Pisicuța jandarm

De la o vreme nu mă mai trezesc la 5 dimineața. Și e ciudat. Ar trebui să mă bucur. Am acest obicei de a mă trezi cu noaptea în cap de pe vremea masteratului, de când am ajuns în Beijing la Academia Centrală de Dramă. Mă trezeam la 5 fără nici un efort, nici nu mai trebuia să îmi pun ceasul, eram dornică să îmi fac exercițiile de dimineață, să fiu pregătită pentru o nouă zi în Academia Centrală de Dramă.

Am iubit enorm această instituție și m-am bucurat de fiecare zi , patru luni de zile, am făcut tot ce se putea face chiar și după ce m-am accidentat la genunchi. Am rămas cu sechele după acest accident, piciorul meu stâng nu va mai fi niciodată la fel. Știam că se va termina acea perioadă de 4 luni ca un salam pe care , oricât de subțiri ai tăia feliile, tot se va termina. Așa că am hotărât să mă bucur cu lăcomie de fiecare zi, să iau absolut tot ce e bun din ea și , evident, abia așteptam să mă trezesc într-o nouă zi și să dau tot ce e mai bun din mine pentru ca echipa noastră să strălucească în acel proiect.

Colegii mei erau setați pe un modul de supraviețuire. Numărau zilele până la întoarcerea acasă. Le era un dor bolnav de mămăligă, fasole sau sarmale, nu suportau mâncarea de la cantina academiei. Voiau acasă. Eu nu puteam să îi înțeleg. România nu se mută de pe hartă, o vom găsi exact acolo unde am lăsat-o. Și mămăliga, fasolea sau sarmalele nu vor dispărea în neant, le vom găsi pe masă exact așa cum au fost. Vă va fi dor de acest loc și, chiar de veți dori dar va fi imposibil să vă întoarceți aici.

Îmi amintesc când mergeam la cantină. Mă uitam la felurile de mâncare și arătam cu degetul ce alegeam să mânânc. Descopeream cu plăcere gusturile chinezești, rețineam ce îmi place, ce nu îmi place și, evident, ziua următoare alegeam mai bine, nimeream mai bine felurile de mâncare și mă bucuram de fiecare masă din toată inima.

Sfârșitul perioadei de 4 luni se apropia iar colegii începeau să îmi dea dreptate. Le părea rău că nu s-au bucurat și ei de fiecare zi din aceste 4 luni iar acum se gândeau cu nesfârșită părere de rău că vor pleca. Eu una cel puțin eram fericită că am savurat fiecare zi cu drag – problema era că nu mă puteam împăca cu ideea că trebuie să plec, că mă voi trezi dimineața în alt loc decât în camera mea de cămin.

Mult timp după ce m-am întors în țară m-am trezit la 5 dimineața și învățam limba chineză ca să îmi iau examenul HSK 3 care îmi dădea dreptul la o bursă în aceeași instituție. Dar această bursă a fost o dezamăgire. Am cunoscut reversul medaliei și fiecare zi din acel an a fost un șut în fund afară din China. Am dăruit tot ce a fost mai bun în mine, am fost un exemplu de seriozitate dar fiecare zi din acel an a fost menită să stoarcă picătură cu picătură toată iubirea mea pentru acea instituție și pentru acea țară. 

Și totuși cât timp a trecut de atunci și eu tot la 5 dimineața m-am trezit. Uite că de la o vreme nu mai este așa. Poate că în sfârșit m-am eliberat. În sfârșit am revenit la normal și am închis pentru totdeauna un capitol. Există totuși o ființă care nu e prea fericită că nu mă mai trezesc ușor la 5 : Prințesika. Cu Prințișor e simplu, el are crănțănelele lui , se hrănește singur când are nevoie și se culcă la loc. Pe Prințesika trebuie să o hrănesc eu – și face parte din ritualul de dimineață să scot din frigider farfuriuța pregătită de cu seara special pentru ea – și din care mănâncă singură cât timp pregătesc cafeaua și laptopul. În dimineața asta însă am lenevit, l-am dat pe Prințișor  afară, am dat-o și pe ea – și m-am întors în pat unde am dormiiiiit până s-a luminat de ziuă. Între timp probabil că i-a dat mama drumul înapoi în casă lui Prințesika după zburdatul de dimineață, numai că mama nu știe că trebuie să scoată și farfuriuța din frigider să-I dea să mănânce.

Leneveam într-un somn profund de dimineață. Am întredeschis un ochi și am constatat că s-a luminat de ziuă. Am încercat să îmi amintesc când a fost ultima dată când m-am trezit așa de târziu, când Prințesika a sărit pe burta mea pur și simplu, făcându-mă să sar ca arsă, speriată, zguduită, trezită de-a binelea. Evident că a fugit mâncând pământul dar și-a atins obiectivul. Îi era foame , m-a așteptat de la 5 să îi dau farfuriuța, m-a așteptat inclusiv să deschid un ochi și să constat că s-a luminat de ziua dar să mă mai aștepte și să mă îndur să mă dau jos din pat nu a mai avut răbdare. Țup pe burta mea, hai, cucoană , ajungă-ți, scoate naibii farfuria aia din frigider că mor de foame.

Ok, Prințesiko. Ok. M-am dat jos din pat , pe jumătate înjurând-o sub efectul trezirii bruște, pe jumătate amuzându-mă copios de metoda ei de a mă da jos din pat ca să o hrănesc. E o nouă zi în slujba pisicuței mele. Crizantema era sub pat când am trecut prin sufragerie. Nu a evoluat cu nimic relația lor. Prințesika vrea dar Crizantema nu-i poate ierta probabil felul în care și-a apărat teritoriul și bucățile pe care și le-a luat peste ochi câteva dimineți la rând în loc să se simtă bine primită de cea care stăpânea teritoriul la venirea ei. Încă e război deși Prințesika vrea pace. Mai e și mâine o zi.  

Pacea de fiecare zi

Privesc retrospectiv și îmi dau seama că Dumnezeu nu mi-a dat voie să fac ce vreau eu, că a avut un plan pentru mine. Doar că ceilalți pioni nu și-au făcut treaba. Îmi dau seama acum că de fapt eu am fost testul divin pentru câțiva care aveau misiunea de a mă transfera la următorul nivel – nu și-au îndeplinit misiunea, mințind și trădând, eu am ridicat în umeri și m-am retras – dar planul lui Dumnezeu era planul lui Dumnezeu- așa că dacă eu trebuia să ajung la nivelul următor, ajungeam oricum, pe altă cale dar ajungeam. Iar cei ce nu-și făceau temele, își pierdeau puterea. Chiar cu experiențele din alte țări a fost ciudat, am avut un job de vară în Grecia de unde m-am întors deprimată, șocată, stupefiată – și în același an a căzut Grecia. Am avut un job în China și m-am întors trădată, supărată, dezamăgită – a căzut China și a început pandemia.

Îmi amintesc că eram în anul trei la actorie, dezamăgită, deprimată, având cel mai pur sentiment că pierd timpul, că mă irosesc. Am mers la catedrală și am vorbit în genunchi cu fruntea pe racla cu moaște cu Maria-Magdalena exact cum ai vorbi cu o soră mai mare când chiar nu știi ce să faci. Te rog frumos, da-mi un semn că merită să mai stau aici , simt prin toți porii că nu are rost, că pierd timpul. În zece minute am primit un telefon de la un regizor local care avea nevoie de un personaj exact ca mine. Mă întreba dacă vreau să joc în piesa lui. Asta era definiția imposibilului , având în vedere că eram un om mort pentru teatrul local pentru că refuzasem să cânt pe gratis pentru directorul de la acea vreme la nu știu ce eveniment. Dar cu adevărat nu e important ce vrea omul, ci ceea ce vrea Dumnezeu.

În acest moment sunt într-un punct în care pot afla orice doresc , despre oricine prin intermediul radiesteziei. Radiestezia și reiki vor scoate în șomaj avocații pentru că adevărul va fi măsurat pur și simplu. Vei fi prins cu minciuna printr-o simplă măsurătoare. Nu va mai ține metoda ”cuvântul meu împotriva cuvântului ei”, vei fi expus, vei fi adus în fundul gol în fața lumii și se va vedea clar exact cât ești de valoros. Iar cei cei vor umbla cu vrăjitorii, vor fi identificați. Va reîncepe ceea ce în Evul Mediu a fost vânătoarea vrăjitoarelor. Pentru că furtul de energie, de drept divin și chiar de suflet este o crimă.

Mă rog, poate ziceți că bat câmpii, o să vă lămuriți voi curând. O să vă amintiți de mine. Toți vă veți întoarce la Dumnezeu mai devreme sau mai târziu. Ideal ar fi să fie mai devreme ca să nu fie prea târziu. Dar fiecare trebuie să-și învețe lecțiile iar eu nu am cum să calc peste liberul arbitru al nimănui. Este totul atât de simplu  încât îmi vine să fug în lume și să strig în gura mare, of, orbilor, voi nu vedeți cât e de simplu? Dar nu am voie. Și oricum nu va funcționa pentru că nu mă va crede aproape nimeni.

Așa că stau acasă , scriu despre pisici, trimit invitații pe canalul meu de Youtube , gătesc chestii gustoase, mă bucur să le știu în siguranță pe mama și pe surioara mea, stau liniștită. Dacă Dumnezeu mai vrea ceva de la mine, voi afla fără să trebuiască să caut, să mă agit. Când nimeni nu se aștepta, am fost chemată la Cluj să înregistrez un album. Când nimeni nu se aștepta , am câștigat la Mamaia un premiu inventat pentru mine din revolta față de un juriu nesimțit. Când nimeni nu se aștepta, am făcut un master de teatru muzical și am avut spectacolul de disertație la Cotroceni. Putea fi altfel dacă pionii din punctele de trecere și-ar fi făcut treaba. Dar dacă au trădat, asta nu înseamnă că am murit. Ciudat e că după ce trec nivelul , toți sar să te felicite, blestemându-te probabil în sinea lor, cum naiba ai reușit, trebuia să fii moartă și îngropată.

Nu dragilor. Nu e cum vreți voi. Și ați picat ca niște fraieri – și plătiți ca niște fraieri. Iar eu îmi văd mai departe de drumul meu. Și dacă va trebui să fie, va fi. Dacă nu, sunt oricum fericită și veșnic recunoscătoare pentru această viață minunată, plină de minuni pe care, cu siguranță, nu aș fi avut cum să le fac să se materializeze cu puterea minții mele cum mai sugerează unii infuenceri distruși cu capul. Nu aveam cum să îmi închipui măcar tot ce am trăit. Așa că, Doamne Dumnezeule, dacă mai ai vreun plan cu mine, îți mulțumesc și fie voia Ta. Până una alta, mă topesc de dragul pisicuțelor, am o rețetă care mi-a făcut cu ochiul, din astea…Mă bucur cu pace și recunoștință de fiecare zi.