Pisicile și cutiile

Rămâne un mister de ce adoră pisicile cutiile. E chestie verificată de când era Prințesika cu statut de motănel și o chema Coviduț. Celelalte trei pisicuțe aveau tot statut de motănei. Culmea e că generația lui Prințișor au fost motănei cu o singură excepție și am crezut exact pe dos, că motăneii sunt pisicuțe și pisicuța – motănel. Așa aveau mutrișoarele, nu am nici o altă explicație. Cel puțin Prințișor și fratele lui identic Oskar care acum trăiește la Odorheiul Secuiesc puteam să jur că sunt fetițe, așa de plăpânzi și drăgălași erau.

Îmi amintesc că am scris pe Facebook o postare cu experimentul meu cu privire la faptul că pisicile adoră cutiile. Aveam două cutii micuțe , nu mai știu sigur de la ce, cred că de la telefoane. Am vrut să văd ce fac dacă le pun aceste cutii la dispoziție. Nu exagerez, aproape că au tăbărât în ele. Mai precis într-una, cea care era un pic mai mare. Au fost în stare să se încolăcească de așa natură încât să încapă toate patru pisicuțele într-o chichineață de cutie. Le-am ajutat eu și le-am distribuit câte două. Ce să mai , erau pur și simplu fericite.

Mai jos am să dau postarea de pe Facebook scrisă la cald :

”De curiozitate am golit două cutiuțe și le-am oferit puilor pentru a proba teoria obsesiei pisicilor pentru cutii. S-au îngrămădit cu drag în ele. Cutia cea mare e deja istorie. Și, mai nou, și-au găsit loc de parcare sub genunchii mei. Obișnuiesc să scriu la laptop stând în pat, cu spatele rezemat de perete și cu laptopul pe genunchii îndoiți. Și nu de puține ori era să-i strivesc pentru că ei stăteau bine mersi dedesubtul genunchilor. Ca sub un acoperiș. Nici nu îi simt când se cuibăresc acolo. Sau vine unul pe umăr, unul pe celălalt, unul pe tălpi și unul sub genunchi. Frumos e când îi apucă încăierările și se agață de picioare ca să se cațere pe genunchi. Atunci scap un „Aaaaa!!!” și le zic vreo două, mutându-le cuibul.”

Zilele trecute când am primit coletul de la sora din Italia am avut din nou dovada că Prințesika nu a uitat că îi plac cutiile. Doar că acum nu avea tot niște chichinețe de cutii de telefon, acum avea ditamai cutiile, nu credeam că o să le ”încerce”, mi s-au părut cam prea mari pentru gustul ei. Ei, aș. Dimpotrivă. Ea a ales cutia cea mai mare. Prințișor nu s-a lăsta mai prejos, a venit și el în inspecția. Și nu a avut nici o problemă să ”cotropească” o cutie ceva mai mică. Cutie să fie. M-am topit când i-am văzut amândoi unul lângă altul și am și făcut postare pe Facebook și Instagram ”Așchia nu sare departe de trunchi. ”

Și uite așa a venit Moș Crăciun și la familia regală. Am un feeling că orice jucărie le-ar fi trimis, nu s-ar fi bucurat de ele cum s-au bucurat de cutiile golite de cadouri.

Ușa scării

De când cu pandemia, ușa scării a stat larg deschisă pentru ca aerul să fie mereu fresh, să circule ca să nu se înmulțească virușii sau ceva de genul. Unii poate, dimpotrivă, vor să țină ușa închisă ca să nu mai intre nici un virus. Oricum ar fi, eu acum iarna trebuie să am grijă să închid ușa după ce bag pisicile în casă. Pe la 9 începe operațiunea ”toată lumea la somn” și primul pas e să deschid ușa de la apartament.

Dacă am noroc, Prințesika e exact lângă ușă și intră în casă. De cele mai multe ori este însă jos la ușa scării închisă. Mă vede că am deschis ușa la apartament să o recuperez și Miau!Miau!Miau miaună la mine, coboară mai repede și deschide ușa scării că mi-a înghețat codița. Eu mai las ușa scării întredeschisă să aibă pe unde să intre dar dacă vecinii o închid , nu am ce să fac, Și cobor într-un suflet, of, mititica mamii, hai în casă repejor. O bag la căldură , apoi ies după Prințișor care cine știe pe sub ce mașină se ascunde. Eu cred că a fost mecanic auto în altă viață. E disperat să se bage la motor la mașini.

Îl caut o perioadă, pispispis, el, nicăieri, cunoaștem, acum doar am dat de știre că e vremea să intre în casă. Mă întorc la scară și văd ușa larg dată în lături. Probabil a deschis-o unul din vecinii care vor aer curat pe scară chiar dacă e frig, să nu colcăie virușii în aer. Eu nu prea sunt în gashka asta pentru că e foarte frig la mine pe hol și în bucătărie, nu am centrală, am panouri și e tare greu de menținut căldura unde nu am panouri. Așa că închid bine ușa la scară și urc în casă. În cinci minute trebuie să cobor iar după Prințișor care mă așteaptă la geamul vecinului de la parter.

După cinci minute ies din apartament și … văd iar ușa dată în lături. Cobor după Prințișor , ies din scară și închid bine ușa în urma mea. Mă uit la vecinul la geam, Prințișor nu e acolo. Mai fac o tură printre mașini cu pispispisul ca să anunț că , gata, ultima strigare și nu mai ies, rămâi pe-afară și o să-ți înghețe coada. Mă întorc la scară și … văd ușa dată în lături. O închid și urc scările . Apoi cobor a treia oară, pentru ultima dată – din nou ușa dată larg în lături, îl iau pe Prințișor de la geam, cu el în brațe închid ușa în urma mea și urc scara cu sentimentul datoriei împlinite. Dacă mai deschide cineva ușa, măcar să fie clar pentru toată lumea că eu , chiar dacă am pisici care ies din scară, după ce bag ultima pisică în casă am mereu grijă să închid ușa după mine.

Cu Prințișor e simplu. Cu Prințesika e complicat. E încă puiuță, nu a împlinit un an și, chiar dacă e frig afară, ea vrea să zburde. La câte nume a avut – Coviduța- Săbiuța- i-aș mai adăuhga unul. Zgubiduța. Sau Zgubiduka. Că e zgubilitică rău. Și de cele mai multe ori nu vrea să intre în casă când cobor după ea. Cobor și deschid ușa la scară, ea intră și urcă scările în goană zgubidubiduuuuu eu închid ușa la scară și urc după ea dar ea nu s-a oprit la ușa noastră, s-a dus și mai sus, mai trebuie să zburde. Ridic din umeri, mă rog, mai zburdă pe scară cinci minute după care intri în casă. E fata tatii, păi ce, numai el să intre după a treia strigare în casă?

Deschid ușa după cinci minute. Dacă am noroc, e la ușă și intră imediat. Dar nu am noroc întotdeauna. Mă uit în jos la ușa de la scară. E larg deschisă. Strivesc o înjurătură printre dinți, cobor și dau să închid ușa dar o văd pe Prințesika cum vine în goană să intre în scară. Că binențeles că a profitat că s-a deschis ușa și zgubidubiduuuuuu a zbughit-o iar afară. Hai, fetiță, intră! Ea vine-vine-vine și haț! Frână chiar lângă ușă. Se uită la mine. Hai, intri azi? Nu intră. Haidi, bre, azi.

Și pe când stau eu așa și mă rog de ea, se aude ușa de la apartamentul ucigașului de pisici. (știți tema filmului lui Hitchcock Psycho, da? Poate intra liniștit fundal sonor) Și apare cu o figură răzbunătoare – amenințându-mă să închid ușa, că m-a prins el pe mine și o să-mi facă necazuri. Eu nu pot să îi dau replică pentru că trebuie să știți că operațiunea de recuperare a pisicilor e combinată cu alte operațiuni de dinainte de culcare cum ar fi spălatul dinților și, uneori, cobor după pisici , clătindu-mi dinții cu gura plină. Vecinul m-a prins în offside nu doar cu ușa deschisă dar și cu gura plină așa că am scos un MMM MMM ,  NEPUTÂND SĂ ÎI DAU REPLICA. El continuă victorios și amenințător că îmi arată el mie.

Strivesc o înjurătură în gând și ies din scară, scuip apa cu pastă de dinți în boscheți și mă întorc la el. Îi explic că latră la copacul greșit, vorba englezului. Eu mereu închid ușa pentru că e un ger la mine în bucătărie de nu vrei să știi. Și mereu închid ușa. Dar nu știu cine vine în urma mea și o lasă larg deschisă. ”La el să te dai șmeker, vecine, dacă îl prinzi, fii viteaz și dă-te la el, nu la mine. Și poate o să fie și la mine mai cald în bucătărie!” Vecinul de colo, păi nu am știut că… blablabla. ”Ei, păi dacă nu știți, nu mai vorbiți!”

E bine totuși că știu că ucigașul de pisici e în gashka celor care vor ușa închisă. Ar trebui să știe cine e cel ce deschide ușa. Și cred că știe. Dar dacă m-a prins pe mine, s-a luat de mine. Eu sincer sunt din ambele găști. Pentru că respir ușurată când văd ușa deschisă, chiar dacă e frig la mine în bucătărie.

Prințesika e prietena Crizantemei

…și Crizantema știe asta. Poate nu își manifestă încă afecțiunea față de ea, mai precis nu îi face băiță  și nu fac năniță amândouă. Dar nu mai reacționează agresiv la ”atacurile ” ei. Știe că de fapt ea e prietena care nu caută bătaie. Hei, suntem pisicuțe. Ai uitat că așa ne jucăm noi?

Așa că dimineața începe cu făgăreala celor două prințese pisicuțe care își fac încălzirea. Acum iese și Crizantema în grădină cu Prințesika dimineața, nu neapărat ca să își facă nevoile dar ca se bucure de natură ca o pisică adevărată. Și nu a uitat de kitul de dresaj. Chiar dacă a văzut cât de tare  e să își facă nevoile în natură, să scormonească în pământ adevărat, apreciază totuși soluția de urgență care este toaleta. E totuși o ușurare să ai toaleta la doi pași și să nu trebuiască să o rupi la fugă în grădină și să trebuiască să faci o gropiță în pâmânt când te scapi pe tine.

Se iubesc, se joacă amândouă iar eu le ”ajut” să se apropie. Hodoronc tronc le pun una lângă alta. Prințeska e dispusă să se dea pe față, cum s-ar spune. Crizantema însă mai are nevoie de puțin timp. Încă nu se pupă, încă nu își fac băiță și nu fac năniță amândouă. Dar Prințesika nu mai e disperată să se bucure de afecțiunea mea. Are nevoie să se joace cu noua ei prietenă. Stă mult prin preajma ei, stă mult în sufragerie, doarme acolo , apropape uit de ea când mă iau cu treabă uneori. Dar de câte ori mă apuc de scris e imperios necesar să vină fuguța și să se holbeze pe ecran, să vadă ea ce scriu și să mă trezesc că îmi ocupă tastatura  și nu mai pot să scriu. E parte din distracție. Dar ce e curios e că a început și Prințesika să muște ca draga ei prietenă Crizantema. Nu agresiv ci ca formă de afecțiune. Ce dovadă mai clară că o iubește pe Crizantema când încearcă să o imite și să îi preia apucăturile ei caracteristice. Bine că nu zgârie.

Pisicuțele au nevoie să se joace, au nevoie să socializeze. Cum eram noi când eram mici și eram disperați să ieșim la joacă. Când se aproapie această fază – copiii ușor-ușor se îndepărtează de părinți. Vine faza când îi manipulează ca să-I toace de bani și să obțină ceea ce-și doresc de la ei fără să mai fie disperați după afecțiunea lor, fără să mai plângă după ei când aceștia se îndepărtează.

Prințișor e deja sută la sută în acel modul. Nu are nici un fel de problemă să îl las afară tot timpul. Dacă ar găsi și de mâncare afară s-ar lipsi de mine pentru totdeauna. Sau cel puțin așa crede. Astă vară când m-am întors acasă după o lună , m-a tratat o vreme cu o afecțiune neobișnuită. E clar că i-a fost dor de acea persoană care să iasă după el, care să îl care în brațe până acasă, care să îl spele împotriva voința lui și să îl hrănească doar cu ceea ce îi place lui. Mama nu știe cu ce îl hrănesc. Sora mai mare cât a fost în concediu nu știa ce îi place lui. Fiecare a presupus că îi place ceea ce i-ar plăcea oricărei pisici. Cred că Prințișor a trăit sentimentul că s-ar putea ca eu să fi murit și nu o să mă mai vadă niciodată. A trăit ideea de a aprecia ceva abia după ce ai pierdut acel ceva. Mi-a simțit lipsa iar acum, că mă revedea, mi-a arătat o afecțiune neobișnuită.

Dar gata, i-a trecut. A uitat. Îi place să stea afară mai mult decât orice. Iar eu am hotărât să îl las în pace. Să vină singur acasă dacă vrea. Dacă nu vrea, să stea afară până i-o îngheța coada. Important e că există un acasă pentru el.

În curând și pisicuțele vor intra în exact același stil de viață. Dar eu trebuie să le sterilizez înainte de a-și începe viața de pisici în aer liber. Pentru că am încheiat cu crescutul de puiuți. Sunt deja patru pisici titulare sub acest acoperiș. Zic eu că ajunge.  

Prințesika mofturoasa

Prințesika e o dulce dar mă disperă cu mâncarea ca de obicei. Mai ales acum că e post trebuie să îi cumpăr cărniță separat, să o fierb, să arunc prima apă cea cu chimicale și apoi să pun o ceșcuță de orez. Ea mănâncă doar cărniță, fără pieliță, bucățică cu bucățică. Supica, pielea și oasele – Prințișor sau Crizantema. Sau Bursucuța dacă e acasă și ea. Nu am nici o problemă să gătesc separat pentru ea, întâmplător sau nu, e chiar foarte delicioasă mâncarea mea de post iar peștele din week-end e un deliciu. Numai cine ține post savurează peștele cu adevărat în perioada asta. Cu papilele ”curățate” de carne, peștele devine o delicatesă uluitoare și inexplicabilă, cum poate fi așa de bun?!

Ei, dar binențeles că se bucură și pisicile de pește în week-end. Cum s-ar putea altfel? Iar Prințesika e fan absolut al peștelui. Dacă ar mânca doar pește, ar fi cea mai fericită. Dar nu mănâncă și mațele, nici una din pisici nu mănâncă mațele așa cum ar fi normal pentru o pisică. Te bucuri că ai pisică pentru că nu trebuie să arunci mațele când gătești pește. Nu, la noi pisicile adoră peștele dar numai gătit.

Și Prințesika mea savurează peștele. Nimic rău în asta. Dar avem o problemă că apoi nu mai vrea să mânânce cărniță. Terapista mea se dă tare greu pe brazdă și rămâne nemâncată, nu se mai atinge de carne decât cu mare greutate. Se agită că îi e foame, îi pregătesc cărnița, îi pun o bucățică jos, o miroase dar nu o mânâncă. O aștept să se mai agite un pic, îi pun iar o bucățică lângă farfuriuță, o miroase – și iar o rupe la fugă ca apucată de streche.Deși în post , mărturisesc că nu sunt o sfântă și am un repertoriu întreg care țâșnește ca un vulcan #darmănâncăf…..guramă-tiidarazișimâni,mănâncă!!! Cu greu, cu mare greu se îndură și mănâncă vreo două trei bucățele. Ziua de luni e belea cu Prințesika în post.

Aseară din nou m-am supărat pe ea că nu mănâncă și m-am întins un pic pe pat să mă odihnesc și să-mi adun un pic gândurile. Prințesika terapista a venit , am simțint-o cum se urcă pe mine de la glezna până pe pieptul meu. Deschid ochii. Sta și se uită la mine de parcă ar vrea să stăm la povești ca fetele. Nu o las să aștepte, mă apuc de povești cu ea. Să știi , Prințesiko, că sunt tare supărată pe tine că nu mănânci. Uite Crizantema cum mănâncă orice, până și cu crănțănelele s-a dat pe brazdă și mănâncă inclusiv crănțănele de adult. Și tu nici măcar crănțănele moi pentru  pui nu mănânci. Nici conserve, nici pliculeț, nimic.

Mi-a pus o lăbuță pe gură. Gen ”Taci că mă enervezi”. Deci mi-a închis gura cu lăbuța. Și m-a privit cu subânțeles în ochi. De parcă mi-ar fi zis, dragă, dacă mă compari cu țăranca de Crizantema, bagaboanta aia bătăușă pe care o alintați cu toatele și vă topiți atâta după ea, să știi că nu îți mai fac masaj pisicesc în vecii vecilor.

Mai zi ceva…

Prințișor se răzbună

Aș putea foarte bine să îl las afară, nu? Dacă așa vrea el, de ce să calc eu peste liberul lui arbitru? Eu nu am avut copii dar întreb și eu, cum ar fi ca mămicile să își lase copiii afară când vor ei și cât vor ei? Lor le place afară, nu? Vor să stea mult și bine, să se joace, ca mai apoi să le ia mămica lor temperatura, aaa, are băiatul febră, să îi dea mămica lui ceiuț? ”Nu vleau ceiuuuuuț!” Să îi dea mămica lui aspirinuță? ”Nu vleau aspilinuțăăăă!” Să îl lase mămica să moară? ”Daaaaa!!!” Dar să ia mămica un papuc să-i dea vreo două la curuleț  vrea băiatul meu? ”Nuuuuu!!!” Și din ciclul #număintereseazăcevreitu #treciîncasăcătebelesc” l-am adus pe Prințișor în casă deși el ar fi vrut , nu-i așa, să stea afară cât vrea mușkii lui și să se bucure de o zi geroasă , cu grindină, cu vânt, cu tot tacâmul. Nu pot să îl știu afară când e frig, mă ia cu rău de la stomac, până nu îl văd în casă sub fotoliu unde îi place lui să doarmă, nu mă liniștesc.

Dar ieri Prințișor a fost băiat cuminte. Uite că nuieșușa lui Moș Nicolae e fermecată! Cât am fost eu la cumpărături a ieșit, și-a făcut nevoile și când m-am întors la cumpărături era, doamnelor și domnilor la ușă. La ușă, așteptând să descui și să intrăm amândoi la căldură. Nu sub o mașină unde să mă audă pe mine pispisuind după el, nu la geam pe ladă unde să nu ajung eu la el să îl iau în brațe și să mergem în casă. Era la ușă. Iau eu m-am oprit în loc și m-am uitat ca proasta la el, convinsă că nu văd bine. Probabil însă i s-a făcut rău de la stomac de atâta bine cât mi-a făcut, și-a amintit de papucul de la geamul vecinului și a încercat să se strecoare afară pe lângă mine . L-am prins, binențeles. Cum era să-l fi scăpat? Am impresia că acesta era și planul. Să plâng de fericire că e Prințișor la ușă și mi-am luat de o grijă, că nu mai trebuie să ies după el să îl bag în casă, iar el să se strecoare și să o șteargă afară și să stea ascuns când voi ieși cu pispispisul după el, urmând să merg la somn fără să îl bag în casă. Să mai zică cineva că nu sunt pisicile malefice.

Dar nu i-a mers, scârba. L-am prins, ha, stai așa, scârnăvie, că nu-ți merge. Am lăsat căruțul la ușa scării și am urcat cu Prințișor în brațe , l-am băgat în camera mea și am închis ușa și abia apoi m-am întors și am urcat cu căruțul în casă. Am încheiat seara liniștită cu toate cele patru pisici la căldură – familia regală la mine în cameră și Bursucuța la mama în pat, Crizantema la Diana în pat, fiecare cu pisica ei dar eu încântată tare că e Prințișor la căldură.

Am dormit tare bine. Până, binențeles, am primit deșteptarea de la prinț. A avut păpică, supică, puișor, crănțenele, țucu-i nasul lui de grăsan, dacă a mieunat înseamnă că e dimineață și vrea afară la căcuță. Am respirat adânc, ce bine am dormit! Altă dată abia mă înduram să mă dau jos din pat, mi-era tare lene să merg să îi deschid și ușa la apartament dar și ușa la scară. Dar acum , vezi, dacă am dormit fără grijă și nu m-am mai culcat supărată, m-am trezit mai fresh, mai ok. Hai, afară, Prințișor cumințel!

Iau o haină pe mine și cobor să îi deschid ușa la scară. O deschid numai un pic cât să încapă el ca să nu intre frigul. Alții au obiceiul să o lase deschisă larg și eu, care stau la unu, am devenit un fel de portar care coboară să închidă ușa. Vezi, dacă nu avem interfon? Deschid ușa un pic, urc scările înapoi, coboară și Prințesika , și Bursucuța. Ajung la ușă și mă uit înapoi după pisici. Prințișor s-a oprit în ușă, adulmecând zona. Prințesika s-a oprit în spatele lui, neputând să treacă de el. Se uită la mine , se uită la el, hai, bre, tati, ieși azi? Dar Prințișor nu se grăbește, adulmecând cu calm zona. Whatever, Prințesika țup! sare peste el și fuge în grădină, adică, sorry, tati dar mă scap pe mine.

Am intrat în casă, am pus de cafea, m-am instalat la laptop cu cafeluța lângă mine și m-am uitat la ceas. Trebuie să fie 5 jumătate – șase.

Era 2:45.