Gata sărbătorile

Am făcut o pauză de la viața mea, gândind că poate i se face lui Prințișor dor de mine. Problema e că nu pot lăsa chiar cu totul viața mea în urmă, am mereu o grijă să verific, să fie totul ok, mai ales cu pandemia asta. Și am mai trecut pe acasă, evident. Și am dat și de Prințișor. I-a fost dor de mine? Mai mult de-o grămadă #niciunstres . Cred că are alt stăpân. Să te facă stăpânul acela celebru, Prințișor dragă.

Motăneii de care am avut grijă pe perioada sărbătorilor sunt doi prințișori care pe lângă mieunat, ciripesc ca două păsărele. Cruuuu, cruuuu mă întâmpinau în fiecare dimineață , le dădeam păpică, apoi săreau la mine în brațe cât îmi beam cafeaua și se alintau de mama focului. Of, ce vremuri frumoase erau când se alinta și Prințișor la mine. ”Castreaza-l și să vezi tu cum se cumințește.” Cam acesta e planul.

Laptop, cursuri, citit în liniște, ascunsă, fără otrava energetică de sub un acoperiș în care trăiesc două bolnave psihic. Oricât le-aș iubi, am nevoie să mai stau departe de ele uneori. Măcar de ele știu sigur că sunt bolnave. Și am grijă de ele pentru că la mâna statului ar muri cu zile. Dar ele sunt pașnice. Și chiar dacă îți pun răbdarea la încercare , știu sigur că nu îmi vor răul.

Dar ce te faci cu nebunii care umblă liberi, nedepistați ? Pur și simplu nu mai știi care e sănătos la cap. Așa că, dacă știi sigur că ai prieteni sănătoși la cap, păstrează-i și protejează-i. Sunt atât de mulți nebuni care umblă liberi încât, dacă nu-i protejezi pe cei sănătoși, o să se contamineze și ei. Covidul e minciună pe lângă psihoză.

Am trecut aseară pe acasă, o verificare scurtă că totul e ok și am plecat. Când mă uit în urmă, Crizantema și Bursucuța țup-țup-țup în urma mea. Ehei, Crizantemo, gata, ai învățat și tu să ieși la plimbare? Și eu care voiam să te învăț să faci la wc… Hai, fugi acasă că e noapte , fugi să te joci cu mama.

Am continuat să merg spre stație și mă uit iar în urmă, Crizantema hotărâtă după mine. A simțit ea că mi-am schimbat sediul și zice, nu știu unde te duci dar ia-mă și pe mine, vin și yo. Of… Am luat-o în brațe și m-am întors acasă, cu Bursucuța țup-țup-țup pe urmele mele. Am intrat în casă, Bursucuța a rămas la ușă. Hai, intri? Nu a intrat. Bine, stai la ușă. Nu mă mai țin nervii să o conving să intre, oricum face ce vrea ea.

Am intrat și am stat un pic în brațe cu Crizantema. I-a fost dor de mine , mititica, eu credeam că s-a atașat de mama, de Diana, nu, ea mă vrea pe mine. Și mă vrea pe mine pentru că eu pur și simplu le iubesc, le alint , le ciufulesc, le strâng în brațe. E fantastic câtă nevoie au animăluțele astea nu doar să le dai de mâncare, cât mai ales să le iei în brațe măcar un pic, apoi pleacă ele singure, dar să stea un pic în brațe la tine, să toarcă un pic la pieptul tău. Mama și Diana sunt aspiratoare de energie, au nevoie să li se dea. Nu știu că în ele stă sursa fericirii, că trebuie mai întâi să își ofere singure tot confortul, tot ce iși doresc ca apoi să aibă suficient cât să nu se simtă bine dacă nu le dă și altora. Pisicile au simțit asta. Și de asta sunt mai atașate de mine.

Am lăsat-o pe Crizantema în dormitor și am plecat. Bursucuța tot la ușă. Hai, intri azi? Nu a intrat. A coborât scările înaintea mea și s-a dus în grădină. Am peca în stație, gândindu-mă la Prințișor. Pe unde o fi ninunea aia? Mă gândeam la el, stând în stație. Când vine autobuzul meu? 2 minute. Văd o pisică în stație. Ce seamănă cu Bursucuța… Mă uit mai bine. Aoleu, e chiar Bursucuța. Pe Crizantema am rezolvat-o, am luat-o pe sus, am băgat-o în casă dar pe Bursucuța nu o prostesc. Ea a așteptat la ușă, știind că mă întorc și a venit după mine în stație. Nu știu unde te duci, vin și eu cu tine cu autobuzul, mă iei? ”Fugi acasă, fugi!” Am trecut-o strada și a rămas pe celălalt trotuar. A venit și autobuzul meu. M-am urcat în el și m-am uitat după Bursucuța. A dispărut ca prin farmec.

Mă așteptam ca familia regală să fie cea care îmi simte lipsa. Să se perpelească Prințișor și Prințesika după mine. Dar uite că Bursucuța și Crizantema s-au ținut hotărâte , ”nu știm unde pleci, noi venim cu tine… ” 

Prințișor are un rival

Negru ca noaptea. Și cam de vârsta lui. De mici se bat pe grădina de sub balcon și pe atenția Bursucuței. Evident că Prințișor a câștigat. Dar și-a luat și bătaie de la el. L-a bătut măr o dată și l-am ajutat să scape din ghearele lui. A fost o zi tristă pentru el și l-am ajutat să treacă peste necaz, peste tristețea înfrângerii. Dar cine râde la urmă râde mai bine. Are supremația asupra grădini și obsesia de a sta pe afară pentru a-și păzi teritoriul. Și o are pe Bursucuța la noi în casă, nu îl lasă să se dea la ea dar nici afară nu e să își facă ochi dulci cu rivalul lui.

Nu l-am mai văzut o vreme și am crezut că a dispărut. Dar nu. A revenit. Unde o fi fost, nu știu. Dar tot dă târcoale zonei și l-am văzut chiar pe lada de la geamul vecinului de la parter, de unde îl dădeam eu jos cu un papuc pe Prințișor. Vai, aceea e sfidarea supremă. L-am alungat de acolo.

Îl susțin pe Prințișor de câte ori e în impas pe afară. Am impresia că asta îi dă un plus de putere. Nici măcar nu știu dacă rivalul lui cel negru are stăpân. Trebuie să recunosc că e un motan foarte frumos. Dar mai frumos ca Prințișor nu e. Că nuuu e , și gata. #Prințișorrules

În seara asta au fost sincron toți ai casei. A venit și Bursucuța la geam, a ieșit și Prințișor pe un parbriz, toată gașka e la căldură. Nu o găseam pe Prințesika. Mă uit la bucătărie la geam. O văd pe Crizantema stând pe locul unde vine Bursucuța de obicei și așteaptă să se deschidă geamul. Aoleu, treci în casă. Mă uit pe geam. Rivalul lui Prințișor privea de jos de la scară. Aha, banditule, ai pus ochii pe Crizantema. Dar nu ai gusturi proaste deloc. Ce ai zis tu, dacă cu Bursucuța nu merge treaba, ia te uită ce minunăție de pisicuță albă văd colo la geam. Uită, negrule, uită. Să nu te prind că te dai la Crizantema că te jupoi.

Totuși unde e Prințesika. Acum că e și minunea aia de motan jos la scară mă panichez de-a binelea. Să nu fi sărit pe casa scării și fugit în cel mai pur stil zgubidubiduuuuu să nimerească taman în ghearele motanului.

Îmi dă prin cap să mă uit sub masa din sufragerie. Ne pregătim de Crăciun și am întins deja masa mare, cu fața de masă și mușama, cu tot tacâmul. Prințesika dormea pe un scaun din cele băgate sub masă. Camulfată perfect. Am răsuflat ușarată. Gata. Echipa e completă. Rivalule, mergi la scara ta, în seara asta nu prea ai cu cine să faci conversație din gashka mea de pisici.

Bursucuța, această Dory a pisicilor,

Bursucuța, pe vremea când mă chinuiam să o ademenesc în casă

Nu știu dacă v-am explicat cum e cu Bursucuța și cu memoria ei scurtă. Uită de la mână până la gură. A uitat cum am ademenit-o în casă pe vremea când era doar un puișor de pisică, foarte-foarte bună prietenă cu Prințișor. Vai, ce se mai alinta când îl vedea. Imediat ce dădea ochii cu el, se repezea și își mângâia fețișoara de fețișoara lui. Deci love pisicesc în toată regula, deși la început am crezut și despre ea că e motănel. Nu știu care-i treaba dar eu numai pe dos i-am ghicit pe toți. Care am crezut că e motănel, s-a dovedit a fi pisică și invers. Mă bucuram enorm că Prințișor are un prieten, după ce mama l-a lăsat singurel, ducându-i pe Mutriț și Arabella de acasă. Am fost neagră de supărare dar nu am avut ce să fac atunci, am răsturnat cartierul în căutarea lor dar duși au fost. Nici urmă de ei. Probabil frumoși și descurcăreți cum erau, și-au găsit rapid stăpâni. Vorba aceea, pisica își alege stăpânul și nu invers.

Revin la Prințișor și ”prietenul” lui afectuos. Eram hotărâtă să îl adopt. Problema era că nu voia nici picat cu ceară să intre în casă. Nu îl puteam păcăli să intre, ferit-a Sfântul. Îi puneam mâncarea lângă ușa de la intrare, apoi trăgeam farfuria încet-încet. O rupea la fugă ca speriat de bombe, stai, măi prostuțule, oooof, Doamne!

Mare a fost bucuria când am reușit să îl prind în casă. O dată, de două ori – până s-a obișnuit și nu i-a mai fost teamă să intre. Dar tot nu era casa lui permanentă. Și Prințesa îl plăcea pe noul prieten afectuos al lui Prințișor și chiar îl lăsa să se alinte și cu ea ca și cum ar fi noua lui mamă.

Când s-au acomodat amândoi mai bine și am putut să îl iau în brațe am făcut ”controlul” la funduleț. Hopaaaa, Prințișor, băiete, tu se pare, dragule, că ai deja o gagică. Mâine-poimâine faceți și pui. Categoric am zis că o programez pe noua prietenă a lui Prințișor la sterilizare. Pentru că nu mai puteam duce o tură de puiuți sub nici o formă.

Și chinuie-te și ține-i la distanță când s-au făcut suficient de mari și au intrat în călduri. Singura problemă era, firește, mama, care îmi sabota mereu eforturile mele de a-i ține la distanță până vine ziua să îi programez la sterilizat. Dar mama foarte senină zice ”dar lasă-l , dragă, și pe Prințișor să facă pui.” Ce știe ea cum m-am chinuit eu cu prima tură de pui? Dar i-a mers. Am zis da. Îl las pe Prințișor să facă pui.

Nu mai știu de ce am botezat-o pe Bursucuța așa. Poate că era rotunjoară și drăgălașă ca un bursuc din desenele animate ”Povestiri din pădurea verde”. A fost tare speriată în ziua când i-a venit sorocul. Era speriată, nu știa ce se întâmplă cu ea, venise de câteva ori lângă mine și parcă îmi cerea ajutor. Eu o luam în brațe și o băgam în culcuș, convinsă că a venit momentul final. Ea din nou ieșea și venea lângă mine cu o privire speriată, eu o mângâiam și o încurajam, o simțeam că se mai liniștește și iar o băgam în culcuș. Și tot așa până am înțeles că i-a venit sorocul,  i se rupsese apa. Din instinct a încercat să fugă din casă dar eu am dus-o din nou  în culcușul gata pregătit pentru momentul când avea să aducă puiuții pe lume. Cutia avea capacul suspendat, prins de perdeaua rezstentă ca un baldachin. Am băgat mâna în culcuș și o mângâiam ca să știe că sunt cu ea și să nu îi fie frică. Nu mică mi-a fost bucuria câna am apuzit primul ”țiuit”, că la noi născuți nu se poate numi mieunat, e un țiuit drăgălaș. Și l-am văzut pe Ochișor – Gogoshika, puiul cel mare.

Dau atâta detalii ca să se înțeleagă că Bursucuța a fost foarte încrezătoare în mine și extrem de devotată. Cu toate astea, cum au crescut puii mai mari, a șters-o de acasă. Iar Prințișor nu a părut să aibă o problemă cu asta. Animale.

Totuși, când și când, mai dădea pe acasă. Dar a intrat iar în faza în care se uita după ușă dar nu avea curaj să intre. De aia am zis că e un fel de Dory cea cu pierderi de memorie. Hai, măi, Bursucuțo, dă-o-ncolo de treabă, nu mă mai cunoști? Nu mai cunoști casa în care ai făcut primii pui? Hotărât lucru, pisica asta nu mai știa cine sunt. Trebuia să vină mama să reușească să intre în casă. De aceea am zis că ea e pisica mamei. Doar de ea ascultă, doar dacă o cheamă ea intră în casă.

Totuși nu venea des acasă. Iar eu mi-am pus din nou problema frigului, cum să fac să o ademenesc pe Bursucuța iar în casă, să nu stau de grija ei când o veni frigul. De pe la mijlocul lui noiembrie însă vine mereu la geam să intre în casă cum făcea la un moment dat. Se cațără în copacul din grădină, sare pe casa scării și apoi țup la geam. Eu o vedeam și o băgam bucuroasă în casă. Ce bine ar fi fost să fi învățat și Prințișor modalitatea asta de a veni acasă. Și Arabella știa să vină așa acasă. Numai lui Prințișor îi era frică.

Marea mea surpriză a fost când Bursucuța a venit pur și simplu la mine în brațe. De obicei se ducea direct la mama și cât mai stătea în casă fugea de mine, mă privea încordată, gata să o rupă la fugă. Stăteam în fotoliul din bucătărie scriind mesaje pe telefon când m-am trezit cu Bursucuța în brațe. Șoc, nu alta. Ei, na, ce să-ți spun dragă, dar cum de vii la mine, măi, Bursucuță? Nu numai că a venit la mine dar a și început să se alinte pe lângă mine și să-mi cerșească atenție cum n-a mai făcut-o niciodată. Ce-ai pățit, dragă, ce-ți veni? Eu chiar aveam nevoie să mă lase în pace pentru că tastam mesaje pe messenger și nu puteam din cauza ei. Am pus pur și simplu telefonul deoparte și i-am acordat toată atenția mea, mângâind-o și alintând-o. Mi-a primit mângâierile cu o atitudine atât de recunoscătoare, mă privea pur și simplu topită de recunoștință. Era recunoștință în ochii ei ca un om care îți mulțumește că i-ai salvat viața. Ce-o fi cu tine, măi, Bursucuță, mai ieri nici nu mai intrai în casă când te rugam să intri și acum vii la mine în brațe și mă privești cu ochii ăștia atât de … nici nu pot să spun duios, erau foarte recunoscători. Ca un om căruia i-ai salvat viața dar a avut amnezie iar acum își revine și își arată recunoștința.

Și practic s-a alăturat celor două pisicuțe în a vâna camera mea. Vine și ea, ca și Prințesika și Crizantema, și se urcă la mine în pat. Ba îi mai trage și o cafteală lui Prințesika dacă aceasta o ia la rost, hei, ce cauți în pat, aici e locul meu!. Bursucuța o scrutează și ridică laba la ea, ieeeeși, mă, mucoaso, dispari că-ți iei cafteală! Și pleacă Prințesika, ce să facă? La un moment dat am luat-o pe sus și am dus-o la mama în pat, măi, tu ești pisica mamei, nu mai veniți cu toatele la mine. Ce vorbești, a așteptat la ușă până am ieșit din cameră și s-a postat din nou la mine în pat. A căpătat fixație.

Să vedem cât o s-o țină această adorație exacerbată. Parcă o văd ca Dory care-i uita numele lui Nemo de la mână până la gură. Parcă o văd venind iar la ușă, privind de la distanță ușa de la sufragerie, neavând tupeu să intre. Mă gândeam că poate-i în călduri și așa se explică totul, dar nu îl lasă pe Prințișor să se apropie de ea – și Prințișor e sigur în călduri. Mister.

Prințesika mofturoasa

Prințesika e o dulce dar mă disperă cu mâncarea ca de obicei. Mai ales acum că e post trebuie să îi cumpăr cărniță separat, să o fierb, să arunc prima apă cea cu chimicale și apoi să pun o ceșcuță de orez. Ea mănâncă doar cărniță, fără pieliță, bucățică cu bucățică. Supica, pielea și oasele – Prințișor sau Crizantema. Sau Bursucuța dacă e acasă și ea. Nu am nici o problemă să gătesc separat pentru ea, întâmplător sau nu, e chiar foarte delicioasă mâncarea mea de post iar peștele din week-end e un deliciu. Numai cine ține post savurează peștele cu adevărat în perioada asta. Cu papilele ”curățate” de carne, peștele devine o delicatesă uluitoare și inexplicabilă, cum poate fi așa de bun?!

Ei, dar binențeles că se bucură și pisicile de pește în week-end. Cum s-ar putea altfel? Iar Prințesika e fan absolut al peștelui. Dacă ar mânca doar pește, ar fi cea mai fericită. Dar nu mănâncă și mațele, nici una din pisici nu mănâncă mațele așa cum ar fi normal pentru o pisică. Te bucuri că ai pisică pentru că nu trebuie să arunci mațele când gătești pește. Nu, la noi pisicile adoră peștele dar numai gătit.

Și Prințesika mea savurează peștele. Nimic rău în asta. Dar avem o problemă că apoi nu mai vrea să mânânce cărniță. Terapista mea se dă tare greu pe brazdă și rămâne nemâncată, nu se mai atinge de carne decât cu mare greutate. Se agită că îi e foame, îi pregătesc cărnița, îi pun o bucățică jos, o miroase dar nu o mânâncă. O aștept să se mai agite un pic, îi pun iar o bucățică lângă farfuriuță, o miroase – și iar o rupe la fugă ca apucată de streche.Deși în post , mărturisesc că nu sunt o sfântă și am un repertoriu întreg care țâșnește ca un vulcan #darmănâncăf…..guramă-tiidarazișimâni,mănâncă!!! Cu greu, cu mare greu se îndură și mănâncă vreo două trei bucățele. Ziua de luni e belea cu Prințesika în post.

Aseară din nou m-am supărat pe ea că nu mănâncă și m-am întins un pic pe pat să mă odihnesc și să-mi adun un pic gândurile. Prințesika terapista a venit , am simțint-o cum se urcă pe mine de la glezna până pe pieptul meu. Deschid ochii. Sta și se uită la mine de parcă ar vrea să stăm la povești ca fetele. Nu o las să aștepte, mă apuc de povești cu ea. Să știi , Prințesiko, că sunt tare supărată pe tine că nu mănânci. Uite Crizantema cum mănâncă orice, până și cu crănțănelele s-a dat pe brazdă și mănâncă inclusiv crănțănele de adult. Și tu nici măcar crănțănele moi pentru  pui nu mănânci. Nici conserve, nici pliculeț, nimic.

Mi-a pus o lăbuță pe gură. Gen ”Taci că mă enervezi”. Deci mi-a închis gura cu lăbuța. Și m-a privit cu subânțeles în ochi. De parcă mi-ar fi zis, dragă, dacă mă compari cu țăranca de Crizantema, bagaboanta aia bătăușă pe care o alintați cu toatele și vă topiți atâta după ea, să știi că nu îți mai fac masaj pisicesc în vecii vecilor.

Mai zi ceva…

Prințișor superstar

Am tot scris despre pisicuțe. S-ar putea interpreta faptul că Prințișor e pe planul doi, că Prințesika, fiica lui, e în prim plan iar Crizantema karatista e rol secundar, supporting actress în această saga de pisici. Dar nu e deloc așa. Am grijă ca fiecare pisică din această casă să se simtă iubită și apreciată dar Prințișor e cel mai important, asta e clar. Aseară mi-a făcut onoarea să vină acasă singur, fără să ies eu după el, l-am hrănit și am dat pisicuțele în sufragerie să învețe să se joace împreună dacă mai vor să intre la mine în dormitor. Aseară Prințișor a dormit singur în fotoliu fără nici o altă pisicuță în cameră. Iar azi voi posta o amintire cu el din noaptea de Înviere când mi-am dat seama că e nu mai e un pui, că își trăiește viața și își apără teritoriul cu agresivitatea unui motan veritabil. Presupun că și mamele de băieți au acel moment din viața lor când își dau seama că ”puiul” lor nu mai e de multișor doar un pui.

”În noaptea de Înviere am auzit un miorlăit pe afară, am presupus că e Prințișor și am ieșit după el. El era, fugărea un motan , aoleu, poate-și ia bătaie, naibii. Mă duc după el , miorlăia și ținea capul și urechile amenințătoare către motanul cu pricina. Băi, fiorosule, ia uite la el ce periculos ne-am făcut. Hai, treci acasă și nu te ma sluți așa! De unde, frate, el avea treabă să facă dominație pe teritoriul lui, dă-i fugăreală după motan. Trece pe partea cealaltă, eu după el, măi, potolește-te, n-auzi! De unde, iar miorlăia cu capul și urechile ținute amenințător în jos, mă și speriam, băi, Prințișor, tu ești mă?… N-avea timp de mine, era clar că îl încurcam. Am plecat în casă că se apropia miezul nopții și trebuia să pregătesc toate cele pentru Învierea Domnului. Dar nu puteam să nu mă gândesc ce transformare am văzut la Prințișor. Nu mai e , frățicule, puișorul acela care s-a ghemuit initimidat, cu urechile lipite de cap , în fața motănoiului acela care era cât pe ce să îl ia la bătaie dacă nu tăbăra Prințesa cu niște uppercuturi de-a văzut stele verzi și a șters-o cât ai clipi, lăsându-l pe Prințișor în pace. Prințișor e motan cu responsabilități, e tătic cu patru pui din care trei exact ca el, are o soție care e vânată de motani și o mamă războinică de la care a învățat karate , are o reputație de construit, nu-i chiar de colea ce are el de făcut. Bravo, mă, te-ai făcut mare!

Trebăluiam prin casă, gândindu-mă la el și mă uit pe geam să văd dacă e jos, gata să urce când îl chem. Era acolo, nu a venit imediat dar a venit totuși, știe că nu e bine să întindă coarda prea mult cu mine. Treci în casă! zic. A scos un Miau! subțirel și alintat, ca pentru mine, așa. Probabil are în repertoriu tonalități potrivite pentru fiecare, eu nu sunt doar stăpâna, sunt cea care dă de mâncare. La mine nu merge cu miorlăit amenințător. Au pisicile logica și strategia lor, niște bandite, clar. A urcat, a intrat în casă , s-a dus la castron să mănânce că era ostenit și flămând, eu mă uitam la el, e Prințișor – doar că e mai matur decât știu eu. Dar ce face el pe afară ”I don’t need to know”.

Parcă citindu-mi gândurile, se oprește din mâncat și se uită la mine. Miau!… Subțirel și delicat. Prosteală pe față. De studiat…”

Operațiunea ”hai să ne jucăm”

De dimineață Prințesika a intrat în modul zgubidubiduuuu. I-am deschis ușa, a bughit-o pe hol pe lada de pe palier și a încremenit , uitându-se la ușa scării. Dau să închid ușa la apartament, o zbughește înapoi în casă. A, nu vrei afară, bine.

Pun de cafea, văd o săgeată cum se repede la ușă, a, deci vrei afară până la urmă. Deschid ușa, o zbughește pe ușă pe lada de pe palier cu ochii la ușa de la scară. Dau să închid, o zbughește înăuntru. Ei, haaaa, nu mai ieși nicăieri, gata!

Mai trebăluiesc prin casă, Prințesika face slalomuri prin sufragerie și, se vede treaba, o intrigă pe Crizantema, hai la joacă! Și Crizantema se molipsește și se ia după ea. Haaa, smekerikă mică, o antrenezi pe Crizantema la o fugăreală de apartament. Baftă.

Crizantema însă nu prea se dumirește de nimic, ea are gândirea fixă, nu face decât să profite de absența lui Prințesika și să vină lângă mine să o mai mângâi, să o mai alint. Pentru ea pofta de joacă a celeilalte pisici e o slăbiciune de care profită ca să fie mai mult lângă mine, să câștige teren în lupta pentru un loc lângă mine.  Prințesika insistă energic și, cumva, o atrage, o molipsește cu pofta ei de joacă. Știe prințesa ce știe. Sunt chestii de-ale pisicilor și își vor rezolva ele problemele fără să mai trebuiască să intervin eu. Tot ce am eu de făcut e să le acord atenție , să mă joc cu ele dar să las natura să își facă treaba și să nu mă mai îngrijorez prea mult în ceea ce le privește.

Aproape prietene

E limpede că Prințesika îi înțelege nevoia Crizantemei de a se apropia de mine. Nu ține chestia cu ”fiecare cu pisica ei”. Crizantema a înțeles că eu sunt the pack leader iar pisicuțele nu sunt deloc niște individualiste, ele vor să fie favoritele, înțeleg la cine e comanda dar nu vor să fie singure. Prințesika o place pe Crizantema și pentru că a înțeles că o plac și eu. Și a înțeles că o iubesc la fel de mult și că prezența Crizantemei pe teritoriul ei nu e un pericol de a-mi pierde afecțiunea față de ea. Și atunci, cu înțelepciunea ei de prințesă moștenitoare, a început să acționeze pentru a o apropia pe Crizantema. Petrece mai mult timp prin sufragerie, doarme pe acolo pe timpul zilei pentru a fi în vizorul Crizantemei și pentru a-i da de știre că nu mai vrea bătaie, vrea să fie prietena ei.

Crizantema e însă mai mică, mai nouă pe teritoriu și are un scop precis: ea trebuie să intre în grațiile mele și să-și cucerească titlul de unică favorită. Faptul că o iau în brațe și o alint când dau pisicile afară a fost mesaj limpede pentru ea: trebuie să mă lupt pentru dreptul de a sta în patul stăpânei când lucrează la laptop. Și nu doar cât sunt pisicile afară, ci exact când e toată lumea prezentă pentru a le fi clar că acum ea e favorita iar ele trebuie să se conformeze cu realitatea și să-i acorde respectul cuvenit.

Și, într-adevăr, într-o seară pe când erau în cameră și Prințișor și Prințesika, Crizantema a intrat pâș-pâș în camera mea și s-a băgat sub fotoliul pe care dormea Prințișor, cu ochii țintă la Prințesika, aceasta dormea pe pat prin preajma mea. Prințesika a văzut-o. Cred că i-a admirat curajul, știa ce reacții îngrozite avea când îl vedea pe Prințișor. Așa că, ce credeți, s-a dus să doarmă lângă Prințișor, lăsând liber la nani pe patul meu pentru Crizantema. Care da, a venit hotărâtă lângă mine și și-a ocupat poziția mult visată. Nu am putut decât să o felicit pe Prințesika pentru generozitatea ei. Și m-am mirat de ea, cum să dormi lângă Prințișor când rivala ta doarme lângă mine. Dar nu dormea deloc. Stătea cu ochii țintă la Crizantema chiar dacă o privea printre gene.

Dimineață am dat familia regală afară iar Crizantema a fost tare fericită de noul ei statut. S-a culcat la picioarele mele în timp ce eu scriam la laptop. Între timp a venit și Prințesika de afară și a intrat în dormitor.  S-a urcat în pat și a venit lângă mine, în brațele mele , pe pieptul meu. Crizantema binențeles că a văzut-o dar a dormit, chipurile, în continuare de parcă nimic nu s-a întâmplat. Prințesika însă i-a dat de știre Crizantemei că e la picioarele mele cu acordul ei dar tot ea e șefa.

Ziua următoare la fel, Crizantema deja avea un nou sediu, nu mai stătea în sufragerie deloc. Iar Prințesika nu prea mai intra în dormitor. Măi, ia stai așa, sper că nu dai în depresie că o iubesc mai nou pe Crizantema. Și o iau pe Prințesika în brațe, și o alint și îi vorbesc, măi , fetiță scumpă, tu ești șefa, să nu ai nici un dubiu în privința asta, mă auzi? Ea s-a lipit un pic botoasă de pieptul meu, ca atunci când am avut prima tentativă să o împrietenesc cu noua noastră pisicuță dar mai apoi a făcut boxing pisicesc, articulându-i vreo cinci bucăți la rând de-a văzut Crizantema stele verzi. Am dat-o pe Crizantema afară din dormitor și am păstrat-o doar pe Prințesika lângă mine ca să fie limpede pentru toată lumea care-i treaba cu șefia. Nici cu Prințișor nu m-am mai stresat, am ieșit după el, nu l-am găsit, ia stai tu afară dacă ai mofturi. Și uite așa noaptea trecută a dormit doar Prințesika în camera mea.

Dimineață am ieșit din cameră – Crizantema m-a privit în timp ce se îndrepta spre baie. Am mers în bucătărie, crezând că Prințesika se ține după mine ca să i dau drumul afară să meargă în grădină pentru nevoile de dimineață. Întorc privirea după ea și o văd că sta lângă ușa de la baie, așteptându-și rândul la toaletă. Nu mai vrea să meargă afară, vrea și ea la litieră. Mi-am pus de cafea , amuzată la maxim, ia uite ce frumos socializează acum pisicuța mea. Dar o văd în ușa bucătăriei și apoi la ușă, cerându-se afară. Îi dau drumul și merg să văd ce e la baie. Ce să fie, tocmai a făcut căcuță Crizantema, a acoperit tot, nici o problemă – dar miroase și e prea mult pentru o prințesă să folosească aceeași litieră proaspăt folosită de altcineva. Am abandonat dresajul la kitul de pe toaletă, va trebui să îl reiau urgent pentru că nu se poate să folosească amândouă aceeași litieră. Poate totuși reușesc și le dresez pe amândouă să facă la wc.

Am împrospătat aerul cu sprayul special, am aerisit în cameră cât s-a făcut cafeaua,  s-a întors și Prințesika de afară, m-am instalat  la laptop, gata, a început o nouă zi în camera mea. Prințesika are obiceiul să stea la geam dimineața, îi place să privească în grădină , i se vede doar coada după jaluzelele verticale dar știu de ea, știu unde este. Crizantema a venit și ea în cameră și s-a urcat lângă mine pe pat, reluându-și lupta pentru prima poziție între pisicile mele. Am lăsat-o în pace, văzându-mi de lucru la laptop. După un timp, Prințesika a venit pe umărul meu, apoi s-a așezat  pe piept cu ochii la Crizantema. Pozitie strategică. Ești aici cu permisiunea mea, Crizantemo, poți să stai aici cât dorești dar să nu uiți că nu poți fi mai șmekeră ca mine. Apoi ușor- ușor și-a schimbat locul, mai aprope de ea.

Și iată-le , dormind la o palmă distanță. Cred că cealaltă pisicuță a înțeles că nu poate fi decât ”cealaltă pisicuță” și, dacă vrea să facă parte din gashkă, trebuie să o accepte pe Prințesika pe care nu o pot iubi mai puțin decât pe ea. Și uite așa , în dimineața asta m-am apucat de scris cu două pisicuțe lângă mine, dormind la o palmă distanță una de cealaltă. E de bine.

Grija de pisici

Am primit o atenționare cum că nu e bine să las pisicile afară. Li se poate întâmpla ceva rău. Pot fi otrăvite, bătute, omorâte. Mi-a fost transmis astfel un sentiment de vinovăție cum că orice rău li s-a întâmplat a fost vina mea. Ar fi trebuit să le impun voința mea, să le fac să trăiască cu forța viața pe care vreau eu să o trăiască. Să nu las să li se întâmple nimic rău.

Asta mi-a amintit de o secvență din filmul „Finding Nemo”. Tatăl lui Nemo îi spune lui Dory, sfâșiat de vinovăție: ”I-am promis (lui Nemo) că nu o să las să pățească nimic.” Dory rumegă un pic ideea, apoi i-a trântește cu seninătate: ”Ăsta e un lucru caraghios de promis!” Tatăl lui Nemo o privește confuz dar parcă în sfârșit pâlpâia o flăcăruie în noaptea fricii lui de părinte pentru copilul lui. Dory continuă să facă lumină: ”Dacă nu îl lași să pățească nimic, păi atunci chiar nu o să pățeacă nimic!” Tatăl lui Nemo e încă în negare, cu greu își poate face loc în mintea lui acest adevăr , drept pentru care Dory concluzionează: ”Not much fun for little Harper…” Draga de ea, uita de la mână pân’ la gură numele lui Nemo și totuși era de o înțelepciune monumentală. Nici nu știa bietul tată cât de multe a învățat micul Nemo de când acel scafandru l-a răpit din carapacea protectoare a tatălui său.

În ziua în care am postat articolul prin care îmi luam rămas bun de la Gogoșica am zăcut într-o insuportabilă părere de rău. Să fiu sinceră , dacă nu aș fi trăit cu două bolnave psihic sub același acoperiș e foarte probabil ca și eu să fiu exact ca tatăl lui Nemo. Doar o bolnavă psihic – cum era într-un fel și Dory – poate da drumul cu seninătate unui animal, fără teamă că i se poate întâmpla ceva rău. Mama e cea care le dă drumul afară pisicilor – cel mai adesea când sunt eu la baie sau când sunt absorbită de scris- spunând simplu ”s-au cerut afară”. Le-aș ține cu forța în casă dar nu aș reuși asta decât dacă aș încuia ușa și aș ține cheia la mine, exact cum am înfăcut în perioada de izolare când era interzis să ieși din casă fără document semnat pe propria răspundere. Așa că cel mai adesea mă trezesc în fața faptului împlinit și am inima stânsă până când le văd intrând înapoi pe ușă – vii și nevătămate.

De aia e mai bine să nu judeci și, mai ales, să nu te grăbești cu sfaturile. Fiecare caz e diferit, în detalii stă adevărul – și , oricât te-ai strădui, nu poți să face pe celălalt să priceapă cum stau lucrurile de fapt.

Mă întreb cum ar fi fost Prințișor dacă aș fi reușit să îl țin cu forța în casă. Ce-i drept, pe el l-am lăsat mai cu liniște să iasă în grădină pentru că ieșea sub supravegherea mamei lui, Prințesa. Cum ar fi fost oare Prințișor dacă l-aș fi domesticit, castrat și dresat să facă la WC (cum mă pornisem să le învăț pe fetițele lui dar procedeul a fost întrerupt de venirea în țară a surorii mai mari care a făcut o faptă bună și a aruncat la gunoi kitul de dresaj). Cât de mult l-aș mai iubi pe Prințișor dacă ar fi doar un bolând dresat să facă la WC, să mănânce și să doarmă prin preajma mea, ținându-mi de urât. Universul lui ar fi fost foarte limitat. Ar fi trăit viața pe care eu i-am impus să o trăiască. Cum ar fi fost Nemo dacă ar fi crescut de mânuță cu tatăl lui? Cu siguranță nu i-ar fi dat prea multe motivă să exclame cu mândrie: ”That’s my son!”

Încă mi se cutremură sufletul când îl știu în casă, îl caut să îl iau în brațe iar mama îmi spune că i-a dat drumul afară. Iar cu Prințesika e și mai greu. O zbughește pe ușă , se duce și zburdă după pofta inimii, apoi vine și așteaptă să i se deschidă ușa. Și intră liniștită în casă și se duce la locul ei. Eu nu pot decât să am încredere în ea. Iar ea vine întotdeauna. Nu întârzie niciodată – cum o făcea Gogoshika. E mititică, cuminte și isteață. Dacă nu i-aș da drumul afară ar dărâma casa . Are nevoie să alerge iar în apartament pur și simplu nu are unde. Se duce afară, aleargă până obosește, după care se prezită la ușă, intră, mănâncă apoi se duce și face nani.

Nu știu cum aș putea să schimb această viață a lor doar ca să stau eu liniștită. Nu pot decât să am încredere că va fi bine. Iar dacă cineva le va face rău cu bună știință, va avea grijă Dumnezeu să plătească. Și dacă vor pleca, trebuie să accept că atât le-a fost misiunea, atât le-a fost dat să trăiască – și au trăit din plin, o adevărată viață de pisică pentru că au avut o stăpână care nu le-a limitat universul la dimensiunea apartamentului ei.

Nu e simplu să fii așa, să gândești așa, de cele mai multe ajungi să fii forțat să te împaci cu astfel de gânduri. Dar legând cu lanțuri un destin doar pentru că eu îi dau de mâncare e un lucru pe care nici un părinte nu ar trebui să îl facă. Dă-i drumul să trăiască. Lasă-l să descopere, să i se întâmple lucruri . Chiar dacă acele lucruri sunt rele. Așa învață.

Nu mi-a fost dat să fiu părinte. Nu am cum să dau eu sfaturi câtă vreme nu știu ce înseamnă să crești un copil. Dar e uimitor prin câte treci și cu ce te confrunți doar hotărând să ai grijă de o pisică.