Prințesika e prietena Crizantemei

…și Crizantema știe asta. Poate nu își manifestă încă afecțiunea față de ea, mai precis nu îi face băiță  și nu fac năniță amândouă. Dar nu mai reacționează agresiv la ”atacurile ” ei. Știe că de fapt ea e prietena care nu caută bătaie. Hei, suntem pisicuțe. Ai uitat că așa ne jucăm noi?

Așa că dimineața începe cu făgăreala celor două prințese pisicuțe care își fac încălzirea. Acum iese și Crizantema în grădină cu Prințesika dimineața, nu neapărat ca să își facă nevoile dar ca se bucure de natură ca o pisică adevărată. Și nu a uitat de kitul de dresaj. Chiar dacă a văzut cât de tare  e să își facă nevoile în natură, să scormonească în pământ adevărat, apreciază totuși soluția de urgență care este toaleta. E totuși o ușurare să ai toaleta la doi pași și să nu trebuiască să o rupi la fugă în grădină și să trebuiască să faci o gropiță în pâmânt când te scapi pe tine.

Se iubesc, se joacă amândouă iar eu le ”ajut” să se apropie. Hodoronc tronc le pun una lângă alta. Prințeska e dispusă să se dea pe față, cum s-ar spune. Crizantema însă mai are nevoie de puțin timp. Încă nu se pupă, încă nu își fac băiță și nu fac năniță amândouă. Dar Prințesika nu mai e disperată să se bucure de afecțiunea mea. Are nevoie să se joace cu noua ei prietenă. Stă mult prin preajma ei, stă mult în sufragerie, doarme acolo , apropape uit de ea când mă iau cu treabă uneori. Dar de câte ori mă apuc de scris e imperios necesar să vină fuguța și să se holbeze pe ecran, să vadă ea ce scriu și să mă trezesc că îmi ocupă tastatura  și nu mai pot să scriu. E parte din distracție. Dar ce e curios e că a început și Prințesika să muște ca draga ei prietenă Crizantema. Nu agresiv ci ca formă de afecțiune. Ce dovadă mai clară că o iubește pe Crizantema când încearcă să o imite și să îi preia apucăturile ei caracteristice. Bine că nu zgârie.

Pisicuțele au nevoie să se joace, au nevoie să socializeze. Cum eram noi când eram mici și eram disperați să ieșim la joacă. Când se aproapie această fază – copiii ușor-ușor se îndepărtează de părinți. Vine faza când îi manipulează ca să-I toace de bani și să obțină ceea ce-și doresc de la ei fără să mai fie disperați după afecțiunea lor, fără să mai plângă după ei când aceștia se îndepărtează.

Prințișor e deja sută la sută în acel modul. Nu are nici un fel de problemă să îl las afară tot timpul. Dacă ar găsi și de mâncare afară s-ar lipsi de mine pentru totdeauna. Sau cel puțin așa crede. Astă vară când m-am întors acasă după o lună , m-a tratat o vreme cu o afecțiune neobișnuită. E clar că i-a fost dor de acea persoană care să iasă după el, care să îl care în brațe până acasă, care să îl spele împotriva voința lui și să îl hrănească doar cu ceea ce îi place lui. Mama nu știe cu ce îl hrănesc. Sora mai mare cât a fost în concediu nu știa ce îi place lui. Fiecare a presupus că îi place ceea ce i-ar plăcea oricărei pisici. Cred că Prințișor a trăit sentimentul că s-ar putea ca eu să fi murit și nu o să mă mai vadă niciodată. A trăit ideea de a aprecia ceva abia după ce ai pierdut acel ceva. Mi-a simțit lipsa iar acum, că mă revedea, mi-a arătat o afecțiune neobișnuită.

Dar gata, i-a trecut. A uitat. Îi place să stea afară mai mult decât orice. Iar eu am hotărât să îl las în pace. Să vină singur acasă dacă vrea. Dacă nu vrea, să stea afară până i-o îngheța coada. Important e că există un acasă pentru el.

În curând și pisicuțele vor intra în exact același stil de viață. Dar eu trebuie să le sterilizez înainte de a-și începe viața de pisici în aer liber. Pentru că am încheiat cu crescutul de puiuți. Sunt deja patru pisici titulare sub acest acoperiș. Zic eu că ajunge.  

Prințișor voo doo master

Continuă distracția cu Prințișor. După ce ieri m-a făcut să mă dau jos din pat și să îmi fac cafea cu două ore mai devreme ca de obicei , azi dimineață la aceeași oră a recidivat.

Mama are obiceiul să se trezească după ce mă bag eu la somn. Când mă ia somnul ea are activitate , treaba ei ce face, nu face gălăgie, e ok.

Dar avem o problemă cu datul pisicilor afară. Banditul de Prințișor are un aliat în ea , baga un miau miau discret iar mama îi dă drumul afară noaptea pe la ce oră vrea mushkii lui. Astfel încât am adoptat obiceiul de a mă încuia în cameră ca să fiu eu sigură că Prințișor nu iese nicăieri până dimineață.

Astă noapte însă Prințișor și-a reânceput milogitul pe la ușă, discret, să-l audă numai mama. Nu știu , cred că o vrăjește, o hipnotizează , miau miaul lui e un fel de voo doo ”deschide ușaaa… deschide ușaaa” Mama încearcă ușa dar , evident e încuiată și renunță. Prințișor continuă cu miau miaul netulburat ”deschide cealaltă ușăăă… deschide cealaltă ușăăă…” Și mama ce face? Dă fotoliul care blochează ușa spre sufragerie la o parte și-i deschide ușa banditului. Am sărit ca arsă. Ne-ne-ne-ne, treci înapoi. Treci înapoi!

S-a băgat la mama sub pat. Mama de colo,” lasă-l aici că nu-i mai dau drumul afară”. Am încuiat ușa la apartament și am luat cheia la mine. Dormi sub pat dacă vrei dar afară nu ieși.

Prințișor nesimțit

S-a făcut Prințișor un nesimțit… Știe că ies după el, știu că e băgat undeva pe sub mașini, pispispis după el și nu iese. Trebuie să intru în casă și să mai ies o dată după el. Dacă are chef să intre, știu că vine în urma mea dar nu direct la ușă să mă scutească de un efort, nuuuu. Se duce la geamul de la sufragerie a vechiului de la parter, e o ladă și se urcă pe ea. Știe că voi coborî după el. Și eu cobor din nou cam în cinci minute.

Nu întotdeauna îmi face onoarea să se prezinte la geamul vecinului de la parter. Se întâmplă să cobor și de trei ori și să merg la culcare fără să îl bag în casă. Dar când se prezintă la geam, să nu vă închipuiți că gata, am coborât, hai în casă și el coboară de la geam, îl iau în brațe -aceeasi putoare de motan , cel mai leneș din lume- și gata. Trebuie să mă apropii de geam, să mă întind după el, să nu ajung la el decât dacă își apleacă el capul, să îl mângâi pe cap, să mă rog de el drăgăstos și el să se îndure, bine, fie. Și coboară, eu îl iau în brațe și mergem în casă.

Aseară am coborât iar după el. Nu era la geam la vecinul, așa că am plecat în zonă la pispispis printre mașini, apoi am urcat în casă. Cobor iar în cinci minute, Prințișor e la geam. Mă întind după el, nu ajung. Se apleacă un pic și îl mângâi pe cap. Hai acasă! Dau să plec, sperând să vină după mine. Se uită ca boul și nu face nici o mișcare. Hai, mă, acasă, n-auzi?! Nimic. Mă întorc și mă întind după el, el știe că nu mă urc pe geam, știe că nu ajung, știe că nu am ce să fac decât să mă întorc în casă și eventual să mai cobor o dată. Mă întind mai mult, dau să îl apuc de cap, de urechi, de o labă… Se retrage câte un pic, fix atât cât să îl scap. Îmi vin spumele. Mă uit la vecinul la geam lângă lada pe care stă Prințișor și văd un papuc. Îl iau și îi croiesc vreo două, de se dă Prințișor urgent jos de pe ladă direct la mine în brațe. Păi tu-ți grijania mă-tii azi și mâni, mai fă tu așa că atât îți trebuie.

Azi dimineață la fel, când să plec la catedrală îl văd pe Prințișor la geam la vecinul. Hai acasă. Mă întind după el, el nici nu se apleacă, stă drept cu capul sus și nu face nici o mișcare. Papucul! Îi croiesc vreo două, țup în brațe și haida sus. Cam atât ti-a fost, nesâmțâtule!

Prințișor superstar

Am tot scris despre pisicuțe. S-ar putea interpreta faptul că Prințișor e pe planul doi, că Prințesika, fiica lui, e în prim plan iar Crizantema karatista e rol secundar, supporting actress în această saga de pisici. Dar nu e deloc așa. Am grijă ca fiecare pisică din această casă să se simtă iubită și apreciată dar Prințișor e cel mai important, asta e clar. Aseară mi-a făcut onoarea să vină acasă singur, fără să ies eu după el, l-am hrănit și am dat pisicuțele în sufragerie să învețe să se joace împreună dacă mai vor să intre la mine în dormitor. Aseară Prințișor a dormit singur în fotoliu fără nici o altă pisicuță în cameră. Iar azi voi posta o amintire cu el din noaptea de Înviere când mi-am dat seama că e nu mai e un pui, că își trăiește viața și își apără teritoriul cu agresivitatea unui motan veritabil. Presupun că și mamele de băieți au acel moment din viața lor când își dau seama că ”puiul” lor nu mai e de multișor doar un pui.

”În noaptea de Înviere am auzit un miorlăit pe afară, am presupus că e Prințișor și am ieșit după el. El era, fugărea un motan , aoleu, poate-și ia bătaie, naibii. Mă duc după el , miorlăia și ținea capul și urechile amenințătoare către motanul cu pricina. Băi, fiorosule, ia uite la el ce periculos ne-am făcut. Hai, treci acasă și nu te ma sluți așa! De unde, frate, el avea treabă să facă dominație pe teritoriul lui, dă-i fugăreală după motan. Trece pe partea cealaltă, eu după el, măi, potolește-te, n-auzi! De unde, iar miorlăia cu capul și urechile ținute amenințător în jos, mă și speriam, băi, Prințișor, tu ești mă?… N-avea timp de mine, era clar că îl încurcam. Am plecat în casă că se apropia miezul nopții și trebuia să pregătesc toate cele pentru Învierea Domnului. Dar nu puteam să nu mă gândesc ce transformare am văzut la Prințișor. Nu mai e , frățicule, puișorul acela care s-a ghemuit initimidat, cu urechile lipite de cap , în fața motănoiului acela care era cât pe ce să îl ia la bătaie dacă nu tăbăra Prințesa cu niște uppercuturi de-a văzut stele verzi și a șters-o cât ai clipi, lăsându-l pe Prințișor în pace. Prințișor e motan cu responsabilități, e tătic cu patru pui din care trei exact ca el, are o soție care e vânată de motani și o mamă războinică de la care a învățat karate , are o reputație de construit, nu-i chiar de colea ce are el de făcut. Bravo, mă, te-ai făcut mare!

Trebăluiam prin casă, gândindu-mă la el și mă uit pe geam să văd dacă e jos, gata să urce când îl chem. Era acolo, nu a venit imediat dar a venit totuși, știe că nu e bine să întindă coarda prea mult cu mine. Treci în casă! zic. A scos un Miau! subțirel și alintat, ca pentru mine, așa. Probabil are în repertoriu tonalități potrivite pentru fiecare, eu nu sunt doar stăpâna, sunt cea care dă de mâncare. La mine nu merge cu miorlăit amenințător. Au pisicile logica și strategia lor, niște bandite, clar. A urcat, a intrat în casă , s-a dus la castron să mănânce că era ostenit și flămând, eu mă uitam la el, e Prințișor – doar că e mai matur decât știu eu. Dar ce face el pe afară ”I don’t need to know”.

Parcă citindu-mi gândurile, se oprește din mâncat și se uită la mine. Miau!… Subțirel și delicat. Prosteală pe față. De studiat…”