Pacea de fiecare zi

Privesc retrospectiv și îmi dau seama că Dumnezeu nu mi-a dat voie să fac ce vreau eu, că a avut un plan pentru mine. Doar că ceilalți pioni nu și-au făcut treaba. Îmi dau seama acum că de fapt eu am fost testul divin pentru câțiva care aveau misiunea de a mă transfera la următorul nivel – nu și-au îndeplinit misiunea, mințind și trădând, eu am ridicat în umeri și m-am retras – dar planul lui Dumnezeu era planul lui Dumnezeu- așa că dacă eu trebuia să ajung la nivelul următor, ajungeam oricum, pe altă cale dar ajungeam. Iar cei ce nu-și făceau temele, își pierdeau puterea. Chiar cu experiențele din alte țări a fost ciudat, am avut un job de vară în Grecia de unde m-am întors deprimată, șocată, stupefiată – și în același an a căzut Grecia. Am avut un job în China și m-am întors trădată, supărată, dezamăgită – a căzut China și a început pandemia.

Îmi amintesc că eram în anul trei la actorie, dezamăgită, deprimată, având cel mai pur sentiment că pierd timpul, că mă irosesc. Am mers la catedrală și am vorbit în genunchi cu fruntea pe racla cu moaște cu Maria-Magdalena exact cum ai vorbi cu o soră mai mare când chiar nu știi ce să faci. Te rog frumos, da-mi un semn că merită să mai stau aici , simt prin toți porii că nu are rost, că pierd timpul. În zece minute am primit un telefon de la un regizor local care avea nevoie de un personaj exact ca mine. Mă întreba dacă vreau să joc în piesa lui. Asta era definiția imposibilului , având în vedere că eram un om mort pentru teatrul local pentru că refuzasem să cânt pe gratis pentru directorul de la acea vreme la nu știu ce eveniment. Dar cu adevărat nu e important ce vrea omul, ci ceea ce vrea Dumnezeu.

În acest moment sunt într-un punct în care pot afla orice doresc , despre oricine prin intermediul radiesteziei. Radiestezia și reiki vor scoate în șomaj avocații pentru că adevărul va fi măsurat pur și simplu. Vei fi prins cu minciuna printr-o simplă măsurătoare. Nu va mai ține metoda ”cuvântul meu împotriva cuvântului ei”, vei fi expus, vei fi adus în fundul gol în fața lumii și se va vedea clar exact cât ești de valoros. Iar cei cei vor umbla cu vrăjitorii, vor fi identificați. Va reîncepe ceea ce în Evul Mediu a fost vânătoarea vrăjitoarelor. Pentru că furtul de energie, de drept divin și chiar de suflet este o crimă.

Mă rog, poate ziceți că bat câmpii, o să vă lămuriți voi curând. O să vă amintiți de mine. Toți vă veți întoarce la Dumnezeu mai devreme sau mai târziu. Ideal ar fi să fie mai devreme ca să nu fie prea târziu. Dar fiecare trebuie să-și învețe lecțiile iar eu nu am cum să calc peste liberul arbitru al nimănui. Este totul atât de simplu  încât îmi vine să fug în lume și să strig în gura mare, of, orbilor, voi nu vedeți cât e de simplu? Dar nu am voie. Și oricum nu va funcționa pentru că nu mă va crede aproape nimeni.

Așa că stau acasă , scriu despre pisici, trimit invitații pe canalul meu de Youtube , gătesc chestii gustoase, mă bucur să le știu în siguranță pe mama și pe surioara mea, stau liniștită. Dacă Dumnezeu mai vrea ceva de la mine, voi afla fără să trebuiască să caut, să mă agit. Când nimeni nu se aștepta, am fost chemată la Cluj să înregistrez un album. Când nimeni nu se aștepta , am câștigat la Mamaia un premiu inventat pentru mine din revolta față de un juriu nesimțit. Când nimeni nu se aștepta, am făcut un master de teatru muzical și am avut spectacolul de disertație la Cotroceni. Putea fi altfel dacă pionii din punctele de trecere și-ar fi făcut treaba. Dar dacă au trădat, asta nu înseamnă că am murit. Ciudat e că după ce trec nivelul , toți sar să te felicite, blestemându-te probabil în sinea lor, cum naiba ai reușit, trebuia să fii moartă și îngropată.

Nu dragilor. Nu e cum vreți voi. Și ați picat ca niște fraieri – și plătiți ca niște fraieri. Iar eu îmi văd mai departe de drumul meu. Și dacă va trebui să fie, va fi. Dacă nu, sunt oricum fericită și veșnic recunoscătoare pentru această viață minunată, plină de minuni pe care, cu siguranță, nu aș fi avut cum să le fac să se materializeze cu puterea minții mele cum mai sugerează unii infuenceri distruși cu capul. Nu aveam cum să îmi închipui măcar tot ce am trăit. Așa că, Doamne Dumnezeule, dacă mai ai vreun plan cu mine, îți mulțumesc și fie voia Ta. Până una alta, mă topesc de dragul pisicuțelor, am o rețetă care mi-a făcut cu ochiul, din astea…Mă bucur cu pace și recunoștință de fiecare zi.  

Bună să vă fie dimineața de luni!

Continuă campania mea de strângere de abonați la canalul meu de Youtube. În paralel mai scriu pe blog , mai dezvolt din postările mele de pe Facebook și le trec pe curat ca să am de unde să le adun într-o carte. Dar strângerea de abonați este extrem de plăcută. Majoritatea nici nu răspund la mesajul prin care îi invit să se aboneze – și în acest fel se auto exclud dintre prietenii de pe Facebook. Dar acei puțini care răspund îmi fac o bucurie fără seamăn. Primesc de la ei ori felicitări pentru muzica mea, ori atenționarea că sunt abonați deja. Iar la sfârșit de săptămână fac curățenie. Cei ce nici nu au binevoit să răspundă sunt șterși din lista de prieteni , iar cei care au răspuns primesc o vizită pe pagina lor, likeuri, abonări la canalul lor dacă au , un update la prietenia noastră, o conștientizare că prietenii nu trebuie să fie mulți, trebuie să fie puțini și buni.

Frumos e când , lunea, intru din nou pa pagina principală Facebook. E ca și cum ai intra într-o cameră curată de luni dimineața după ce sâmbătă ai făcut o curățenie la sânge. Parcă o potecă mai luminoasă mi se deschide și acei puțini care au răspuns invitației mele la canal îmi fac cu mâna, ca o prăjiturică la cafeaua mea de dimineață.

Mai e puțin până ating mia de abonați – și intenționez să fiu activă și cu scrisul pe blog, și cu cântatul pe Youtube. Am văzut că se poartă cursurile online și îmi voi face prorpiile mele cursuri de actorie, engleză, chineză și chitară. Mi se pare important să găsesc soluții să trăiesc în țara mea, fie și scriind despre pisici sau cântând online de la mine de acasă. Dar e important să fac asta, având sprijinul unor prieteni care au respect pentru munca mea – și mai ales – care înțeleg că e important  să sprijini o artistă pe care o apreciezi, nu doar să primești pe gratis tot ce îți dă ea și să ți să pară că deja ai copleșit-o de onoare doar primind pe gratis un live din partea ei. Am încurajat gratisul, am încurajat a dărui necondiționat și parcă îmi pare rău.

Au dispărut liveurile de pe Facebook – și pe bună dreptate. Am înțeles că mulți dintre fokiști au făcut același lucru , punând un bilet așa cum am făcut eu – și din acel moment au constatat că lumea nu se mai îngrămădește să îi vadă. Eu am pus un preț și am lăsat la liberul arbitru, cine vrea să mă răsplătească pentru liveul meu, să o facă. Nu mulți au fost acei care au făcut-o și recunosc că asta m-a întristat. Trebuie să știți că vara asta am ajuns la mare sau la Predeal nu pe banii strânși din liveuri, au fost extrem de puțini – și așa s-a întâmplat și cu ceilalți colegi artiști. Oamenii care vor doar să primească fără să dea nimic în schimb nu sunt nici ei fericiți, și nici cei din jurul lor nu sunt fericiți. Fericit e cel ce dăruiește, cel ce conștientizează că doar dăruind va primi. Am cântat din toată inima mea și nu am considerat obligatoriu plătirea unui bilet, am lăsat la liberul arbitru. Ei, uite că am primit de veste de la colegii mei că lumea vrea gratis, vrea să stea degeaba seara la calculator și să caute un live gratis de la cei ce dăruiesc necondiționat. Și au un triaj clar :nu mă uit la x că cere bani, iar dacă e să plătească au alt triaj, nu mă uit la y că e scump.

Eu am convingerea că atunci când dăruiești ceva cu iubire, cu siguranță se întoarce în dar pe altă parte cu ceea ce ai nevoie – dar uite că nu e chiar foarte bine să încurajezi gratisul. Voi relua liveurile , voi avea un live duminica la ora 4 – voi pune un preț mai mic pentru că, într-adevăr, de acasă, fără lumini și sunet nu e foarte ok să pui preț de club. Și voi invita prietenii la o oră de folk duminica.

E drept că iar îl amuz pe Dumnezeu, făcându-mi planuri. Dar dacă așa e posibil să rămân în țara mea și să fiu o prezență luminoasă , un stâlp de susținere , o pauză cu o bună prietenă care să-ți mai aducă inima la loc, atunci așa să fie.

E luni – și continui să trimit invitații la canalul meu de Youtube, nu pot trimite prea multe ca să nu existe riscul să fiu blocată de Facebook. Dar să știți că din 25-30 de invitații – foarte puțini sunt cei care catadicsesc să dea un simplu bună ziua. Dar , așa cum am mai zis și cu altă ocazie, cei care o fac, îmi umplu inima de bucurie. Vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați răspuns, voi dați un sens existenței mele. Voi îmi mângâiați sufletul și mă faceți să cred că viața mea nu a fost irosită, că timpul cheltuit pentru muzică nu a fost irosit. Mi se spune să caut în continuare de muncă – și o fac – dar parcă cei ce dau acest sfat, îmi dau brânci afară din țară la muncile de jos pe care Occidentul refuză să le facă, și pe bună dreptate, câtă vreme vin est europenii să le facă pe salariu minim. Singurul job decent ar fi înapoi în China dar parcă nu mai vreau să merg la mama naibii, pe partea cealaltă de planetă – deși vă spun sincer că mi se face dor de Beijing uneori.

Dar mi se pare o datorie să rămân acasă. Și voi continua triajul prietenilor mei, păstrând doar pe cei cărora le place muzica mea și se vor simți mai fericiți să vină duminica online la mine acasă la o oră de folk și povești la un pahar de vin. Asta cu siguranță îmi va face postările de luni dimineață optimiste, fericite , cafeaua mai gustasă și viața mai frumoasă. Și un Prințișor mai fericit că stăpâna lui nu mai pleacă nicăieri.

Vă îmbrățișez cu drag, vă doresc o săptămână plină de realizări , sănătate, aveți grijă să fiți protejați și să nu-l lăsați pe virusache să vă strice ziua. Aveți grijă de voi și de cei dragi și încercați să nu vă mai lăsați otrăviți, judecând tot ce vedeți în jurul vostru. Aduceți lumină în inima voastră, căutați lucrurile bune și nu le mai judecați pe cele mai puțin bune pentru că asta nu vă ajută cu nimic, nu vă face cu nimic viața mai frumoasă. Vă pupic dulce și cele bune să se adune, cele rele, să se spele!

La Serfiotti

Serfiotti e o cafenea din Galaţi unde o dată la două săptămâni se petrece o seară de muzică şi poezie dirijată atent şi cu multă căldură de actorul Teatrului Dramatic „Fani Tardini” din Galaţi, Vlad Vasiliu. Aseară am reuşit să ajung şi eu la o astfel de serată.

M-am îmbrăcat frumos, am pregătit chitara – şi am ieşit pe uşă. Vecina mea ieşea şi ea pe uşă – îşi ducea nepoţica la canto. I-auzi! M-a văzut că ies cu chitara şi m-a întrebat dacă am comandat taxi. Am zis nu. Chiar dacă plouă un pic am să merg cu autobuzul, mie îmi place să mă plimb prin ploaie. S-a schimbat la faţă: păi şi umbrela? M-au uitat afară, verificând cât de tare plouă. Mi-a spus măcar să iau umbrela „Plouă ca vara!” Am intrat din nou şi am căutat o umbrelă. Patru umbrele stăteau aliniate pe cuier – eu dacă nu folosesc umbrelă nu ştiam care-i bună şi care nu, am luat una mai mică la întâmplare.

A început o adevărată aventură. Iubesc ploile dar ploaia asta era prea de tot, era nebună, era infernală – deşi cădea calm, fără rafale de vânt. Îmi luasem fusta raiat lungă şi cizmele brodate – dar să te îmbraci aşa pe ploaia asta … bad idea! Am zis, lasă, e ok dacă voi intra la Serfiotti cu fusta stropită un pic. Un pic? Ar fi fost mai ok să ridic un pic fusta care atingea pământul – ea e foarte elegantă aşa maxi cum e ea dar pe ploaia asta şi-ar fi pierdut total din farmec. Cum să o ridic dacă într-o mână ţineam umbrela şi în cealălaltă chitara? Am lăsat un pic chitara jos, am apucat de un colţ al fustei şi cu acest colţ al  fustei am apucat mânerul tocului de chitară, continuându-mi drumul netulburată (prea mult). Era o staţie de autobuz pe strada mea dar am ales să ies la strada mare unde ştiu sigur că sunt mai multe trolee care duc acolo unde aveam nevoie să ajung. Aş fi putut chema un taxi – dar era prea târziu, ploua prea tare, să mă opresc, să scot telefonul ,să aştept … eram contra cronometru,  eram deja cu cizmele şi o parte din geaca neagră ude leoarcă ,trebuia să merg înainte şi să mă rog eventual să treacă un taxi pe care să-l opresc – dar parcă toate taxiurile din lume intraseră în pământ.

Şi ploua… Mărunt , des, ploaie care-ţi intră până la oase. Ei cum de şi-a găsit din toate zilele chiar acum să plouă în halul ăsta? Chitara atârna din ce în ce mai greu, tocul proaspăt reparat făcea faţă ploii, cu ceva timp în urmă nu puteai căra o chitară cu el. Înaintam, îmi priveam cizmele ude, poalele hainei ude … ce nebunie. Am râs în sinea mea, ha, iubeşti ploile. Statură-te! Nu mă satur, dragă ploaie. M-ai prins într-un moment în care nu sunt echipată corespunzător ca să mă plimb pe săturate şi să te mănânc de vie! Te iert de data asta dar … te mai prind eu .

Am ajuns la Serfiotti. Cand am coborât din autobuz umbrela s-a defectat. Tot tacâmul ce să mai… Dar seara care a urmat a fost de un farmec absolut aparte. Lumea copilăriei prin care m-a purtat poeta Cezarina Adamescu, invitată şi dumneaei la această serată pentru a-şi lansa ultima carte de versuri dedicate copilăriei , m-au făcut să îmi simt inima umplută cu o licoare caldă, fermecată, menită să te întoarcă în timp într-o clipită. Seara a fost dirijată atent şi cu căldură de actorul Vlad Vasiliu care a picurat mereu momente poetice recitate cu farmecul său unic – şi toţi cei prezenţi au dat serii o linişte caldă, curată căreia ploaia nebună de afară îi adăuga acel detaliu în care stă perfecţiunea. I-am iertat ploii totul. Am fost adusă cu maşina acasă, nu a mai fost cazul să repet aventura, mi-am făcut un ceai şi m-am băgat iute sub o pătură ca să-mi încălzesc picioarele care au stat în cizmele mele frumoase … dar ude leoarcă.

Abia acasă mi-am dat seama că am picioarele reci, ajunsă la cafenea, în vâltoarea caldă a poeziei, am uitat că am picioarele ude, am uitat de toate.  Era colţul cubului perfect – sfărâmat cu intenţia clară de a spune – ce frumos ar fi fost acest cub dacă nu ar fi avut acest colţ sfârâmat. Nu aş fi adorat această seară dacă nu ar fi trebuit să înfrunt ploaia şi nu ar fi trebuit să ignor picioarele ude. La fel şi toate lucrurile minunate din viaţa mea. Îmi dau seama că trebuie să mă înclin şi să mulţumesc tuturor relelor care mi-au pus inima la grea încercare – ce dulce e victoria după ce depăşeşţi toate obstacolele. Îmi savuram ceaiul şi mă gândeam la toate astea. Cubul ar fi fost perfect fără ploaie? Serata de muzică şi poezie ar fi fost mai frumoasă fără acest detaliu? Cum ar fi fost perfect de fapt?…

Ar trebui să încetez să mă mai gândesc cum ar fi să fie perfect. Perfecţiunea e ceva către care să tind, faptul că nu o ating nu ar trebui să mă îngrijoreze. A mai trecut  o zi în viaţa mea de când m-am întors din China. E aşa de frumos la Galaţi. E aşa de frumos în România. Mi-am dat seama în China, printre atâţia studenţi străini – cât de frumoşi, cât de minunaţi suntem noi românii. Ce popor minunat suntem. Şi mă întrebam aşa, ce naiba caut eu la Mama Naibii aici când m-am născut în cea mai frumoasă ţară de pe planetă? Ce caut eu aici printre chinezii aceştia care zâmbesc tot timpul dar habar n-ai ce gândesc cu adevărat – când absolut toţi prietenii, orice român cunoscut până atunci făcea să pălească orice student străin prin comparaţie. Îmi aminteam cu drag fiecare prieten cunoscut în viaţa asta şi mi se părea cea mai minunată făptură – prin frumuseţe, intelegenţă, simţ al umorului şi bucuria de a trăi.

A fost o serată de muzică şi poezie. Am fost la atâtea alte serate de muzică şi poezie în viaţa asta! Dar dacă nu aş fi trăit un an departe de ţară nu aş fi savurat-o cu atâta sete, nu aş fi apreciat-o la adevărata valoare. O altă seară va fi peste două săptămâni. La sfârşitul lui noiembrie va fi şi ziua mea.

Voi mai merge o dată la Serfiotti. Şi ori de câte ori voi fi în oraş, fără alte proiecte care mă vor ţine ocupată şi nu îmi vor permite să ajung.