Bursucuța, această Dory a pisicilor,

Bursucuța, pe vremea când mă chinuiam să o ademenesc în casă

Nu știu dacă v-am explicat cum e cu Bursucuța și cu memoria ei scurtă. Uită de la mână până la gură. A uitat cum am ademenit-o în casă pe vremea când era doar un puișor de pisică, foarte-foarte bună prietenă cu Prințișor. Vai, ce se mai alinta când îl vedea. Imediat ce dădea ochii cu el, se repezea și își mângâia fețișoara de fețișoara lui. Deci love pisicesc în toată regula, deși la început am crezut și despre ea că e motănel. Nu știu care-i treaba dar eu numai pe dos i-am ghicit pe toți. Care am crezut că e motănel, s-a dovedit a fi pisică și invers. Mă bucuram enorm că Prințișor are un prieten, după ce mama l-a lăsat singurel, ducându-i pe Mutriț și Arabella de acasă. Am fost neagră de supărare dar nu am avut ce să fac atunci, am răsturnat cartierul în căutarea lor dar duși au fost. Nici urmă de ei. Probabil frumoși și descurcăreți cum erau, și-au găsit rapid stăpâni. Vorba aceea, pisica își alege stăpânul și nu invers.

Revin la Prințișor și ”prietenul” lui afectuos. Eram hotărâtă să îl adopt. Problema era că nu voia nici picat cu ceară să intre în casă. Nu îl puteam păcăli să intre, ferit-a Sfântul. Îi puneam mâncarea lângă ușa de la intrare, apoi trăgeam farfuria încet-încet. O rupea la fugă ca speriat de bombe, stai, măi prostuțule, oooof, Doamne!

Mare a fost bucuria când am reușit să îl prind în casă. O dată, de două ori – până s-a obișnuit și nu i-a mai fost teamă să intre. Dar tot nu era casa lui permanentă. Și Prințesa îl plăcea pe noul prieten afectuos al lui Prințișor și chiar îl lăsa să se alinte și cu ea ca și cum ar fi noua lui mamă.

Când s-au acomodat amândoi mai bine și am putut să îl iau în brațe am făcut ”controlul” la funduleț. Hopaaaa, Prințișor, băiete, tu se pare, dragule, că ai deja o gagică. Mâine-poimâine faceți și pui. Categoric am zis că o programez pe noua prietenă a lui Prințișor la sterilizare. Pentru că nu mai puteam duce o tură de puiuți sub nici o formă.

Și chinuie-te și ține-i la distanță când s-au făcut suficient de mari și au intrat în călduri. Singura problemă era, firește, mama, care îmi sabota mereu eforturile mele de a-i ține la distanță până vine ziua să îi programez la sterilizat. Dar mama foarte senină zice ”dar lasă-l , dragă, și pe Prințișor să facă pui.” Ce știe ea cum m-am chinuit eu cu prima tură de pui? Dar i-a mers. Am zis da. Îl las pe Prințișor să facă pui.

Nu mai știu de ce am botezat-o pe Bursucuța așa. Poate că era rotunjoară și drăgălașă ca un bursuc din desenele animate ”Povestiri din pădurea verde”. A fost tare speriată în ziua când i-a venit sorocul. Era speriată, nu știa ce se întâmplă cu ea, venise de câteva ori lângă mine și parcă îmi cerea ajutor. Eu o luam în brațe și o băgam în culcuș, convinsă că a venit momentul final. Ea din nou ieșea și venea lângă mine cu o privire speriată, eu o mângâiam și o încurajam, o simțeam că se mai liniștește și iar o băgam în culcuș. Și tot așa până am înțeles că i-a venit sorocul,  i se rupsese apa. Din instinct a încercat să fugă din casă dar eu am dus-o din nou  în culcușul gata pregătit pentru momentul când avea să aducă puiuții pe lume. Cutia avea capacul suspendat, prins de perdeaua rezstentă ca un baldachin. Am băgat mâna în culcuș și o mângâiam ca să știe că sunt cu ea și să nu îi fie frică. Nu mică mi-a fost bucuria câna am apuzit primul ”țiuit”, că la noi născuți nu se poate numi mieunat, e un țiuit drăgălaș. Și l-am văzut pe Ochișor – Gogoshika, puiul cel mare.

Dau atâta detalii ca să se înțeleagă că Bursucuța a fost foarte încrezătoare în mine și extrem de devotată. Cu toate astea, cum au crescut puii mai mari, a șters-o de acasă. Iar Prințișor nu a părut să aibă o problemă cu asta. Animale.

Totuși, când și când, mai dădea pe acasă. Dar a intrat iar în faza în care se uita după ușă dar nu avea curaj să intre. De aia am zis că e un fel de Dory cea cu pierderi de memorie. Hai, măi, Bursucuțo, dă-o-ncolo de treabă, nu mă mai cunoști? Nu mai cunoști casa în care ai făcut primii pui? Hotărât lucru, pisica asta nu mai știa cine sunt. Trebuia să vină mama să reușească să intre în casă. De aceea am zis că ea e pisica mamei. Doar de ea ascultă, doar dacă o cheamă ea intră în casă.

Totuși nu venea des acasă. Iar eu mi-am pus din nou problema frigului, cum să fac să o ademenesc pe Bursucuța iar în casă, să nu stau de grija ei când o veni frigul. De pe la mijlocul lui noiembrie însă vine mereu la geam să intre în casă cum făcea la un moment dat. Se cațără în copacul din grădină, sare pe casa scării și apoi țup la geam. Eu o vedeam și o băgam bucuroasă în casă. Ce bine ar fi fost să fi învățat și Prințișor modalitatea asta de a veni acasă. Și Arabella știa să vină așa acasă. Numai lui Prințișor îi era frică.

Marea mea surpriză a fost când Bursucuța a venit pur și simplu la mine în brațe. De obicei se ducea direct la mama și cât mai stătea în casă fugea de mine, mă privea încordată, gata să o rupă la fugă. Stăteam în fotoliul din bucătărie scriind mesaje pe telefon când m-am trezit cu Bursucuța în brațe. Șoc, nu alta. Ei, na, ce să-ți spun dragă, dar cum de vii la mine, măi, Bursucuță? Nu numai că a venit la mine dar a și început să se alinte pe lângă mine și să-mi cerșească atenție cum n-a mai făcut-o niciodată. Ce-ai pățit, dragă, ce-ți veni? Eu chiar aveam nevoie să mă lase în pace pentru că tastam mesaje pe messenger și nu puteam din cauza ei. Am pus pur și simplu telefonul deoparte și i-am acordat toată atenția mea, mângâind-o și alintând-o. Mi-a primit mângâierile cu o atitudine atât de recunoscătoare, mă privea pur și simplu topită de recunoștință. Era recunoștință în ochii ei ca un om care îți mulțumește că i-ai salvat viața. Ce-o fi cu tine, măi, Bursucuță, mai ieri nici nu mai intrai în casă când te rugam să intri și acum vii la mine în brațe și mă privești cu ochii ăștia atât de … nici nu pot să spun duios, erau foarte recunoscători. Ca un om căruia i-ai salvat viața dar a avut amnezie iar acum își revine și își arată recunoștința.

Și practic s-a alăturat celor două pisicuțe în a vâna camera mea. Vine și ea, ca și Prințesika și Crizantema, și se urcă la mine în pat. Ba îi mai trage și o cafteală lui Prințesika dacă aceasta o ia la rost, hei, ce cauți în pat, aici e locul meu!. Bursucuța o scrutează și ridică laba la ea, ieeeeși, mă, mucoaso, dispari că-ți iei cafteală! Și pleacă Prințesika, ce să facă? La un moment dat am luat-o pe sus și am dus-o la mama în pat, măi, tu ești pisica mamei, nu mai veniți cu toatele la mine. Ce vorbești, a așteptat la ușă până am ieșit din cameră și s-a postat din nou la mine în pat. A căpătat fixație.

Să vedem cât o s-o țină această adorație exacerbată. Parcă o văd ca Dory care-i uita numele lui Nemo de la mână până la gură. Parcă o văd venind iar la ușă, privind de la distanță ușa de la sufragerie, neavând tupeu să intre. Mă gândeam că poate-i în călduri și așa se explică totul, dar nu îl lasă pe Prințișor să se apropie de ea – și Prințișor e sigur în călduri. Mister.

Grija de pisici

Am primit o atenționare cum că nu e bine să las pisicile afară. Li se poate întâmpla ceva rău. Pot fi otrăvite, bătute, omorâte. Mi-a fost transmis astfel un sentiment de vinovăție cum că orice rău li s-a întâmplat a fost vina mea. Ar fi trebuit să le impun voința mea, să le fac să trăiască cu forța viața pe care vreau eu să o trăiască. Să nu las să li se întâmple nimic rău.

Asta mi-a amintit de o secvență din filmul „Finding Nemo”. Tatăl lui Nemo îi spune lui Dory, sfâșiat de vinovăție: ”I-am promis (lui Nemo) că nu o să las să pățească nimic.” Dory rumegă un pic ideea, apoi i-a trântește cu seninătate: ”Ăsta e un lucru caraghios de promis!” Tatăl lui Nemo o privește confuz dar parcă în sfârșit pâlpâia o flăcăruie în noaptea fricii lui de părinte pentru copilul lui. Dory continuă să facă lumină: ”Dacă nu îl lași să pățească nimic, păi atunci chiar nu o să pățeacă nimic!” Tatăl lui Nemo e încă în negare, cu greu își poate face loc în mintea lui acest adevăr , drept pentru care Dory concluzionează: ”Not much fun for little Harper…” Draga de ea, uita de la mână pân’ la gură numele lui Nemo și totuși era de o înțelepciune monumentală. Nici nu știa bietul tată cât de multe a învățat micul Nemo de când acel scafandru l-a răpit din carapacea protectoare a tatălui său.

În ziua în care am postat articolul prin care îmi luam rămas bun de la Gogoșica am zăcut într-o insuportabilă părere de rău. Să fiu sinceră , dacă nu aș fi trăit cu două bolnave psihic sub același acoperiș e foarte probabil ca și eu să fiu exact ca tatăl lui Nemo. Doar o bolnavă psihic – cum era într-un fel și Dory – poate da drumul cu seninătate unui animal, fără teamă că i se poate întâmpla ceva rău. Mama e cea care le dă drumul afară pisicilor – cel mai adesea când sunt eu la baie sau când sunt absorbită de scris- spunând simplu ”s-au cerut afară”. Le-aș ține cu forța în casă dar nu aș reuși asta decât dacă aș încuia ușa și aș ține cheia la mine, exact cum am înfăcut în perioada de izolare când era interzis să ieși din casă fără document semnat pe propria răspundere. Așa că cel mai adesea mă trezesc în fața faptului împlinit și am inima stânsă până când le văd intrând înapoi pe ușă – vii și nevătămate.

De aia e mai bine să nu judeci și, mai ales, să nu te grăbești cu sfaturile. Fiecare caz e diferit, în detalii stă adevărul – și , oricât te-ai strădui, nu poți să face pe celălalt să priceapă cum stau lucrurile de fapt.

Mă întreb cum ar fi fost Prințișor dacă aș fi reușit să îl țin cu forța în casă. Ce-i drept, pe el l-am lăsat mai cu liniște să iasă în grădină pentru că ieșea sub supravegherea mamei lui, Prințesa. Cum ar fi fost oare Prințișor dacă l-aș fi domesticit, castrat și dresat să facă la WC (cum mă pornisem să le învăț pe fetițele lui dar procedeul a fost întrerupt de venirea în țară a surorii mai mari care a făcut o faptă bună și a aruncat la gunoi kitul de dresaj). Cât de mult l-aș mai iubi pe Prințișor dacă ar fi doar un bolând dresat să facă la WC, să mănânce și să doarmă prin preajma mea, ținându-mi de urât. Universul lui ar fi fost foarte limitat. Ar fi trăit viața pe care eu i-am impus să o trăiască. Cum ar fi fost Nemo dacă ar fi crescut de mânuță cu tatăl lui? Cu siguranță nu i-ar fi dat prea multe motivă să exclame cu mândrie: ”That’s my son!”

Încă mi se cutremură sufletul când îl știu în casă, îl caut să îl iau în brațe iar mama îmi spune că i-a dat drumul afară. Iar cu Prințesika e și mai greu. O zbughește pe ușă , se duce și zburdă după pofta inimii, apoi vine și așteaptă să i se deschidă ușa. Și intră liniștită în casă și se duce la locul ei. Eu nu pot decât să am încredere în ea. Iar ea vine întotdeauna. Nu întârzie niciodată – cum o făcea Gogoshika. E mititică, cuminte și isteață. Dacă nu i-aș da drumul afară ar dărâma casa . Are nevoie să alerge iar în apartament pur și simplu nu are unde. Se duce afară, aleargă până obosește, după care se prezită la ușă, intră, mănâncă apoi se duce și face nani.

Nu știu cum aș putea să schimb această viață a lor doar ca să stau eu liniștită. Nu pot decât să am încredere că va fi bine. Iar dacă cineva le va face rău cu bună știință, va avea grijă Dumnezeu să plătească. Și dacă vor pleca, trebuie să accept că atât le-a fost misiunea, atât le-a fost dat să trăiască – și au trăit din plin, o adevărată viață de pisică pentru că au avut o stăpână care nu le-a limitat universul la dimensiunea apartamentului ei.

Nu e simplu să fii așa, să gândești așa, de cele mai multe ajungi să fii forțat să te împaci cu astfel de gânduri. Dar legând cu lanțuri un destin doar pentru că eu îi dau de mâncare e un lucru pe care nici un părinte nu ar trebui să îl facă. Dă-i drumul să trăiască. Lasă-l să descopere, să i se întâmple lucruri . Chiar dacă acele lucruri sunt rele. Așa învață.

Nu mi-a fost dat să fiu părinte. Nu am cum să dau eu sfaturi câtă vreme nu știu ce înseamnă să crești un copil. Dar e uimitor prin câte treci și cu ce te confrunți doar hotărând să ai grijă de o pisică.