel? Iar Prințesika e fan absolut al peștelui. Dacă ar mânca doar pește, ar fi cea mai fericită. Dar nu mănâncă și mațele, nici una din pisici nu mănâncă mațele așa cum ar fi normal pentru o pisică. Te bucuri că ai pisică pentru că nu trebuie să arunci mațele când gătești pește. Nu, la noi pisicile adoră peștele dar numai gătit.

Și Prințesika mea savurează peștele. Nimic rău în asta. Dar avem o problemă că apoi nu mai vrea să mânânce cărniță. Terapista mea se dă tare greu pe brazdă și rămâne nemâncată, nu se mai atinge de carne decât cu mare greutate. Se agită că îi e foame, îi pregătesc cărnița, îi pun o bucățică jos, o miroase dar nu o mânâncă. O aștept să se mai agite un pic, îi pun iar o bucățică lângă farfuriuță, o miroase – și iar o rupe la fugă ca apucată de streche.Deși în post , mărturisesc că nu sunt o sfântă și am un repertoriu întreg care țâșnește ca un vulcan #darmănâncăf…..guramă-tiidarazișimâni,mănâncă!!! Cu greu, cu mare greu se îndură și mănâncă vreo două trei bucățele. Ziua de luni e belea cu Prințesika în post.

Aseară din nou m-am supărat pe ea că nu mănâncă și m-am întins un pic pe pat să mă odihnesc și să-mi adun un pic gândurile. Prințesika terapista a venit , am simțint-o cum se urcă pe mine de la glezna până pe pieptul meu. Deschid ochii. Sta și se uită la mine de parcă ar vrea să stăm la povești ca fetele. Nu o las să aștepte, mă apuc de povești cu ea. Să știi , Prințesiko, că sunt tare supărată pe tine că nu mănânci. Uite Crizantema cum mănâncă orice, până și cu crănțănelele s-a dat pe brazdă și mănâncă inclusiv crănțănele de adult. Și tu nici măcar crănțănele moi pentru  pui nu mănânci. Nici conserve, nici pliculeț, nimic.

Mi-a pus o lăbuță pe gură. Gen ”Taci că mă enervezi”. Deci mi-a închis gura cu lăbuța. Și m-a privit cu subânțeles în ochi. De parcă mi-ar fi zis, dragă, dacă mă compari cu țăranca de Crizantema, bagaboanta aia bătăușă pe care o alintați cu toatele și vă topiți atâta după ea, să știi că nu îți mai fac masaj pisicesc în vecii vecilor.

Mai zi ceva…

Operațiunea ”hai să ne jucăm”

De dimineață Prințesika a intrat în modul zgubidubiduuuu. I-am deschis ușa, a bughit-o pe hol pe lada de pe palier și a încremenit , uitându-se la ușa scării. Dau să închid ușa la apartament, o zbughește înapoi în casă. A, nu vrei afară, bine.

Pun de cafea, văd o săgeată cum se repede la ușă, a, deci vrei afară până la urmă. Deschid ușa, o zbughește pe ușă pe lada de pe palier cu ochii la ușa de la scară. Dau să închid, o zbughește înăuntru. Ei, haaaa, nu mai ieși nicăieri, gata!

Mai trebăluiesc prin casă, Prințesika face slalomuri prin sufragerie și, se vede treaba, o intrigă pe Crizantema, hai la joacă! Și Crizantema se molipsește și se ia după ea. Haaa, smekerikă mică, o antrenezi pe Crizantema la o fugăreală de apartament. Baftă.

Crizantema însă nu prea se dumirește de nimic, ea are gândirea fixă, nu face decât să profite de absența lui Prințesika și să vină lângă mine să o mai mângâi, să o mai alint. Pentru ea pofta de joacă a celeilalte pisici e o slăbiciune de care profită ca să fie mai mult lângă mine, să câștige teren în lupta pentru un loc lângă mine.  Prințesika insistă energic și, cumva, o atrage, o molipsește cu pofta ei de joacă. Știe prințesa ce știe. Sunt chestii de-ale pisicilor și își vor rezolva ele problemele fără să mai trebuiască să intervin eu. Tot ce am eu de făcut e să le acord atenție , să mă joc cu ele dar să las natura să își facă treaba și să nu mă mai îngrijorez prea mult în ceea ce le privește.