Despre atei

Sunt născută și crescută în comunism. Și, deși mama a fost extrem de credincioasă, am fost educată să nu cred în Dumnezeu. Am devenit adolescenta la izbucnirea revoluției. Atunci am avut de ales. Atunci am auzit primele colinde. Și totuși a crede în Dumnezeu mi s-a părut o prostie. Era peste capacitatea mea intelectuală de atunci să cred, să merg la biserică, să mă închin, să stau în genunchi. Un lucru mă nedumerea: ok, bunicile și mămicile se tem de moarte și se roagă pentru copiii lor. Dar marii intelectuali ai României de ce cred? Cum de cred?

Mama nu mai crede în Dumnezeu. Nu mai merge la biserică. E supărata pe bună dreptate. Eu merg la biserică pentru că am văzut diferența. Dar nu am cum să o explic. Probabil mulți, citindu-mi unele articole spun vai, săraca.

Am greșit mult. Dar am fost lăsată să greșesc. Altfel nu aș fi învățat nimic. Nu o fac pe mironosița, pur și simplu nu-mi mai trebuie. Am fost metalistă, și acum mai ascult rock uneori. Am avut revelatiile mele. Dar acum mă nedumirește plăcerea unora de a face mișto de cei care postesc. Dacă te uiți la viața lor nici unul nu-i vreun smeker. Probabil că așa se simt ei superiori, făcând mișto de cei ce postesc. Ok, dragă, nu vrei să postești, e alegerea ta. Dar de ce trebuie să faci mișto despre ce nu înțelegi. Pentru că e o neputință de a înțelege toți cei care îi judecați și îi batjocoriți pe cei ce postesc.

Fiecare va înțelege la un moment dat. Cel mai repede înțelegi pe patul de moarte. Sunt oameni care au murit, s-au întors din moarte și au vrut cu disperare să deschidă ochii tuturor. Nu ai cum. Nu ai cum. Fiecare înțelege în ritmul lui, fiecare va înțelege atunci când va înțelege.

Până una alta merg pe culoarul meu pentru că voi da socoteală pentru mine, nu pentru cel care face mișto de mine că postesc și că înțeleg puterea moaștelor. Nu vă judec. Nici măcar nu mă supăr. Simt un fel de milă pentru atei. Pentru că dacă de felul lor sunt oameni buni, și-o vor lua de la diavol din toate pozițiile dintr-un singur motiv: pentru că se poate. Pentru că Dumnezeu îl lasă. Da-le-o din toate pozițiile ca să se trezească. Din păcate cei mai mulți nu se trezesc. Și-o iau și, în loc să se smerească, devin tot mai răi și mai adânciți în convingerea lor. Nu am cum să îi trezesc. Ei singuri trebuie să aibă revelația.

Se apropie Crăciunul. Și trăiesc această perioadă a postului cu un respect suprem față de Divinitate. E o bucurie pe care o întrețin și o iubesc și îmi doresc să o trăiască la fel de plin toți cei dragi ai mei. Vin colindele. Și abia aștept să vă colind live din camera mea.

Înapoi la Credinţă

teacher

Pe 24 Decembrie am sărbătorit-o pe sora mea Diana Teodora. Povestea vieţii mele e strict legată de povestea vieţii ei. S-a îmbolnăvit la 17 ani de schizofrenie şi toate împlinirile mele din această viaţă au fost făcute cu ajutorul lui Dumnezeu, răsplată pentru crucea pe care refuz s-o arunc din spate şi s-o internez într-o instituţie specializată. Sunt fericită că Dumnezeu mi-a dat talentul de a scrie muzică şi de a cânta şi sunt fericită de tot ce am putut realiza în ciuda piedicilor sociale care te forţează să-ţi pierzi integritatea în faţa unor oameni care uită că meseria pe care o au e tot dar de la Dumnezeu. Uită că ajutând un om talentat îşi fac datoria faţă de Dumnezeu în primul rând. Nu e treaba mea să-mi bat capul cum vor plăti aceşti inconştienţi la Judecata de Apoi. Nimeni în această viaţă nu şi-a bătut joc de mine fără să plătească. Ar fi trebuit să am o carieră simplă, frumoasă, în Bucureşti, slujind actoriei şi muzicii folk pentru care am terminat o facultate, am terminat un masterat şi am câştigat nişte festivaluri naţionale în timpul cărora mi-a zvânit inima în mine mai-mai să plesnească. M-am simţit în pragul infarctului şi la Mamaia şi la Eurovizion pentru că pur şi simplu toate transmisiunile live la televizor încarcă artistul care cântă în direct cu o energie uriaşă a  tuturor celor care îl privesc în acel moment.

A existat un moment în care m-am îndoit de existenţa lui Dumnezeu când am văzut prostia aceea de film, Secretul. Tot din disperarea de a o vindeca pe sora mea am crezut că depinde de mine şi de gândurile mele să o vindec, să o fac bine. Şi am plecat un an în Beijing, departe de mama şi de sora mea , lăsând sora mai mare care munceşte în Italia să le ţină sub observaţie telefonic. Mama, care a avut şi ea internări la psihiatrie şi care formează cu sora mea mai mică ceea ce în psihiatrie se numeşte „boală în cuplu” a minţit-o în mod constant pe sora mai mare la telefon , spunând că Diana e bine, să nu ne facem griji. Dar timp de un an de zile Diana nu a mai luat nici o singură pastilă. Iar în tot acest timp eu nu am mai zis nici măcar rugăciunea „Tatăl nostru” , considerând absolut inutil acest lucru. La întoarcerea în ţară am găsit, binenţeles un dezastru. Şi tare, tare greu aduci pe linia de plutire un bolnav de schizofrenie. Tare greu reuşeşti să îl faci să ia tratament din nou – şi nu primeşti nici un ajutor de la aşa zişii specialişti care ar trebui să te asiste când te duci să te plângi că ai o agitată în casă şi că ţi-e frică să dormi sub acelaşi acoperiş cu ea. Ei te pun să completezi o cerere, apoi te asigură că vor veni să te rezolve – dar ei nu vin, aşteaptă să pui tu mâna pe telefon să chemi salvarea care nu vine dacă nu ai şpaga pregătită şi nu se bagă la agitaţi pentru că le e frică să nu fie răniţi.

Am fost în pericol să mă îmbolnăvesc şi eu ca Diana. Dar ştiţi de ce? Pentru că nu mai aveam protecţia rugăciunii, acel zid ridicat zi de zi, săptămână de săptămână, an de an – dimineaţa, seara , iar în posturi la orice maslu despre care ştiam că se întâmplă. Prostia aceea ce film care mi-a inoculat idioţenia că totul depinde de mine m-a oprit din rugăciune iar eu nu am ştiut că sora mea se simţea mai bine nu doar datorită tratamentului dar mai ales mulţumită rugăciunilor mele. Mulţumiţi-i lui Dumnezeu în fiecare zi că nu aveţi motiv să vă rugaţi aşa ca mine şi aveţi mare grijă, nu mă judecaţi şi nu trageţi voi  concluzii după capul vostru infectat de idioţenia legii atracţiei.

M-am întors din Beijing după o experienţă traumatică acolo dar acasă am recuperat credinţa tot mulţumită Dianei. N-o să vă descriu ce s-a întâmplat, spun doar că a redevenit motivul pentru care mă rog zilnic, ţin post şi merg la masluri, ridicând strat cu strat zidul care o păzeşte de un chin karmic , o plată pe care doar prin rugăciunile mele poate fi achitată.

E pace şi linişte de Crăciun în casa mea şi mă încearcă o fericire fără seamăn să stau la masă cu sora şi mama mea. Mă întristez doar când primesc mesaje de la Credidam cum că s-ar face plăţi pentru drepturile de interpret. Am mai avut eu nişte necazuri cu ei, am avut curajul să-i ameninţ că-i aduc în instanţă dacă nu îmi plătesc ceea ce mi se cuvine din difuzările de pe România Actualităţi. Din păcate rechinii ştiu bine să se apere şi au grijă să îşi bage coada conform principiului „dezbină şi cucereşte”. Şi am renunţat de atunci să mă iau de ei iar ei au nesimţirea să nu îmi mai plătească decât nişte sume absolut jignitoare. Îi las în pace pentru că nu mă pot lupta cu ei fără susţinere şi am renunţat să cer susţinere acolo unde răspunsul e indirect – nu pot să te ajut pentru că o să am eu probleme. Spun mulţumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am înfăptuit până acum. Şi îi mulţumesc şi pentru toţi oamenii pe care mi i-a scos în care ca să îmi câştig existenţa cu harul pe care îl am. Iar aceşti oameni m-au ajutat şi ei cât au putut.

La anul, pe la sfârşitul lui ianuarie voi pleca în Beijing ca profesoară de actorie. De această dată cu viză de muncă, contract semnat direct din ţară, cu toate asigurările că nu se va mai repeta experienţa nenorocită de astă vară. Nu vreau să plec, credeţi-mă. Şi nu ar fi trebuit să plec dacă toate s-ar fi întâmplat aşa cum ar fi trebuit şi aş fi avut cariera muzicală şi actoricească pentru care am muncit din greu dar de care cineva şi-a bătut joc. Se chirceşte carnea pe mine doar gândidndu-mă la acea expresie „Dumnezeu nu dă cu parul”. În funcţie de cum se va desfăşura totul la anul, se vor lega lucrurile pe viitor şi voi lansa muzica mea pe piaţă cu bani câştigaţi de mine, fără să mă umilesc în faţa nimănui.

Asta mă îngrijorează cel mai puţin. Principala mea grijă e Diana şi tratamentul ei în lipsa mea şi nesimţirea uriaşă a celor care fac fundul mare, şezând în spatele unui birou, declarând-o cu handicap de gradul doi şi ignorând realitatea unei boli în cuplu a cărei regulă e faptul că mama opreşte tratamentul bolnavei dintr-un motiv care nouă, celor sănătoşi ni se pare inexplicabil, nefiresc, contrar legilor naturii conform cărora o mamă îşi apără copilul instinctiv. Nu ştiu unde să mă duc, pe cine să ameninţ, pe cine să dau în judecată, cu cine să mă bat. Şi pentru asta îmi trebuie susţinere. Dar când problemele sunt atât de mari, chiar şi cei mai bine intenţionaţi se sperie şi se retrag cu coada între picioare. Nu mie îmi vor da socoteală.Toţi vom muri. Şi toţi vom avea de completat un chestionar conform căruia vom merge spre Dreapta sau spre Stânga.