Îmi asum

Eram studentă în anul întâi la actorie și aveam de făcut un exercuțiu de improvizație cu colegul meu blond, nu îi dau numele, oricum s-a lăsat de facultate în anul doi. Dar el a fost cel mai tare partener de improvizație din facultate. De altfel domnul profesor  Mircea Gheorghiu ne-a și ales să improvizăm și în examen , prea eram spectaculoși în joaca noastră.

Era acel exercițiu de improvizație în care trăgeam fiecare din bol câte o replică, unul citea cu voce tare replica lui , partenerul de improvizație trebuia să conducă conversația de așa natură încât să încheie exercițiul cu replica lui. Colegul meu avea prima replică, eu trebuia să închei. Culmea e că nici nu îmi mai amintesc replica cu care trebuia să închei eu, nu asta a fost crucial în acel exercițiu. Crucial a fost obligoul dat de profesor. La replica colegului eu nu trebuia să neg, trebuia să recunosc, spun da, așa e. Iar replica de start era ”Te-am văzut ieri pe stradă la braț cu un alt bărbat!”

Când colegul și-a citit replica eu am luat un prag uriaș, am tras aer în piept, căscând gura cutremurată, gata să neg din toate puterile mele dar profesorul mi-a retezat-o – obligo, trebuie să spui da!

Îmi dau acum seama că era ca și cum trebuie să întorc un car uriaș din avântul său de a coborî dealul. Să îmi asum o greșeală. M-ai prins cu mâța în sac. Ce rost are să neg? Suntem în aceeași barcă. Hai să-ți explic ce caută mâța în sacul meu. Hai să-ți explic de ce m-ai văzut cu altcineva.

Greu, nu? Pentru că e împotriva firii. Trebuie antrenament , trebuie educație, exercițiu personal îndelung  repetat pentru a avea tăria să spui da, așa e, hai să vedem cât de grav e, de ce s-a întâmplat așa, ce m-a condus la acest punct, ce facem, reparăm sau dăm ca chiorii vina unul pe celălat și ne despărțim?

A fost un exercițiu superb, una din multele lecții învățate la actorie care mi-au fost utile în viață. De aia e bună actoria, ar trebui să devină obligatorie în toate școlile. Nu e doar antrenamentul unui viitor superstar cum s-ar crede. Actoria te pregătește pentru viață. China deja își dă copiii să facă engleză și actorie de la grădiniță. Toate jocurile acelea sunt importante pentru atitudinea viitorului adult în fața problemelor vieții. Ce fel de femeie vei fi? Una care dă vina pe partener când apare o problemă ? Sau una care recunoaște și îl face pe bărbat să o liniștescă, să zică, hai, nu mai contează cine a greșit, hai c-o rezolvăm.

Nu mai știu care a fost replica de final dar nu o să uit niciodată cum mi-au mers rotițele, cât de mult a trebuit să judec , să muncesc cu fiecare gând și să-l șlefuiesc de așa natură încât să nu degenereze totul într-o ceartă , ci într-o comunicare reală menită să rezolve, să construiască, nu să distrugă. Pentru că știu sigur că ultima replică era de rezolvare, de împăcare.

După fiecare exercițiu de improvizație eram lăsați cu toții să scriem ce am învățat din acel exercițiu. Am scris tare mult … Ce am scris atunci mi-a folosit și la lucrarea de licență dar și pentru tot restul vieții.

Când cineva apropiat s-a infectat cu Covid 19

Un lucru e clar: i se poate întâmpla oricui. Dacă nu ți s-a întâmplat ție azi, asta nu înseamnă că nu ți se poate întâmpla mâine. Dar felul în care reacționezi când cineva apropiat se infectează de Covid spune totul despre caracterul tău.

Nu mai contează cum s-a infectat , nu mai contează dacă s-a protejat sau nu, dacă s-a spălat pe mâini sau nu , dacă a purtat mască sau nu (faci ceva pe ele de măști, protejează și astea de se rup)  Contează că te-a avertizat că s-a infectat și că e important să îți faci testul ca nu cumva să te fi infectat și tu. Foarte frumos din partea persoanei dacă te-a avertizat. Întrebarea e cum te raportezi tu la această persoană după ce te-a informat că e infectată și nu ar fi rău să îți faci și tu un test să vezi dacă nu ești infectat.

Ce faci în acest caz? Te apuci și reproșezi persoanei infectate că s-a îmbolnăvit?! O faci cu ou și cu oțet că nu a fost atentă, că acum o să ți îmbolnăvească toată familia , șamd ?! Nu ai de unde să știi de unde l-a luat, cum l-a luat, etc. Dar mi se pare important să o ajuți oricum poți pe această persoană. Pentru că acesta poate fi un test pentru tine. Dacă nu te raportezi corect, dacă nu îi spui o vorbă bună, dacă nu o ajuți cu orice poți, chiar cu mâncare, pastile, fructe, vitamine – și i le duci la ușă ca să nu intri în contact cu ea – atunci ar trebui să te mai gândești un pic dacă te crezi o persoană valoroasă.

Am stat de vorbă cu o persoană infectată și mi-a spus cât de dezamăgită a fost de o anumită persoană pentru care avea o oarecare admirație dar care s-a raportat foarte dezamăgitor la ea. Nu tu o vorbă bună, o încurajare, cu ce pot să te ajut, etc. I-am spus persoanei infectate că asta e cea mai bună ocazie să vadă adevărata calitate a oamenilor cu care are de-a face. Mi-a spus că a avut și surprize neplăcute dar și surprize foarte plăcute. În sensul că oameni pe care a fost foarte supărată au sărit imediat în ajutor și i-au lăsat la ușă o sacoșă plină cu de toate, medicamente, ceaiuri chiar supă gata făcută, numai să o încălzească  și să o mănânce. Uite așa afli ce stofă au oamenii de fapt.

Nu trebuie să te superi și să le vorbești urât celor ce nu te ajută dacă te infectezi. Atrage-le atenția că nu e ok ce fac, că nu se știe dacă acesta nu e un test și că așa cum îi tratează ei pe cei care au nevoie de ajutor, la fel vor fi și ei tratați când vor avea nevoie de ajutor. Nu e musai să fie vorba de Covid. Dar să ai nevoie de ajutor pur și simplu și, în loc de ajutor, să primeaști reproșuri că ai fost neglijent și ai ajuns în asemenea situație. Totul se plătește. Nu trebuie să fii radical și să le trântești ușa în nas celor care nu te ajută. Un loc de bună ziua trebuie lăsat pentru oricine. Dar pe viitor vei ști ce fel de persoane sunt de fapt. Vei ști adevărata lor calitate. Întrebarea e ce vei face tu când îți vor cere la rândul lor ajutor.

Cred că tu le vei da ajutor dacă ești o persoană valoroasă. Nu din respect față de ei și de felul cum au reacționat ei când tu ai avut nevoie de ajutor. Tu îi vei ajuta din respect față de tine însuți.

Dulceață de gutui

Nu sunt genul care burdușește congelatorul de vinete și căpșuni. Îmi place să mănânc mâncăruri de sezon atunci când le este vremea. Zacuscă la vremea ei, dulceață de gutui la vremea ei. Și uit mereu cum se face. Și nici vreo carte de rețete nu am sau vreun caiet personal. Trăiască YouTube ul.

Ai pe YouTube mai multe variante. Binenteles prima e #alwaysjamilla Limpede, scurt și la obiect. Mai caut una ca să fie imaginea mai completă, mai sunt gospodine care dezvăluie trucuri personale și țin cont de tot ce mi se pare că merită să ții cont.

Prima problema a fost gramajul. Două kg de gutui, bine-bine dar cântărite la piață când le cumperi sau acasă după ce le-ai făcut cubulețe? Bine ar fi să dai cantitatea de gutui pe care să o cumperi de la piață. La mine însă s-a nimerit bine. Jamilla a zis două kg de gutui frumoase și un kg jumătate de zahăr, altă tipă a zis un kg de gutui gata făcută cubulețe și un kg de zahăr. Tot pe acolo am ajuns. Plus zeama de la două lămâi.

O tipă atrăgea atenția că gutuile își schimbă culoarea când le mărunțești și dădea un truc să le ții în apă cu zeama stoarsă de la trei lămâi. Eu una am pus zeama lămâilor după ce am pus gutuile în sirop la fiert și și-au recăpătat culoarea galbena.

Am zis sirop. Păi da, într-un litru de apă pui un kg de zahăr. Jamilla a zis un kg jumătate, cealaltă a zis nu știu câte sute de grame de apă. Am zis să fie un litru de apă și un kil de zahăr. Plus un pliculeț de zahăr vanilat. Am spălat gutuile cu apă călduță și o lingură de oțet cu un burete de vase ca să se ducă tot puful, am clătit cu apă rece.

Hai să le kilărim. Cum zice Jamilla? O dată în jumătate, și jumătatea încă o dată în jumătate. Deci patru bucăți din fiecare gutuie, scobit cotorul cu grijă că gutuile sunt tari și te poți trezi cu un deget lipsă, apoi iei fiecare bucata, o tai feliuțe, și apoi bastonașe și apoi cubulețe.

Îmi place mult migăleala dar îmi dă un sentiment de irosire a timpului. Migăleala cere timp, nu îmi place să migălesc în viteză ca să termin mai repede și atunci îmi pun un film ca să fie trecerea timpului mai plăcută.

Problema e că acum e frig în bucătărie. Avem panouri în sufragerie și dormitor dar în bucătărie când gătesc mă îmbrac mai gros. Ce-ar fi să fac operațiunea cubulețele în dormitor? Îmi pun un film, pun castronul cu bucăți de gutui pe pat, pun un castron gol lângă el, trag fotoliul lângă pat, aduc fundul de lemn și cuțitul și începe operațiunea cubulețele de gutui.

Nimic mai plăcut. Mi-am pus Crown, sezonul unu ca să fiu sigură că îmi ajunge timpul de tocat și m-am apucat de treabă. Îmi place să îmi tihnească migăleala și să îmi creez tot confortul când migălesc.

Migăleam de ceva vreme când mi-am amintit de sirop. Trebuie pus la fiert un litru de apă cu un kg de zahăr și un pliculeț de zahăr vanilat. Eu pun și un praf de sare la orice. Așa că am pus siropul la fiert și mi-am pus alarmă pe telefon să închid focul după 20 de minute.

Nu știu să spun sigur când am terminat de kilărit și kubulărit gutuile. Știu doar că a trecut timpul pe nesimțite. Siropul era deja gata de ceva vreme așa că nu am avut decât să torn cubulețele de gutui în oală, să pun zeama de la lămâi și să dau foc. O tipă a pus și miez de nucă. Eu nu am pus deși aveam în casă. Miezul de nucă e păstrat cu sfințenie pentru coliva de sâmbătă. Nu am mers chiar în fiecare sâmbătă din acest post cu colivă la biserica dar păstrez miezul de nucă special pentru asta. Poate o să mai fac o tură și cu miez de nuca dar de data asta am făcut fără. În schimb mi-am pus amprenta mea: un vârf de cuțit de ghimbir praf. Așa cum pun sare la orice rețetă de desert, așa pun și ghimbir praf. #ador.

Am lăsat să fiarbă 20 de minute , timp în care am spălat toate vasele și am făcut curățenie în bucătărie. În dormitor era deja curat pentru că am umblat cu mare luare aminte să nu cadă cubulețele pe lângă castron. Și după 20 de minute am închis focul. Nu mai știam care dintre toate a dat indicația asta dar am reținut că e bine să lași dulceața peste noapte să se odihnească și gutuile să își lase zeama. Și dimineață mai fierbe 20 de minute și e gata dulceața. Mă rog, teoretic, trebuie să fiarbă până capătă o oarecare consistență, trebuie să pui pe o farfurie două linguri de zeamă și dacă se leagă când se răcește, e gata.

Ce îmi place la dulceață e că iese roz. Nu știu dacă iese la toată lumea așa, înclin să cred că praful de ghimbir îi dă culoarea roz. În combinație cu zeama de lămâie. Nu știu. Știu doar că în combinație cu un ceai de fructe în care pui tot așa un praf de ghimbir, cu o pâine de casă scoasă din cuptor din care tai o felie zdravănă pe care o ungi ori cu margarină dacă ții post, ori cu unt dacă nu – e un desert așa de bun de îți dai ochii peste cap și mesteci o vreme privind cruciș de plăcere. Nu lăsați să se încheie acest an fără să faceți o dulceață de gutui.

Prințișor nesimțit

S-a făcut Prințișor un nesimțit… Știe că ies după el, știu că e băgat undeva pe sub mașini, pispispis după el și nu iese. Trebuie să intru în casă și să mai ies o dată după el. Dacă are chef să intre, știu că vine în urma mea dar nu direct la ușă să mă scutească de un efort, nuuuu. Se duce la geamul de la sufragerie a vechiului de la parter, e o ladă și se urcă pe ea. Știe că voi coborî după el. Și eu cobor din nou cam în cinci minute.

Nu întotdeauna îmi face onoarea să se prezinte la geamul vecinului de la parter. Se întâmplă să cobor și de trei ori și să merg la culcare fără să îl bag în casă. Dar când se prezintă la geam, să nu vă închipuiți că gata, am coborât, hai în casă și el coboară de la geam, îl iau în brațe -aceeasi putoare de motan , cel mai leneș din lume- și gata. Trebuie să mă apropii de geam, să mă întind după el, să nu ajung la el decât dacă își apleacă el capul, să îl mângâi pe cap, să mă rog de el drăgăstos și el să se îndure, bine, fie. Și coboară, eu îl iau în brațe și mergem în casă.

Aseară am coborât iar după el. Nu era la geam la vecinul, așa că am plecat în zonă la pispispis printre mașini, apoi am urcat în casă. Cobor iar în cinci minute, Prințișor e la geam. Mă întind după el, nu ajung. Se apleacă un pic și îl mângâi pe cap. Hai acasă! Dau să plec, sperând să vină după mine. Se uită ca boul și nu face nici o mișcare. Hai, mă, acasă, n-auzi?! Nimic. Mă întorc și mă întind după el, el știe că nu mă urc pe geam, știe că nu ajung, știe că nu am ce să fac decât să mă întorc în casă și eventual să mai cobor o dată. Mă întind mai mult, dau să îl apuc de cap, de urechi, de o labă… Se retrage câte un pic, fix atât cât să îl scap. Îmi vin spumele. Mă uit la vecinul la geam lângă lada pe care stă Prințișor și văd un papuc. Îl iau și îi croiesc vreo două, de se dă Prințișor urgent jos de pe ladă direct la mine în brațe. Păi tu-ți grijania mă-tii azi și mâni, mai fă tu așa că atât îți trebuie.

Azi dimineață la fel, când să plec la catedrală îl văd pe Prințișor la geam la vecinul. Hai acasă. Mă întind după el, el nici nu se apleacă, stă drept cu capul sus și nu face nici o mișcare. Papucul! Îi croiesc vreo două, țup în brațe și haida sus. Cam atât ti-a fost, nesâmțâtule!

Chernobyl, Wuhan și prețul minciunilor

”Care e prețul minciunilor? Nu e vorba că le vom confunda cu adevărul. Adevăratul pericol este că dacă vom auzi prea multe minciuni , n-o să mai fim capabili să recunoaștem adevărul. Ce mai poți face în acel moment? Nu-ți mai rămâne decât să renunți până și la speranța că vei afla adevărul și să te mulțumești cu povești. În aceste povești nu mai contează cine sunt eroii. Tot ce vrei să știi este pe cine să dai vina. ”

Așa începe mini seria Chernobyl , vorbe spuse de inginerul Valeri Legasov care practic a salvat situația dezastruoasă de la Chernobyl, fiind de față în ședința în care se încerca mușamalizarea situației în raportul prezentat lui Gorbaciov. Întreaga mini serie e o descriere a comunismului , înflorit cu minciuni frumoase și menținut cu mușamalizări și tehnica  băgării gunoiului sub preș. Când colega lui Legasov a fost arestată pentru că încerca să descopere adevărul cât vinovații mai erau  în viață , inginerul Legasov l-a abordat pe însuși șeful KGBului spunând simplu: ”Am nevoie de ea”. Membrul de partid Șerbina nu e deloc uimit că inginerul a reușit atât de simplu să-l convingă pe însuși șeful KGBului să o elibereze pe experta fiziciana Ulana Khomiuk. ”Crede că ești un idiot naiv. Și un idiot naiv nu e periculos.”

E nevoie de idioți naivi ca să salveze accidentele dezastruoase cu efecte internaționale , rezultate a mincinilor adunate sub preș și care nu au cum să țină o veșnicie. Tot un astfel de idiot naiv a existat și în Wuhan, acel tânăr doctor care a încercat cu prețul vieții să conștientizeze lumea , să spună adevărul.

O fi fost coincidență să iasă pe piață serialul Chernobyl , descriind dezastrul din anii 80 care a marcat începutul sfârșitului coumismului în Rusia – conform mărturisirii lui Gorbaciov. Iată, după exact un an se întâmplă un alt accident, tot într-o țară comunistă iar prețul e plătit din nou de oameni nevinovați. Dar care este adevărul? Cine este cu adevărat vinovat?

Duminică sunt alegeri. Și am deja două exemple de rezultate la care se poate ajunge dacă pui minciuna la putere. Dar de partea cui este adevărul? Pentru că toți sunt infectați de minciună. Nu vor decât să ajungă la putere – ca apoi să se îmbete de aceasta și să-și umple buzunarele cât se poate. Ce să fac cu votul meu? Cui să i-l dau?

Fasole bătută

E mâncarea mea de post preferată. Când fac fasole bătută, fac și ciorbiță, și mâncărică. Dar fasolea bătută e regina. Cu ceapa caramelizată pe deasupra și o actritură, nu contează de care, e o bunătate.

Găteam în bucătărie și îmi aminteam cu ce ocazii am mâncat fasole bătută. Când țin post dar trebuie să mă deplasez de acasă, de regulă la un concurs de turism montan, concert sau festival de folk – țineam post doar dacă gazdele aveau mâncare de post. Întrebam și, dacă nu aveau, mâncam ce era de mâncare iar când mă spovedeam spuneam că la data x am mancat de dulce . Nu mi se pare de bun simț să faci gazda să se simtă prost pentru că nu ține post. Dacă are, bine, dacă nu, mănânci ce îți oferă și zici săru-mâna pentru masă.

Găteam și am privit pe geam. O salvare a venit în fața blocului. Mi s-a strâns inima. Mama și Diana-Teodora sunt în sufragerie, se uită la desene animate. Câtă dreptate mai are și gurul acela de zice că nu e nevoie să cauți motive să fii fericit. Dacă ești în viață, e cel mai bun motiv să fii fericit.

Găteam în continuare și am văzut salvarea plecând. Cine o fi fost? Mi-am amintit un film unguresc despre un compozitor care a compus o piesă pe care dacă o ascultai, îți venea să te sinucizi. Piesa cu pricina făcuse deja victime, peste victime iar cel ce privește se întreabă de fapt care e concluzia filmului. Mesajul e să fii demn în fața morții. Mi-am amintit de personajul feminin din film, acea tânără atât de frumoasă care dădea impresia unei ușuratice când de fapt ea iubea sincer și curat, cu tot sufletul ei. Mi s-a crispat din nou inima la gândul scârbelor de bărbați cu succes la femei care nu pot ierta unei femei frumoase că ”cu acela a fost, de ce să nu fie și cu mine?” Uite de aia, scârbă și curvă masculină ce ești.

Îmi amintesc iar de salvare și avansez cu gătitul. Îmi amintesc de părintele duhovnic căruia m-am plâns de un anumit personaj iar părintele mi-a spus să îl iert. ”Dar l-am iertat, părinte. Dar nu mai vreau să mai am de-a face cu el sub nici o formă. L-am iertat dar nu îl mai vreau în viața mea și cred că alegând așa, aleg să mă protejez pe viitor.” Părintele a zâmbit. ” Nu l-ai iertat.”

Și totuși m-a împărtășit. Asta pentru că a înțeles cam ce probleme am de fapt și cât de puțin îmi pasă de cel pe care nu l-am putut ierta. Am probleme grave, pot foarte lesne să trântesc ușa în nas cuiva care doar pozează în prieten. Dar trebuie să lucrez la iertare. Asta pentru ca și Dumnezeu să mă ierte pe mine.

Fasolea e gata, ciorbița e gata, mâncărica e gata. Mai trebuie sosul de ceapă. Mi-am amintit când am mers cu clubul meu de turism montan la lira noastră de la Buciumeni. Era în Postul Crăciunului și mi-am luat la pachet  trei bidoane de plastic de doi litri, le-am tăiat gâtul și am pus în ele fasole bătută. Trei zile cât stăm la concurs îmi ajunge. A fost cea mai frumoasă liră a Albatrosului, chiar dacă a fost atât de frig de chiar că părea că trece Polul Nord prin Buciumeni – conform unei caricaturi care a și câștigat locul întâi la această probă. Ne-am străduit cu toții să fie o liră de neuitat – și chiar a fost. Iar fasolea mea s-a terminat din prima seară. Ne-am așezat mai mulți vineri seara să mâncăm – am scos și eu fasolea mea bătută și pâinea de casă făcută de mama. De regulă se scot conservele, slănina, mâncăruri conservate care de cele mai multe ori sunt de carne pentru că se păstrează mai bine. Dar când au văzut fasolea mea, au căscat niște ochi mari : fasole bătută? Pâine de casă? Vreeeeeeeem!!! Îmi amintesc un munțoman cum a luat o bucată de pâine de casă și și-a înfipt colții în coaja care a sunat cranț! între măselele lui iar el a zâmbit topit de plăcere – eu mă întrebam ce i-a plăcut mai mult? Cranțul coajei sau gustul ei? Cert e că am rămas fără mâncare și fără pâine, băăăăăăi, eu ce mai mănânc ? Am râs firește, asta e problemă la Albatros?! Pe câți nu i-am hrănit cu tuciul lui Cârlioru , venea lumea din traseu iar noi le ofeream un castron de mâncare caldă care acolo, în aerul acela curat, era ca o hrană de la Dumnezeu personal. Puteam fi acuzați de orice –  dar că am uitat de prietenie pentru puncte cum s-au trezit unii vorbind, asta în nici un caz nu cred că se va putea spune vreodată despre un Albatros.

Și e gata fasolica mea. E gata masa! Strig. Au venit și m-au ajutat să punem masa. O cruce mare înainte de masă și un ”mulțumim, Doamne, pentru ziua de azi și pentru această masă atât de bună”. Mai avem și plăcintă de mere de ieri, deci am rezolvat și cu desertul.  

A fost o fasolică bătută tare delicioasă. Am hotărât că merită să marchez momentul pe blog și m-am apucat de scris. Și pe măsură ce scriam, a ieșit și soarele care a cam stat ascuns zilele astea – și de Sfântul Andrei, și de 1 Decembrie. Și ori de câte ori iese soarele, mă gândesc că trebuie să fi făcut și ceva bun care să mă facă să mă iert. Pentru că înainte de toate trebuie să mă iert pe mine însămi. E ca și iubirea. Dacă nu te iubești pe tine însuți, nu ai cum să fii iubit și de alții. Cum să te iubească alții dacă nici tu insuți nu te suporți? Cam la fel e și cu iertarea. De multe ori mai repede iertăm pe alții decât pe noi înșine. Așa că, dacă azi nu doar că am mâncat o fasolică delicioasă dar mă bucur și de o zi cu soare, înseamnă că Dumnezeu mi-a iertat păcatele . Și dacă El m-a iertat, trebuie să mă iert și eu.

De Sfântul Andrei

Ieri de dimineață postam pe Facebook o întrebare: ninge sau plouă? Părea că ninge dar părea și că plouă, încă întuneric fiind era greu de crezut că afară ninge. Și mă uitam așa pe geam, o, dacă ar fi destul de frig ploaia asta ar putea fi ninsoare și s-ar și așterne. Nu mică mi-a fost bucuria să constat când s-a mai luminat că ninge de-a binelea și că se și așterne. Uite că ne-a făcut Dumnezeu un cadou gălățenilor, dacă nu mai e să avem Sărbătorile Galațiului anul acesta din cauza pandemiei, măcar să avem bucuria unei ninsori, să ne uităm pe geam și să strigăm ca în copilărie ”Ningeeeee!!!”

Am plecat la catedrală, ”ieri m-am împărtășit de ziua mea dar azi e Sfântul Andrei, ar fi păcat să nu mă duc”. Și am ieșit din casă , am făcut două fotografii cu copacii acoperiți de ninsoare din fața blocului apoi am plecat spre catedrală. Felșcăială fiind mi s-au udat bocancii mei de care eram așa de mândră , am simțit că mi se udă ciorapii dar am zis, ei, lasă, nu mă mai întorc din drum, poate n-o să-mi înghețe picioarele.

Mare greșeală. Mi-au înghețat picioarele bocnă. Nu mai știam cum e să-ți înghețe picioarele dar ieri mi-am adus aminte la modul brutal. Ei, nu se moare din asta. În plus ninsoarea care cădea pe mine se topea imediat, astfel încât în scurt timp simțeam că mi se udă geaca pur și simplu , vântul sufla… Mmm, nu e bine.

Am ajuns. Catedrala era plină, așa, cu covorașe din metru în metru, era clar că nu am loc să intru. Afară erau marcaje din metru în metru pentru cei ce doreau să asculte slujba dar am zis , hai să merg la moaște dacă tot am venit.

Coada era frumos organizată, un singur șir, cu spațiu de un metru între oameni . Anii trecuți era o coadă groasă de trei-patru persoane. Am mers să mă așez, mi s-a cerut buletinul , l-am arătat , apoi m-am așezat la coadă. Stăteam într-un picior ca să mai încălzesc pe rând tălpile. Mă uitam la persoana din fața mea, avea cizme frumoase cu toculeț, stătea pe călcâie cu vârfurile în aer, draga de ea, și ei i-au înghețat picioarele.

Am ajuns la colț și am intrat în linie dreaptă cum s-ar spune. Mergea repede, pe un singur rând evident că mergea repede. Se auzea și predica Arhiepiscopului Casian, ia să fac un filmuleț să am amintire din ziua asta.

La coadă de Sfântul Andrei La Catedrala Arhiepiscopală ”Sfântul Andrei” din Galați

Numai bine , stând la coadă am ascultat și predica, s-a încheiat exact când am ajuns în față, mă întrebam dacă o să-mi dea voie să filmez moaștele , am ținut telefonul un pic mai discret, nu am chiar o imagine directă pe racla cu părticele din Sfintele Moaște ale Sfântului Andrei dar și a doctorilor fără de arginți,Sf. M. Mc. Pantelimon, Sf. Ierarh Nectarie, Sf. Ierarh Luca al Crimeii și Sf. Cuv. Mc Efrem cel Nou. Dar se vede un pic. Apoi am mers să aprind lumânări, mi-am cumpărat o icoană, o brățară – cum fac de obicei. Apoi m-am dus în fața catedralei să ascult finalul slujbei dar abia atunci mi-am adus aminte că am picioarele bocnă și că deja geaca mea e fleașcă-fleașcă și că n-ar fi rău să merg acasă totuși pentru că m-aș putea îmbolnăvi.

În drum spre stația de autobuz mi-am adus aminte că anii trecuți, după ce stăteam la coadă la catedrală, veneam la pizzeria Corso și îmi cumpăram pizza mea preferată – ton cu strat de rucola . Am fost o dată cu sora mea mai mare Daniela, zic, hai, italianco, să mănânci pizza mea preferată. Ea de colo, ”nu pot să mănânc una întreagă, luăm una și o împărțim”. Lasă, dragă, dacă nu o poți mânca pe toată, te ajut eu s-o termini și pe a ta, nu e sățioasă cum e pizza în general, ai să vezi. Și într-adevăr, s-a ”strâmbat” de plăcere și surpriză, mmm, ce gustoasă e!!! Aha, vezi? A mâncat-o pe toată , până la ultima mușcătură.  ”Vai, ce bună a fost, nu știu dacă am mai mâncat în viața mea o pizza așa de bună”. Eram sigură că o să-i placă, ea toată ziua ne bate la cap să mâncăm sănătos, să nu ne lipsească salata de la masă, ne dă tot feluri de sfaturi culinare. Nu am avut nici o îndoială că îi va plăcea pizza mea preferată de la Corso. E musai să fie de la Corso. Am mâncat și peste drum la pizzeria Cafe Jurnal , e bună dar nu e la fel de bună, e acel ceva care îi lipsește și care face pizza mea preferată să fie pizza perfectă.

Eram înghețată , cu picioarele bocnă când m-am înviorat brusc, hei, ieri a fost ziua mea și eu nu am venit să mănânc pizza mea preferată. Parcă am prins aripi, în doi pași am intrat în pizzerie, voi mânca pizza, îmi voi încălzi picioarele și mi se va zvânta și geaca. Mulțumesc , Doamne, că ai pus pizzeria-n drum.

În pizzerie scaunele erau puse pe masă ca atunci când se spală pe jos  și trei chelneri erau în față la tejghea, stând de vorbă. Mă opresc politicoasă, e închis? Se uită la mine ca la o extraterestră, da, e închis, vă putem servi pe terasă sau vă putem face pizza să vi-o dăm la pachet. Mă crispez ca trezită din somn, ce tâmpită sunt, am uitat, am uitat, mă scuzați. În elanul meu de a mă încălzi, am uitat esențialul, am uitat că e pandemie și sunt închise restaurantele. Să mănânc o pizza pe terasă?! Ha. Mă topesc după pizza asta dar nu pot face un sacrificiu chiar atât de mare să o mănânc pe terasă. Mi-am cerut scuze și am ieșit în frig. Am mers în stație, slavă Domnului că venea o mașină bună pentru mine în două minute să mă ducă la doi pași de blocul meu.

Am ajuns acasă la binecuvântata mea închisoare. Cald și bine. Am scos bocancii, ciorapii fleshcăiți. E pace și bine. Am pregătit masa cu mama , am făcut vin fiert, l-am cinstit pe Sfântul Andrei la căldură, fără să meditez la cât e de schimbată această sărbătoare anul acesta la Galați. Eram acasă la căldură cu mama și cu sora mea mai mică fără să mă întreb dacă așa va fi de acum încolo în fiecare an.

Viața cu ochelari

Când eram la Beijing în Academia Centrală de Dramă și ne pregăteam să prezentăm musicalul ”I Love You, You’re Perfect, Now Change” aveam și o scenă în care era musai să port ochelari ca să sugerez publicului că sunt o bunicuță. Partenerul de scenă purta deja de felul lui ochelari dar eu a trebuit să îmi cumpăr niște rame și să port ochelari cu lentile de sticlă doar ca să mă încadrez în cerințele regizorului. De altfel am făcut o grămadă de cumpărături , am și acum paletele de badminton cumpărate pentru scena jucătoarei de tenis dar nu am avut niciodată ocazia să le folosesc. Am cumpărat ramele cu grijă , convinsă fiind că la un moment dat voi avea nevoie de ochelari de citit.

M-am întors în Beijing în aceeași instituție cu o bursă de studiu. Atunci a fost prima oară când am simțit nevoia să port ochelari. Păi la câte caractere chinezești scriam și citeam zilnic mă credeți pe cuvânt că au început să îmi obosească ochii. Mi-a fost drag să studiez, eram prima în clasă, ceilalți veneau după cum se trezeau, na, mai tineri, mai cu fițe. Când ești mai trecut prin viață, îți pică mai repede fisa cât e de neprețuită clipa și ce important e să culegi tot ce se poate culege prin muncă și studiu. I-am spus profesoarei de gramatică despre faptul că simt că îmi fuge imaginea și m-a liniștit , după 40 de ani slăbirea vederii e  firească, nu e neapărat din cauza studiului limbii chineze și a migalei pe care o necesită studiul caracterelor.

A trecut destul timp de la încheierea anului de bursă, mi-am propus să îmi pun ochelari dar probabil, dezamăgită fiind că nu pot să continui studiile cu un doctorat pentru că am depășit vârsta de 40 de ani , nu am mai găsit necesar să îmi protejez ochii pentru că nu am mai studiat chineza și nu am simțit necesitatea purtării ochelarilor.

Ieri însă – ieri! – am zis gata, mă duc la un control. Iau ramele cu mine și  merg să mă pună la aparat, să măsoare, să îmi spună clar – trebuie sau nu trebuie să port ochelari. M-a măsurat, da, trebuie să  port ochelari și permanent și să îmi fac și separat de citit. Ei, lasă, hai să încep cu prechea de ochelari permanenți și apoi mai văd eu cum e și cu cei de citit.

Am primit telefonul, ochelarii sunt gata! Am mers să îi iau, poftim ochelarii, ia probați-i să vedeți dacă e ok treaba. Îmi pun ochelarii… Wow! S-a făcut lumină-n sat! zice doamna. Chiar că s-a făcut lumină. Vedeam atât de limpede de parcă până atunci  am purtat niște ochelari aburiți și acum mi i-am luat de la ochi și văd în sfârșit limpede.

Am plecat cu ei la ochi – dar pe stradă mi i-am luat de la ochi pentru că purtam mască și îi abuream, am zis hai, pentru ultima dată merg fără ochelari la ochi și apoi văd eu cum mă adaptez la purtatul ochelarilor cu mască. Amuzant e că aseară a fost ceață iar eu mă uitam în jur și mă amuzam, o fi ceață sau e doar faptul că am băgat ochelarii în rucsac?

Ajunsă acasă am scos imediat ochelarii și i-am pus la ochi și mi-am terminat treburile zilei, purtând ochelari. Nu am dioptrie mare , la un ochi am minus 0, 75 și la altul minus 1 și ceva, mai bolnăvior. Dar e cu minus. Și e ciudat să vezi toate lucrurile un pic mai la distanță. Eu oricum sunt înaltă și văd lucrurile de la înălțime, acum cu ochelarii parcă mergeam cu avionul prin casă. Am vorbit și cu sora mai mare pe video, mi-a spus că îmi stă bine și m-a învățat cum să îi port când ies cu masca pe stradă. Și mie îmi place cum îmi stă, chiar dacă îmi dă un pic un aer de bunicuță.

Am constatat însă un alt fenomen. Îi mai scoteam de la ochi și vedeam mai bine decât cu ei la ochi! Ce o fi asta? Cred că e faptul că , purtând ochelarii , se reglează lucrurile la nivel de retină. Cred că trebuie să îi țin la îndemână și, dacă încep să văd dublu cu ochelari, îi scot și îi pun la loc doar atunci când începe să se lase ”ceața”.

Un lucru e sigur: trebuie să am la îndemână cârpișoara de șters lentilele. Nu știu cum și de la ce naiba se murdăresc lentilele dar și un pic dacă sunt murdare, trebuie să le șterg – trebuie să am  soluție de șters lentile ca să se șteargă bine-bine-bine de tot. Cu siguranță purtătorii de ochelari zâmbesc cu naturalețe, spunându-și: bine ai venit în lumea noastră!

Operațiunea ”hai să ne jucăm”

De dimineață Prințesika a intrat în modul zgubidubiduuuu. I-am deschis ușa, a bughit-o pe hol pe lada de pe palier și a încremenit , uitându-se la ușa scării. Dau să închid ușa la apartament, o zbughește înapoi în casă. A, nu vrei afară, bine.

Pun de cafea, văd o săgeată cum se repede la ușă, a, deci vrei afară până la urmă. Deschid ușa, o zbughește pe ușă pe lada de pe palier cu ochii la ușa de la scară. Dau să închid, o zbughește înăuntru. Ei, haaaa, nu mai ieși nicăieri, gata!

Mai trebăluiesc prin casă, Prințesika face slalomuri prin sufragerie și, se vede treaba, o intrigă pe Crizantema, hai la joacă! Și Crizantema se molipsește și se ia după ea. Haaa, smekerikă mică, o antrenezi pe Crizantema la o fugăreală de apartament. Baftă.

Crizantema însă nu prea se dumirește de nimic, ea are gândirea fixă, nu face decât să profite de absența lui Prințesika și să vină lângă mine să o mai mângâi, să o mai alint. Pentru ea pofta de joacă a celeilalte pisici e o slăbiciune de care profită ca să fie mai mult lângă mine, să câștige teren în lupta pentru un loc lângă mine.  Prințesika insistă energic și, cumva, o atrage, o molipsește cu pofta ei de joacă. Știe prințesa ce știe. Sunt chestii de-ale pisicilor și își vor rezolva ele problemele fără să mai trebuiască să intervin eu. Tot ce am eu de făcut e să le acord atenție , să mă joc cu ele dar să las natura să își facă treaba și să nu mă mai îngrijorez prea mult în ceea ce le privește.

Aproape prietene

E limpede că Prințesika îi înțelege nevoia Crizantemei de a se apropia de mine. Nu ține chestia cu ”fiecare cu pisica ei”. Crizantema a înțeles că eu sunt the pack leader iar pisicuțele nu sunt deloc niște individualiste, ele vor să fie favoritele, înțeleg la cine e comanda dar nu vor să fie singure. Prințesika o place pe Crizantema și pentru că a înțeles că o plac și eu. Și a înțeles că o iubesc la fel de mult și că prezența Crizantemei pe teritoriul ei nu e un pericol de a-mi pierde afecțiunea față de ea. Și atunci, cu înțelepciunea ei de prințesă moștenitoare, a început să acționeze pentru a o apropia pe Crizantema. Petrece mai mult timp prin sufragerie, doarme pe acolo pe timpul zilei pentru a fi în vizorul Crizantemei și pentru a-i da de știre că nu mai vrea bătaie, vrea să fie prietena ei.

Crizantema e însă mai mică, mai nouă pe teritoriu și are un scop precis: ea trebuie să intre în grațiile mele și să-și cucerească titlul de unică favorită. Faptul că o iau în brațe și o alint când dau pisicile afară a fost mesaj limpede pentru ea: trebuie să mă lupt pentru dreptul de a sta în patul stăpânei când lucrează la laptop. Și nu doar cât sunt pisicile afară, ci exact când e toată lumea prezentă pentru a le fi clar că acum ea e favorita iar ele trebuie să se conformeze cu realitatea și să-i acorde respectul cuvenit.

Și, într-adevăr, într-o seară pe când erau în cameră și Prințișor și Prințesika, Crizantema a intrat pâș-pâș în camera mea și s-a băgat sub fotoliul pe care dormea Prințișor, cu ochii țintă la Prințesika, aceasta dormea pe pat prin preajma mea. Prințesika a văzut-o. Cred că i-a admirat curajul, știa ce reacții îngrozite avea când îl vedea pe Prințișor. Așa că, ce credeți, s-a dus să doarmă lângă Prințișor, lăsând liber la nani pe patul meu pentru Crizantema. Care da, a venit hotărâtă lângă mine și și-a ocupat poziția mult visată. Nu am putut decât să o felicit pe Prințesika pentru generozitatea ei. Și m-am mirat de ea, cum să dormi lângă Prințișor când rivala ta doarme lângă mine. Dar nu dormea deloc. Stătea cu ochii țintă la Crizantema chiar dacă o privea printre gene.

Dimineață am dat familia regală afară iar Crizantema a fost tare fericită de noul ei statut. S-a culcat la picioarele mele în timp ce eu scriam la laptop. Între timp a venit și Prințesika de afară și a intrat în dormitor.  S-a urcat în pat și a venit lângă mine, în brațele mele , pe pieptul meu. Crizantema binențeles că a văzut-o dar a dormit, chipurile, în continuare de parcă nimic nu s-a întâmplat. Prințesika însă i-a dat de știre Crizantemei că e la picioarele mele cu acordul ei dar tot ea e șefa.

Ziua următoare la fel, Crizantema deja avea un nou sediu, nu mai stătea în sufragerie deloc. Iar Prințesika nu prea mai intra în dormitor. Măi, ia stai așa, sper că nu dai în depresie că o iubesc mai nou pe Crizantema. Și o iau pe Prințesika în brațe, și o alint și îi vorbesc, măi , fetiță scumpă, tu ești șefa, să nu ai nici un dubiu în privința asta, mă auzi? Ea s-a lipit un pic botoasă de pieptul meu, ca atunci când am avut prima tentativă să o împrietenesc cu noua noastră pisicuță dar mai apoi a făcut boxing pisicesc, articulându-i vreo cinci bucăți la rând de-a văzut Crizantema stele verzi. Am dat-o pe Crizantema afară din dormitor și am păstrat-o doar pe Prințesika lângă mine ca să fie limpede pentru toată lumea care-i treaba cu șefia. Nici cu Prințișor nu m-am mai stresat, am ieșit după el, nu l-am găsit, ia stai tu afară dacă ai mofturi. Și uite așa noaptea trecută a dormit doar Prințesika în camera mea.

Dimineață am ieșit din cameră – Crizantema m-a privit în timp ce se îndrepta spre baie. Am mers în bucătărie, crezând că Prințesika se ține după mine ca să i dau drumul afară să meargă în grădină pentru nevoile de dimineață. Întorc privirea după ea și o văd că sta lângă ușa de la baie, așteptându-și rândul la toaletă. Nu mai vrea să meargă afară, vrea și ea la litieră. Mi-am pus de cafea , amuzată la maxim, ia uite ce frumos socializează acum pisicuța mea. Dar o văd în ușa bucătăriei și apoi la ușă, cerându-se afară. Îi dau drumul și merg să văd ce e la baie. Ce să fie, tocmai a făcut căcuță Crizantema, a acoperit tot, nici o problemă – dar miroase și e prea mult pentru o prințesă să folosească aceeași litieră proaspăt folosită de altcineva. Am abandonat dresajul la kitul de pe toaletă, va trebui să îl reiau urgent pentru că nu se poate să folosească amândouă aceeași litieră. Poate totuși reușesc și le dresez pe amândouă să facă la wc.

Am împrospătat aerul cu sprayul special, am aerisit în cameră cât s-a făcut cafeaua,  s-a întors și Prințesika de afară, m-am instalat  la laptop, gata, a început o nouă zi în camera mea. Prințesika are obiceiul să stea la geam dimineața, îi place să privească în grădină , i se vede doar coada după jaluzelele verticale dar știu de ea, știu unde este. Crizantema a venit și ea în cameră și s-a urcat lângă mine pe pat, reluându-și lupta pentru prima poziție între pisicile mele. Am lăsat-o în pace, văzându-mi de lucru la laptop. După un timp, Prințesika a venit pe umărul meu, apoi s-a așezat  pe piept cu ochii la Crizantema. Pozitie strategică. Ești aici cu permisiunea mea, Crizantemo, poți să stai aici cât dorești dar să nu uiți că nu poți fi mai șmekeră ca mine. Apoi ușor- ușor și-a schimbat locul, mai aprope de ea.

Și iată-le , dormind la o palmă distanță. Cred că cealaltă pisicuță a înțeles că nu poate fi decât ”cealaltă pisicuță” și, dacă vrea să facă parte din gashkă, trebuie să o accepte pe Prințesika pe care nu o pot iubi mai puțin decât pe ea. Și uite așa , în dimineața asta m-am apucat de scris cu două pisicuțe lângă mine, dormind la o palmă distanță una de cealaltă. E de bine.