Gata sărbătorile

Am făcut o pauză de la viața mea, gândind că poate i se face lui Prințișor dor de mine. Problema e că nu pot lăsa chiar cu totul viața mea în urmă, am mereu o grijă să verific, să fie totul ok, mai ales cu pandemia asta. Și am mai trecut pe acasă, evident. Și am dat și de Prințișor. I-a fost dor de mine? Mai mult de-o grămadă #niciunstres . Cred că are alt stăpân. Să te facă stăpânul acela celebru, Prințișor dragă.

Motăneii de care am avut grijă pe perioada sărbătorilor sunt doi prințișori care pe lângă mieunat, ciripesc ca două păsărele. Cruuuu, cruuuu mă întâmpinau în fiecare dimineață , le dădeam păpică, apoi săreau la mine în brațe cât îmi beam cafeaua și se alintau de mama focului. Of, ce vremuri frumoase erau când se alinta și Prințișor la mine. ”Castreaza-l și să vezi tu cum se cumințește.” Cam acesta e planul.

Laptop, cursuri, citit în liniște, ascunsă, fără otrava energetică de sub un acoperiș în care trăiesc două bolnave psihic. Oricât le-aș iubi, am nevoie să mai stau departe de ele uneori. Măcar de ele știu sigur că sunt bolnave. Și am grijă de ele pentru că la mâna statului ar muri cu zile. Dar ele sunt pașnice. Și chiar dacă îți pun răbdarea la încercare , știu sigur că nu îmi vor răul.

Dar ce te faci cu nebunii care umblă liberi, nedepistați ? Pur și simplu nu mai știi care e sănătos la cap. Așa că, dacă știi sigur că ai prieteni sănătoși la cap, păstrează-i și protejează-i. Sunt atât de mulți nebuni care umblă liberi încât, dacă nu-i protejezi pe cei sănătoși, o să se contamineze și ei. Covidul e minciună pe lângă psihoză.

Am trecut aseară pe acasă, o verificare scurtă că totul e ok și am plecat. Când mă uit în urmă, Crizantema și Bursucuța țup-țup-țup în urma mea. Ehei, Crizantemo, gata, ai învățat și tu să ieși la plimbare? Și eu care voiam să te învăț să faci la wc… Hai, fugi acasă că e noapte , fugi să te joci cu mama.

Am continuat să merg spre stație și mă uit iar în urmă, Crizantema hotărâtă după mine. A simțit ea că mi-am schimbat sediul și zice, nu știu unde te duci dar ia-mă și pe mine, vin și yo. Of… Am luat-o în brațe și m-am întors acasă, cu Bursucuța țup-țup-țup pe urmele mele. Am intrat în casă, Bursucuța a rămas la ușă. Hai, intri? Nu a intrat. Bine, stai la ușă. Nu mă mai țin nervii să o conving să intre, oricum face ce vrea ea.

Am intrat și am stat un pic în brațe cu Crizantema. I-a fost dor de mine , mititica, eu credeam că s-a atașat de mama, de Diana, nu, ea mă vrea pe mine. Și mă vrea pe mine pentru că eu pur și simplu le iubesc, le alint , le ciufulesc, le strâng în brațe. E fantastic câtă nevoie au animăluțele astea nu doar să le dai de mâncare, cât mai ales să le iei în brațe măcar un pic, apoi pleacă ele singure, dar să stea un pic în brațe la tine, să toarcă un pic la pieptul tău. Mama și Diana sunt aspiratoare de energie, au nevoie să li se dea. Nu știu că în ele stă sursa fericirii, că trebuie mai întâi să își ofere singure tot confortul, tot ce iși doresc ca apoi să aibă suficient cât să nu se simtă bine dacă nu le dă și altora. Pisicile au simțit asta. Și de asta sunt mai atașate de mine.

Am lăsat-o pe Crizantema în dormitor și am plecat. Bursucuța tot la ușă. Hai, intri azi? Nu a intrat. A coborât scările înaintea mea și s-a dus în grădină. Am peca în stație, gândindu-mă la Prințișor. Pe unde o fi ninunea aia? Mă gândeam la el, stând în stație. Când vine autobuzul meu? 2 minute. Văd o pisică în stație. Ce seamănă cu Bursucuța… Mă uit mai bine. Aoleu, e chiar Bursucuța. Pe Crizantema am rezolvat-o, am luat-o pe sus, am băgat-o în casă dar pe Bursucuța nu o prostesc. Ea a așteptat la ușă, știind că mă întorc și a venit după mine în stație. Nu știu unde te duci, vin și eu cu tine cu autobuzul, mă iei? ”Fugi acasă, fugi!” Am trecut-o strada și a rămas pe celălalt trotuar. A venit și autobuzul meu. M-am urcat în el și m-am uitat după Bursucuța. A dispărut ca prin farmec.

Mă așteptam ca familia regală să fie cea care îmi simte lipsa. Să se perpelească Prințișor și Prințesika după mine. Dar uite că Bursucuța și Crizantema s-au ținut hotărâte , ”nu știm unde pleci, noi venim cu tine… ” 

Prințișor revoltat

Nu mă mai iubește, gata. A făcut coaliție cu mama care îi face toate mendrele, îi dă drumul noaptea pe la trei dacă atunci vrea mușchii lui să iasă la plimbare. Nu am nici o șansă de reabilitare. Vreau să îl fac să nu mai dea deșteptarea la cinci. Să aibă bunul simț să mă aștepte să mă trezesc după care, ducă-se. Și reușisem să ajung la niște rezultate. Dar s-a prins că o poate manipula pe mama care îi dă drumul la cel mai firav mieunat. Are somnul ușor, se trezește la cel mai mic sunet și, dacă tot s-a trezit, se mai uită la televizor, mai face una-alta la bucătărie. Și îl dă și pe odor afară. Cred că la fel se întâmplă cu bunicile și mămicile. Degeaba face mama eforturi cu un copchil răzgâiat dacă vine bunica din urmă și dărâmă totul.

Astă noapte iar m-a scos din sărite. Iar l-a apucat mieunatul pe la două. Și nu în gura mare, ușureeeel, încetuuuuuc… Dar ce folos că mi-ai stricat somnul. Mă, taci din gură, mă… El iese din cameră și intră în sufragerie. Și după o vreme iar îl aud. Mă dau jos nervoasă din pat și mă duc după el. Îl găsesc lângă patul manei, privind-o cum doarme și pregatindu-se pentru un nou miau subtil, până o trezește. La capul ei. Tu-ți mămăliga ta de nesimțit, deci tu ți-ai propus să îi strici somnul cu precizie, să o bați la cap până se trezește! L-am fugărit înapoi în dormitor și l-am certat monstru.

Dimineață binenteles că tot mama i-a dat drumul afară. Acum l-am băgat în casă, i-am dat să mănânce… Cică să facem pace. A mâncat și s-a dus în sufragerie. Suntem certați, dragă? Serioooos? Să te văd eu cine te mai scoate din ghearele lui Smardoi. Și cine te mai bagă în casă. Că mama îți dă ea drumul afară dar o să te aducă în brațe acasă când o zbura porcul.

Pisicile și cutiile

Rămâne un mister de ce adoră pisicile cutiile. E chestie verificată de când era Prințesika cu statut de motănel și o chema Coviduț. Celelalte trei pisicuțe aveau tot statut de motănei. Culmea e că generația lui Prințișor au fost motănei cu o singură excepție și am crezut exact pe dos, că motăneii sunt pisicuțe și pisicuța – motănel. Așa aveau mutrișoarele, nu am nici o altă explicație. Cel puțin Prințișor și fratele lui identic Oskar care acum trăiește la Odorheiul Secuiesc puteam să jur că sunt fetițe, așa de plăpânzi și drăgălași erau.

Îmi amintesc că am scris pe Facebook o postare cu experimentul meu cu privire la faptul că pisicile adoră cutiile. Aveam două cutii micuțe , nu mai știu sigur de la ce, cred că de la telefoane. Am vrut să văd ce fac dacă le pun aceste cutii la dispoziție. Nu exagerez, aproape că au tăbărât în ele. Mai precis într-una, cea care era un pic mai mare. Au fost în stare să se încolăcească de așa natură încât să încapă toate patru pisicuțele într-o chichineață de cutie. Le-am ajutat eu și le-am distribuit câte două. Ce să mai , erau pur și simplu fericite.

Mai jos am să dau postarea de pe Facebook scrisă la cald :

”De curiozitate am golit două cutiuțe și le-am oferit puilor pentru a proba teoria obsesiei pisicilor pentru cutii. S-au îngrămădit cu drag în ele. Cutia cea mare e deja istorie. Și, mai nou, și-au găsit loc de parcare sub genunchii mei. Obișnuiesc să scriu la laptop stând în pat, cu spatele rezemat de perete și cu laptopul pe genunchii îndoiți. Și nu de puține ori era să-i strivesc pentru că ei stăteau bine mersi dedesubtul genunchilor. Ca sub un acoperiș. Nici nu îi simt când se cuibăresc acolo. Sau vine unul pe umăr, unul pe celălalt, unul pe tălpi și unul sub genunchi. Frumos e când îi apucă încăierările și se agață de picioare ca să se cațere pe genunchi. Atunci scap un „Aaaaa!!!” și le zic vreo două, mutându-le cuibul.”

Zilele trecute când am primit coletul de la sora din Italia am avut din nou dovada că Prințesika nu a uitat că îi plac cutiile. Doar că acum nu avea tot niște chichinețe de cutii de telefon, acum avea ditamai cutiile, nu credeam că o să le ”încerce”, mi s-au părut cam prea mari pentru gustul ei. Ei, aș. Dimpotrivă. Ea a ales cutia cea mai mare. Prințișor nu s-a lăsta mai prejos, a venit și el în inspecția. Și nu a avut nici o problemă să ”cotropească” o cutie ceva mai mică. Cutie să fie. M-am topit când i-am văzut amândoi unul lângă altul și am și făcut postare pe Facebook și Instagram ”Așchia nu sare departe de trunchi. ”

Și uite așa a venit Moș Crăciun și la familia regală. Am un feeling că orice jucărie le-ar fi trimis, nu s-ar fi bucurat de ele cum s-au bucurat de cutiile golite de cadouri.

Ușa scării

De când cu pandemia, ușa scării a stat larg deschisă pentru ca aerul să fie mereu fresh, să circule ca să nu se înmulțească virușii sau ceva de genul. Unii poate, dimpotrivă, vor să țină ușa închisă ca să nu mai intre nici un virus. Oricum ar fi, eu acum iarna trebuie să am grijă să închid ușa după ce bag pisicile în casă. Pe la 9 începe operațiunea ”toată lumea la somn” și primul pas e să deschid ușa de la apartament.

Dacă am noroc, Prințesika e exact lângă ușă și intră în casă. De cele mai multe ori este însă jos la ușa scării închisă. Mă vede că am deschis ușa la apartament să o recuperez și Miau!Miau!Miau miaună la mine, coboară mai repede și deschide ușa scării că mi-a înghețat codița. Eu mai las ușa scării întredeschisă să aibă pe unde să intre dar dacă vecinii o închid , nu am ce să fac, Și cobor într-un suflet, of, mititica mamii, hai în casă repejor. O bag la căldură , apoi ies după Prințișor care cine știe pe sub ce mașină se ascunde. Eu cred că a fost mecanic auto în altă viață. E disperat să se bage la motor la mașini.

Îl caut o perioadă, pispispis, el, nicăieri, cunoaștem, acum doar am dat de știre că e vremea să intre în casă. Mă întorc la scară și văd ușa larg dată în lături. Probabil a deschis-o unul din vecinii care vor aer curat pe scară chiar dacă e frig, să nu colcăie virușii în aer. Eu nu prea sunt în gashka asta pentru că e foarte frig la mine pe hol și în bucătărie, nu am centrală, am panouri și e tare greu de menținut căldura unde nu am panouri. Așa că închid bine ușa la scară și urc în casă. În cinci minute trebuie să cobor iar după Prințișor care mă așteaptă la geamul vecinului de la parter.

După cinci minute ies din apartament și … văd iar ușa dată în lături. Cobor după Prințișor , ies din scară și închid bine ușa în urma mea. Mă uit la vecinul la geam, Prințișor nu e acolo. Mai fac o tură printre mașini cu pispispisul ca să anunț că , gata, ultima strigare și nu mai ies, rămâi pe-afară și o să-ți înghețe coada. Mă întorc la scară și … văd ușa dată în lături. O închid și urc scările . Apoi cobor a treia oară, pentru ultima dată – din nou ușa dată larg în lături, îl iau pe Prințișor de la geam, cu el în brațe închid ușa în urma mea și urc scara cu sentimentul datoriei împlinite. Dacă mai deschide cineva ușa, măcar să fie clar pentru toată lumea că eu , chiar dacă am pisici care ies din scară, după ce bag ultima pisică în casă am mereu grijă să închid ușa după mine.

Cu Prințișor e simplu. Cu Prințesika e complicat. E încă puiuță, nu a împlinit un an și, chiar dacă e frig afară, ea vrea să zburde. La câte nume a avut – Coviduța- Săbiuța- i-aș mai adăuhga unul. Zgubiduța. Sau Zgubiduka. Că e zgubilitică rău. Și de cele mai multe ori nu vrea să intre în casă când cobor după ea. Cobor și deschid ușa la scară, ea intră și urcă scările în goană zgubidubiduuuuu eu închid ușa la scară și urc după ea dar ea nu s-a oprit la ușa noastră, s-a dus și mai sus, mai trebuie să zburde. Ridic din umeri, mă rog, mai zburdă pe scară cinci minute după care intri în casă. E fata tatii, păi ce, numai el să intre după a treia strigare în casă?

Deschid ușa după cinci minute. Dacă am noroc, e la ușă și intră imediat. Dar nu am noroc întotdeauna. Mă uit în jos la ușa de la scară. E larg deschisă. Strivesc o înjurătură printre dinți, cobor și dau să închid ușa dar o văd pe Prințesika cum vine în goană să intre în scară. Că binențeles că a profitat că s-a deschis ușa și zgubidubiduuuuuu a zbughit-o iar afară. Hai, fetiță, intră! Ea vine-vine-vine și haț! Frână chiar lângă ușă. Se uită la mine. Hai, intri azi? Nu intră. Haidi, bre, azi.

Și pe când stau eu așa și mă rog de ea, se aude ușa de la apartamentul ucigașului de pisici. (știți tema filmului lui Hitchcock Psycho, da? Poate intra liniștit fundal sonor) Și apare cu o figură răzbunătoare – amenințându-mă să închid ușa, că m-a prins el pe mine și o să-mi facă necazuri. Eu nu pot să îi dau replică pentru că trebuie să știți că operațiunea de recuperare a pisicilor e combinată cu alte operațiuni de dinainte de culcare cum ar fi spălatul dinților și, uneori, cobor după pisici , clătindu-mi dinții cu gura plină. Vecinul m-a prins în offside nu doar cu ușa deschisă dar și cu gura plină așa că am scos un MMM MMM ,  NEPUTÂND SĂ ÎI DAU REPLICA. El continuă victorios și amenințător că îmi arată el mie.

Strivesc o înjurătură în gând și ies din scară, scuip apa cu pastă de dinți în boscheți și mă întorc la el. Îi explic că latră la copacul greșit, vorba englezului. Eu mereu închid ușa pentru că e un ger la mine în bucătărie de nu vrei să știi. Și mereu închid ușa. Dar nu știu cine vine în urma mea și o lasă larg deschisă. ”La el să te dai șmeker, vecine, dacă îl prinzi, fii viteaz și dă-te la el, nu la mine. Și poate o să fie și la mine mai cald în bucătărie!” Vecinul de colo, păi nu am știut că… blablabla. ”Ei, păi dacă nu știți, nu mai vorbiți!”

E bine totuși că știu că ucigașul de pisici e în gashka celor care vor ușa închisă. Ar trebui să știe cine e cel ce deschide ușa. Și cred că știe. Dar dacă m-a prins pe mine, s-a luat de mine. Eu sincer sunt din ambele găști. Pentru că respir ușurată când văd ușa deschisă, chiar dacă e frig la mine în bucătărie.

Prințesika e prietena Crizantemei

…și Crizantema știe asta. Poate nu își manifestă încă afecțiunea față de ea, mai precis nu îi face băiță  și nu fac năniță amândouă. Dar nu mai reacționează agresiv la ”atacurile ” ei. Știe că de fapt ea e prietena care nu caută bătaie. Hei, suntem pisicuțe. Ai uitat că așa ne jucăm noi?

Așa că dimineața începe cu făgăreala celor două prințese pisicuțe care își fac încălzirea. Acum iese și Crizantema în grădină cu Prințesika dimineața, nu neapărat ca să își facă nevoile dar ca se bucure de natură ca o pisică adevărată. Și nu a uitat de kitul de dresaj. Chiar dacă a văzut cât de tare  e să își facă nevoile în natură, să scormonească în pământ adevărat, apreciază totuși soluția de urgență care este toaleta. E totuși o ușurare să ai toaleta la doi pași și să nu trebuiască să o rupi la fugă în grădină și să trebuiască să faci o gropiță în pâmânt când te scapi pe tine.

Se iubesc, se joacă amândouă iar eu le ”ajut” să se apropie. Hodoronc tronc le pun una lângă alta. Prințeska e dispusă să se dea pe față, cum s-ar spune. Crizantema însă mai are nevoie de puțin timp. Încă nu se pupă, încă nu își fac băiță și nu fac năniță amândouă. Dar Prințesika nu mai e disperată să se bucure de afecțiunea mea. Are nevoie să se joace cu noua ei prietenă. Stă mult prin preajma ei, stă mult în sufragerie, doarme acolo , apropape uit de ea când mă iau cu treabă uneori. Dar de câte ori mă apuc de scris e imperios necesar să vină fuguța și să se holbeze pe ecran, să vadă ea ce scriu și să mă trezesc că îmi ocupă tastatura  și nu mai pot să scriu. E parte din distracție. Dar ce e curios e că a început și Prințesika să muște ca draga ei prietenă Crizantema. Nu agresiv ci ca formă de afecțiune. Ce dovadă mai clară că o iubește pe Crizantema când încearcă să o imite și să îi preia apucăturile ei caracteristice. Bine că nu zgârie.

Pisicuțele au nevoie să se joace, au nevoie să socializeze. Cum eram noi când eram mici și eram disperați să ieșim la joacă. Când se aproapie această fază – copiii ușor-ușor se îndepărtează de părinți. Vine faza când îi manipulează ca să-I toace de bani și să obțină ceea ce-și doresc de la ei fără să mai fie disperați după afecțiunea lor, fără să mai plângă după ei când aceștia se îndepărtează.

Prințișor e deja sută la sută în acel modul. Nu are nici un fel de problemă să îl las afară tot timpul. Dacă ar găsi și de mâncare afară s-ar lipsi de mine pentru totdeauna. Sau cel puțin așa crede. Astă vară când m-am întors acasă după o lună , m-a tratat o vreme cu o afecțiune neobișnuită. E clar că i-a fost dor de acea persoană care să iasă după el, care să îl care în brațe până acasă, care să îl spele împotriva voința lui și să îl hrănească doar cu ceea ce îi place lui. Mama nu știe cu ce îl hrănesc. Sora mai mare cât a fost în concediu nu știa ce îi place lui. Fiecare a presupus că îi place ceea ce i-ar plăcea oricărei pisici. Cred că Prințișor a trăit sentimentul că s-ar putea ca eu să fi murit și nu o să mă mai vadă niciodată. A trăit ideea de a aprecia ceva abia după ce ai pierdut acel ceva. Mi-a simțit lipsa iar acum, că mă revedea, mi-a arătat o afecțiune neobișnuită.

Dar gata, i-a trecut. A uitat. Îi place să stea afară mai mult decât orice. Iar eu am hotărât să îl las în pace. Să vină singur acasă dacă vrea. Dacă nu vrea, să stea afară până i-o îngheța coada. Important e că există un acasă pentru el.

În curând și pisicuțele vor intra în exact același stil de viață. Dar eu trebuie să le sterilizez înainte de a-și începe viața de pisici în aer liber. Pentru că am încheiat cu crescutul de puiuți. Sunt deja patru pisici titulare sub acest acoperiș. Zic eu că ajunge.  

Prințișor voo doo master

Continuă distracția cu Prințișor. După ce ieri m-a făcut să mă dau jos din pat și să îmi fac cafea cu două ore mai devreme ca de obicei , azi dimineață la aceeași oră a recidivat.

Mama are obiceiul să se trezească după ce mă bag eu la somn. Când mă ia somnul ea are activitate , treaba ei ce face, nu face gălăgie, e ok.

Dar avem o problemă cu datul pisicilor afară. Banditul de Prințișor are un aliat în ea , baga un miau miau discret iar mama îi dă drumul afară noaptea pe la ce oră vrea mushkii lui. Astfel încât am adoptat obiceiul de a mă încuia în cameră ca să fiu eu sigură că Prințișor nu iese nicăieri până dimineață.

Astă noapte însă Prințișor și-a reânceput milogitul pe la ușă, discret, să-l audă numai mama. Nu știu , cred că o vrăjește, o hipnotizează , miau miaul lui e un fel de voo doo ”deschide ușaaa… deschide ușaaa” Mama încearcă ușa dar , evident e încuiată și renunță. Prințișor continuă cu miau miaul netulburat ”deschide cealaltă ușăăă… deschide cealaltă ușăăă…” Și mama ce face? Dă fotoliul care blochează ușa spre sufragerie la o parte și-i deschide ușa banditului. Am sărit ca arsă. Ne-ne-ne-ne, treci înapoi. Treci înapoi!

S-a băgat la mama sub pat. Mama de colo,” lasă-l aici că nu-i mai dau drumul afară”. Am încuiat ușa la apartament și am luat cheia la mine. Dormi sub pat dacă vrei dar afară nu ieși.

Prințișor se răzbună

Aș putea foarte bine să îl las afară, nu? Dacă așa vrea el, de ce să calc eu peste liberul lui arbitru? Eu nu am avut copii dar întreb și eu, cum ar fi ca mămicile să își lase copiii afară când vor ei și cât vor ei? Lor le place afară, nu? Vor să stea mult și bine, să se joace, ca mai apoi să le ia mămica lor temperatura, aaa, are băiatul febră, să îi dea mămica lui ceiuț? ”Nu vleau ceiuuuuuț!” Să îi dea mămica lui aspirinuță? ”Nu vleau aspilinuțăăăă!” Să îl lase mămica să moară? ”Daaaaa!!!” Dar să ia mămica un papuc să-i dea vreo două la curuleț  vrea băiatul meu? ”Nuuuuu!!!” Și din ciclul #număintereseazăcevreitu #treciîncasăcătebelesc” l-am adus pe Prințișor în casă deși el ar fi vrut , nu-i așa, să stea afară cât vrea mușkii lui și să se bucure de o zi geroasă , cu grindină, cu vânt, cu tot tacâmul. Nu pot să îl știu afară când e frig, mă ia cu rău de la stomac, până nu îl văd în casă sub fotoliu unde îi place lui să doarmă, nu mă liniștesc.

Dar ieri Prințișor a fost băiat cuminte. Uite că nuieșușa lui Moș Nicolae e fermecată! Cât am fost eu la cumpărături a ieșit, și-a făcut nevoile și când m-am întors la cumpărături era, doamnelor și domnilor la ușă. La ușă, așteptând să descui și să intrăm amândoi la căldură. Nu sub o mașină unde să mă audă pe mine pispisuind după el, nu la geam pe ladă unde să nu ajung eu la el să îl iau în brațe și să mergem în casă. Era la ușă. Iau eu m-am oprit în loc și m-am uitat ca proasta la el, convinsă că nu văd bine. Probabil însă i s-a făcut rău de la stomac de atâta bine cât mi-a făcut, și-a amintit de papucul de la geamul vecinului și a încercat să se strecoare afară pe lângă mine . L-am prins, binențeles. Cum era să-l fi scăpat? Am impresia că acesta era și planul. Să plâng de fericire că e Prințișor la ușă și mi-am luat de o grijă, că nu mai trebuie să ies după el să îl bag în casă, iar el să se strecoare și să o șteargă afară și să stea ascuns când voi ieși cu pispispisul după el, urmând să merg la somn fără să îl bag în casă. Să mai zică cineva că nu sunt pisicile malefice.

Dar nu i-a mers, scârba. L-am prins, ha, stai așa, scârnăvie, că nu-ți merge. Am lăsat căruțul la ușa scării și am urcat cu Prințișor în brațe , l-am băgat în camera mea și am închis ușa și abia apoi m-am întors și am urcat cu căruțul în casă. Am încheiat seara liniștită cu toate cele patru pisici la căldură – familia regală la mine în cameră și Bursucuța la mama în pat, Crizantema la Diana în pat, fiecare cu pisica ei dar eu încântată tare că e Prințișor la căldură.

Am dormit tare bine. Până, binențeles, am primit deșteptarea de la prinț. A avut păpică, supică, puișor, crănțenele, țucu-i nasul lui de grăsan, dacă a mieunat înseamnă că e dimineață și vrea afară la căcuță. Am respirat adânc, ce bine am dormit! Altă dată abia mă înduram să mă dau jos din pat, mi-era tare lene să merg să îi deschid și ușa la apartament dar și ușa la scară. Dar acum , vezi, dacă am dormit fără grijă și nu m-am mai culcat supărată, m-am trezit mai fresh, mai ok. Hai, afară, Prințișor cumințel!

Iau o haină pe mine și cobor să îi deschid ușa la scară. O deschid numai un pic cât să încapă el ca să nu intre frigul. Alții au obiceiul să o lase deschisă larg și eu, care stau la unu, am devenit un fel de portar care coboară să închidă ușa. Vezi, dacă nu avem interfon? Deschid ușa un pic, urc scările înapoi, coboară și Prințesika , și Bursucuța. Ajung la ușă și mă uit înapoi după pisici. Prințișor s-a oprit în ușă, adulmecând zona. Prințesika s-a oprit în spatele lui, neputând să treacă de el. Se uită la mine , se uită la el, hai, bre, tati, ieși azi? Dar Prințișor nu se grăbește, adulmecând cu calm zona. Whatever, Prințesika țup! sare peste el și fuge în grădină, adică, sorry, tati dar mă scap pe mine.

Am intrat în casă, am pus de cafea, m-am instalat la laptop cu cafeluța lângă mine și m-am uitat la ceas. Trebuie să fie 5 jumătate – șase.

Era 2:45.

Prințișor nesimțit

S-a făcut Prințișor un nesimțit… Știe că ies după el, știu că e băgat undeva pe sub mașini, pispispis după el și nu iese. Trebuie să intru în casă și să mai ies o dată după el. Dacă are chef să intre, știu că vine în urma mea dar nu direct la ușă să mă scutească de un efort, nuuuu. Se duce la geamul de la sufragerie a vechiului de la parter, e o ladă și se urcă pe ea. Știe că voi coborî după el. Și eu cobor din nou cam în cinci minute.

Nu întotdeauna îmi face onoarea să se prezinte la geamul vecinului de la parter. Se întâmplă să cobor și de trei ori și să merg la culcare fără să îl bag în casă. Dar când se prezintă la geam, să nu vă închipuiți că gata, am coborât, hai în casă și el coboară de la geam, îl iau în brațe -aceeasi putoare de motan , cel mai leneș din lume- și gata. Trebuie să mă apropii de geam, să mă întind după el, să nu ajung la el decât dacă își apleacă el capul, să îl mângâi pe cap, să mă rog de el drăgăstos și el să se îndure, bine, fie. Și coboară, eu îl iau în brațe și mergem în casă.

Aseară am coborât iar după el. Nu era la geam la vecinul, așa că am plecat în zonă la pispispis printre mașini, apoi am urcat în casă. Cobor iar în cinci minute, Prințișor e la geam. Mă întind după el, nu ajung. Se apleacă un pic și îl mângâi pe cap. Hai acasă! Dau să plec, sperând să vină după mine. Se uită ca boul și nu face nici o mișcare. Hai, mă, acasă, n-auzi?! Nimic. Mă întorc și mă întind după el, el știe că nu mă urc pe geam, știe că nu ajung, știe că nu am ce să fac decât să mă întorc în casă și eventual să mai cobor o dată. Mă întind mai mult, dau să îl apuc de cap, de urechi, de o labă… Se retrage câte un pic, fix atât cât să îl scap. Îmi vin spumele. Mă uit la vecinul la geam lângă lada pe care stă Prințișor și văd un papuc. Îl iau și îi croiesc vreo două, de se dă Prințișor urgent jos de pe ladă direct la mine în brațe. Păi tu-ți grijania mă-tii azi și mâni, mai fă tu așa că atât îți trebuie.

Azi dimineață la fel, când să plec la catedrală îl văd pe Prințișor la geam la vecinul. Hai acasă. Mă întind după el, el nici nu se apleacă, stă drept cu capul sus și nu face nici o mișcare. Papucul! Îi croiesc vreo două, țup în brațe și haida sus. Cam atât ti-a fost, nesâmțâtule!

Prințișor superstar

Am tot scris despre pisicuțe. S-ar putea interpreta faptul că Prințișor e pe planul doi, că Prințesika, fiica lui, e în prim plan iar Crizantema karatista e rol secundar, supporting actress în această saga de pisici. Dar nu e deloc așa. Am grijă ca fiecare pisică din această casă să se simtă iubită și apreciată dar Prințișor e cel mai important, asta e clar. Aseară mi-a făcut onoarea să vină acasă singur, fără să ies eu după el, l-am hrănit și am dat pisicuțele în sufragerie să învețe să se joace împreună dacă mai vor să intre la mine în dormitor. Aseară Prințișor a dormit singur în fotoliu fără nici o altă pisicuță în cameră. Iar azi voi posta o amintire cu el din noaptea de Înviere când mi-am dat seama că e nu mai e un pui, că își trăiește viața și își apără teritoriul cu agresivitatea unui motan veritabil. Presupun că și mamele de băieți au acel moment din viața lor când își dau seama că ”puiul” lor nu mai e de multișor doar un pui.

”În noaptea de Înviere am auzit un miorlăit pe afară, am presupus că e Prințișor și am ieșit după el. El era, fugărea un motan , aoleu, poate-și ia bătaie, naibii. Mă duc după el , miorlăia și ținea capul și urechile amenințătoare către motanul cu pricina. Băi, fiorosule, ia uite la el ce periculos ne-am făcut. Hai, treci acasă și nu te ma sluți așa! De unde, frate, el avea treabă să facă dominație pe teritoriul lui, dă-i fugăreală după motan. Trece pe partea cealaltă, eu după el, măi, potolește-te, n-auzi! De unde, iar miorlăia cu capul și urechile ținute amenințător în jos, mă și speriam, băi, Prințișor, tu ești mă?… N-avea timp de mine, era clar că îl încurcam. Am plecat în casă că se apropia miezul nopții și trebuia să pregătesc toate cele pentru Învierea Domnului. Dar nu puteam să nu mă gândesc ce transformare am văzut la Prințișor. Nu mai e , frățicule, puișorul acela care s-a ghemuit initimidat, cu urechile lipite de cap , în fața motănoiului acela care era cât pe ce să îl ia la bătaie dacă nu tăbăra Prințesa cu niște uppercuturi de-a văzut stele verzi și a șters-o cât ai clipi, lăsându-l pe Prințișor în pace. Prințișor e motan cu responsabilități, e tătic cu patru pui din care trei exact ca el, are o soție care e vânată de motani și o mamă războinică de la care a învățat karate , are o reputație de construit, nu-i chiar de colea ce are el de făcut. Bravo, mă, te-ai făcut mare!

Trebăluiam prin casă, gândindu-mă la el și mă uit pe geam să văd dacă e jos, gata să urce când îl chem. Era acolo, nu a venit imediat dar a venit totuși, știe că nu e bine să întindă coarda prea mult cu mine. Treci în casă! zic. A scos un Miau! subțirel și alintat, ca pentru mine, așa. Probabil are în repertoriu tonalități potrivite pentru fiecare, eu nu sunt doar stăpâna, sunt cea care dă de mâncare. La mine nu merge cu miorlăit amenințător. Au pisicile logica și strategia lor, niște bandite, clar. A urcat, a intrat în casă , s-a dus la castron să mănânce că era ostenit și flămând, eu mă uitam la el, e Prințișor – doar că e mai matur decât știu eu. Dar ce face el pe afară ”I don’t need to know”.

Parcă citindu-mi gândurile, se oprește din mâncat și se uită la mine. Miau!… Subțirel și delicat. Prosteală pe față. De studiat…”

Grija de pisici

Am primit o atenționare cum că nu e bine să las pisicile afară. Li se poate întâmpla ceva rău. Pot fi otrăvite, bătute, omorâte. Mi-a fost transmis astfel un sentiment de vinovăție cum că orice rău li s-a întâmplat a fost vina mea. Ar fi trebuit să le impun voința mea, să le fac să trăiască cu forța viața pe care vreau eu să o trăiască. Să nu las să li se întâmple nimic rău.

Asta mi-a amintit de o secvență din filmul „Finding Nemo”. Tatăl lui Nemo îi spune lui Dory, sfâșiat de vinovăție: ”I-am promis (lui Nemo) că nu o să las să pățească nimic.” Dory rumegă un pic ideea, apoi i-a trântește cu seninătate: ”Ăsta e un lucru caraghios de promis!” Tatăl lui Nemo o privește confuz dar parcă în sfârșit pâlpâia o flăcăruie în noaptea fricii lui de părinte pentru copilul lui. Dory continuă să facă lumină: ”Dacă nu îl lași să pățească nimic, păi atunci chiar nu o să pățeacă nimic!” Tatăl lui Nemo e încă în negare, cu greu își poate face loc în mintea lui acest adevăr , drept pentru care Dory concluzionează: ”Not much fun for little Harper…” Draga de ea, uita de la mână pân’ la gură numele lui Nemo și totuși era de o înțelepciune monumentală. Nici nu știa bietul tată cât de multe a învățat micul Nemo de când acel scafandru l-a răpit din carapacea protectoare a tatălui său.

În ziua în care am postat articolul prin care îmi luam rămas bun de la Gogoșica am zăcut într-o insuportabilă părere de rău. Să fiu sinceră , dacă nu aș fi trăit cu două bolnave psihic sub același acoperiș e foarte probabil ca și eu să fiu exact ca tatăl lui Nemo. Doar o bolnavă psihic – cum era într-un fel și Dory – poate da drumul cu seninătate unui animal, fără teamă că i se poate întâmpla ceva rău. Mama e cea care le dă drumul afară pisicilor – cel mai adesea când sunt eu la baie sau când sunt absorbită de scris- spunând simplu ”s-au cerut afară”. Le-aș ține cu forța în casă dar nu aș reuși asta decât dacă aș încuia ușa și aș ține cheia la mine, exact cum am înfăcut în perioada de izolare când era interzis să ieși din casă fără document semnat pe propria răspundere. Așa că cel mai adesea mă trezesc în fața faptului împlinit și am inima stânsă până când le văd intrând înapoi pe ușă – vii și nevătămate.

De aia e mai bine să nu judeci și, mai ales, să nu te grăbești cu sfaturile. Fiecare caz e diferit, în detalii stă adevărul – și , oricât te-ai strădui, nu poți să face pe celălalt să priceapă cum stau lucrurile de fapt.

Mă întreb cum ar fi fost Prințișor dacă aș fi reușit să îl țin cu forța în casă. Ce-i drept, pe el l-am lăsat mai cu liniște să iasă în grădină pentru că ieșea sub supravegherea mamei lui, Prințesa. Cum ar fi fost oare Prințișor dacă l-aș fi domesticit, castrat și dresat să facă la WC (cum mă pornisem să le învăț pe fetițele lui dar procedeul a fost întrerupt de venirea în țară a surorii mai mari care a făcut o faptă bună și a aruncat la gunoi kitul de dresaj). Cât de mult l-aș mai iubi pe Prințișor dacă ar fi doar un bolând dresat să facă la WC, să mănânce și să doarmă prin preajma mea, ținându-mi de urât. Universul lui ar fi fost foarte limitat. Ar fi trăit viața pe care eu i-am impus să o trăiască. Cum ar fi fost Nemo dacă ar fi crescut de mânuță cu tatăl lui? Cu siguranță nu i-ar fi dat prea multe motivă să exclame cu mândrie: ”That’s my son!”

Încă mi se cutremură sufletul când îl știu în casă, îl caut să îl iau în brațe iar mama îmi spune că i-a dat drumul afară. Iar cu Prințesika e și mai greu. O zbughește pe ușă , se duce și zburdă după pofta inimii, apoi vine și așteaptă să i se deschidă ușa. Și intră liniștită în casă și se duce la locul ei. Eu nu pot decât să am încredere în ea. Iar ea vine întotdeauna. Nu întârzie niciodată – cum o făcea Gogoshika. E mititică, cuminte și isteață. Dacă nu i-aș da drumul afară ar dărâma casa . Are nevoie să alerge iar în apartament pur și simplu nu are unde. Se duce afară, aleargă până obosește, după care se prezită la ușă, intră, mănâncă apoi se duce și face nani.

Nu știu cum aș putea să schimb această viață a lor doar ca să stau eu liniștită. Nu pot decât să am încredere că va fi bine. Iar dacă cineva le va face rău cu bună știință, va avea grijă Dumnezeu să plătească. Și dacă vor pleca, trebuie să accept că atât le-a fost misiunea, atât le-a fost dat să trăiască – și au trăit din plin, o adevărată viață de pisică pentru că au avut o stăpână care nu le-a limitat universul la dimensiunea apartamentului ei.

Nu e simplu să fii așa, să gândești așa, de cele mai multe ajungi să fii forțat să te împaci cu astfel de gânduri. Dar legând cu lanțuri un destin doar pentru că eu îi dau de mâncare e un lucru pe care nici un părinte nu ar trebui să îl facă. Dă-i drumul să trăiască. Lasă-l să descopere, să i se întâmple lucruri . Chiar dacă acele lucruri sunt rele. Așa învață.

Nu mi-a fost dat să fiu părinte. Nu am cum să dau eu sfaturi câtă vreme nu știu ce înseamnă să crești un copil. Dar e uimitor prin câte treci și cu ce te confrunți doar hotărând să ai grijă de o pisică.