Viața cu ochelari

Când eram la Beijing în Academia Centrală de Dramă și ne pregăteam să prezentăm musicalul ”I Love You, You’re Perfect, Now Change” aveam și o scenă în care era musai să port ochelari ca să sugerez publicului că sunt o bunicuță. Partenerul de scenă purta deja de felul lui ochelari dar eu a trebuit să îmi cumpăr niște rame și să port ochelari cu lentile de sticlă doar ca să mă încadrez în cerințele regizorului. De altfel am făcut o grămadă de cumpărături , am și acum paletele de badminton cumpărate pentru scena jucătoarei de tenis dar nu am avut niciodată ocazia să le folosesc. Am cumpărat ramele cu grijă , convinsă fiind că la un moment dat voi avea nevoie de ochelari de citit.

M-am întors în Beijing în aceeași instituție cu o bursă de studiu. Atunci a fost prima oară când am simțit nevoia să port ochelari. Păi la câte caractere chinezești scriam și citeam zilnic mă credeți pe cuvânt că au început să îmi obosească ochii. Mi-a fost drag să studiez, eram prima în clasă, ceilalți veneau după cum se trezeau, na, mai tineri, mai cu fițe. Când ești mai trecut prin viață, îți pică mai repede fisa cât e de neprețuită clipa și ce important e să culegi tot ce se poate culege prin muncă și studiu. I-am spus profesoarei de gramatică despre faptul că simt că îmi fuge imaginea și m-a liniștit , după 40 de ani slăbirea vederii e  firească, nu e neapărat din cauza studiului limbii chineze și a migalei pe care o necesită studiul caracterelor.

A trecut destul timp de la încheierea anului de bursă, mi-am propus să îmi pun ochelari dar probabil, dezamăgită fiind că nu pot să continui studiile cu un doctorat pentru că am depășit vârsta de 40 de ani , nu am mai găsit necesar să îmi protejez ochii pentru că nu am mai studiat chineza și nu am simțit necesitatea purtării ochelarilor.

Ieri însă – ieri! – am zis gata, mă duc la un control. Iau ramele cu mine și  merg să mă pună la aparat, să măsoare, să îmi spună clar – trebuie sau nu trebuie să port ochelari. M-a măsurat, da, trebuie să  port ochelari și permanent și să îmi fac și separat de citit. Ei, lasă, hai să încep cu prechea de ochelari permanenți și apoi mai văd eu cum e și cu cei de citit.

Am primit telefonul, ochelarii sunt gata! Am mers să îi iau, poftim ochelarii, ia probați-i să vedeți dacă e ok treaba. Îmi pun ochelarii… Wow! S-a făcut lumină-n sat! zice doamna. Chiar că s-a făcut lumină. Vedeam atât de limpede de parcă până atunci  am purtat niște ochelari aburiți și acum mi i-am luat de la ochi și văd în sfârșit limpede.

Am plecat cu ei la ochi – dar pe stradă mi i-am luat de la ochi pentru că purtam mască și îi abuream, am zis hai, pentru ultima dată merg fără ochelari la ochi și apoi văd eu cum mă adaptez la purtatul ochelarilor cu mască. Amuzant e că aseară a fost ceață iar eu mă uitam în jur și mă amuzam, o fi ceață sau e doar faptul că am băgat ochelarii în rucsac?

Ajunsă acasă am scos imediat ochelarii și i-am pus la ochi și mi-am terminat treburile zilei, purtând ochelari. Nu am dioptrie mare , la un ochi am minus 0, 75 și la altul minus 1 și ceva, mai bolnăvior. Dar e cu minus. Și e ciudat să vezi toate lucrurile un pic mai la distanță. Eu oricum sunt înaltă și văd lucrurile de la înălțime, acum cu ochelarii parcă mergeam cu avionul prin casă. Am vorbit și cu sora mai mare pe video, mi-a spus că îmi stă bine și m-a învățat cum să îi port când ies cu masca pe stradă. Și mie îmi place cum îmi stă, chiar dacă îmi dă un pic un aer de bunicuță.

Am constatat însă un alt fenomen. Îi mai scoteam de la ochi și vedeam mai bine decât cu ei la ochi! Ce o fi asta? Cred că e faptul că , purtând ochelarii , se reglează lucrurile la nivel de retină. Cred că trebuie să îi țin la îndemână și, dacă încep să văd dublu cu ochelari, îi scot și îi pun la loc doar atunci când începe să se lase ”ceața”.

Un lucru e sigur: trebuie să am la îndemână cârpișoara de șters lentilele. Nu știu cum și de la ce naiba se murdăresc lentilele dar și un pic dacă sunt murdare, trebuie să le șterg – trebuie să am  soluție de șters lentile ca să se șteargă bine-bine-bine de tot. Cu siguranță purtătorii de ochelari zâmbesc cu naturalețe, spunându-și: bine ai venit în lumea noastră!

Pisicuța jandarm

De la o vreme nu mă mai trezesc la 5 dimineața. Și e ciudat. Ar trebui să mă bucur. Am acest obicei de a mă trezi cu noaptea în cap de pe vremea masteratului, de când am ajuns în Beijing la Academia Centrală de Dramă. Mă trezeam la 5 fără nici un efort, nici nu mai trebuia să îmi pun ceasul, eram dornică să îmi fac exercițiile de dimineață, să fiu pregătită pentru o nouă zi în Academia Centrală de Dramă.

Am iubit enorm această instituție și m-am bucurat de fiecare zi , patru luni de zile, am făcut tot ce se putea face chiar și după ce m-am accidentat la genunchi. Am rămas cu sechele după acest accident, piciorul meu stâng nu va mai fi niciodată la fel. Știam că se va termina acea perioadă de 4 luni ca un salam pe care , oricât de subțiri ai tăia feliile, tot se va termina. Așa că am hotărât să mă bucur cu lăcomie de fiecare zi, să iau absolut tot ce e bun din ea și , evident, abia așteptam să mă trezesc într-o nouă zi și să dau tot ce e mai bun din mine pentru ca echipa noastră să strălucească în acel proiect.

Colegii mei erau setați pe un modul de supraviețuire. Numărau zilele până la întoarcerea acasă. Le era un dor bolnav de mămăligă, fasole sau sarmale, nu suportau mâncarea de la cantina academiei. Voiau acasă. Eu nu puteam să îi înțeleg. România nu se mută de pe hartă, o vom găsi exact acolo unde am lăsat-o. Și mămăliga, fasolea sau sarmalele nu vor dispărea în neant, le vom găsi pe masă exact așa cum au fost. Vă va fi dor de acest loc și, chiar de veți dori dar va fi imposibil să vă întoarceți aici.

Îmi amintesc când mergeam la cantină. Mă uitam la felurile de mâncare și arătam cu degetul ce alegeam să mânânc. Descopeream cu plăcere gusturile chinezești, rețineam ce îmi place, ce nu îmi place și, evident, ziua următoare alegeam mai bine, nimeream mai bine felurile de mâncare și mă bucuram de fiecare masă din toată inima.

Sfârșitul perioadei de 4 luni se apropia iar colegii începeau să îmi dea dreptate. Le părea rău că nu s-au bucurat și ei de fiecare zi din aceste 4 luni iar acum se gândeau cu nesfârșită părere de rău că vor pleca. Eu una cel puțin eram fericită că am savurat fiecare zi cu drag – problema era că nu mă puteam împăca cu ideea că trebuie să plec, că mă voi trezi dimineața în alt loc decât în camera mea de cămin.

Mult timp după ce m-am întors în țară m-am trezit la 5 dimineața și învățam limba chineză ca să îmi iau examenul HSK 3 care îmi dădea dreptul la o bursă în aceeași instituție. Dar această bursă a fost o dezamăgire. Am cunoscut reversul medaliei și fiecare zi din acel an a fost un șut în fund afară din China. Am dăruit tot ce a fost mai bun în mine, am fost un exemplu de seriozitate dar fiecare zi din acel an a fost menită să stoarcă picătură cu picătură toată iubirea mea pentru acea instituție și pentru acea țară. 

Și totuși cât timp a trecut de atunci și eu tot la 5 dimineața m-am trezit. Uite că de la o vreme nu mai este așa. Poate că în sfârșit m-am eliberat. În sfârșit am revenit la normal și am închis pentru totdeauna un capitol. Există totuși o ființă care nu e prea fericită că nu mă mai trezesc ușor la 5 : Prințesika. Cu Prințișor e simplu, el are crănțănelele lui , se hrănește singur când are nevoie și se culcă la loc. Pe Prințesika trebuie să o hrănesc eu – și face parte din ritualul de dimineață să scot din frigider farfuriuța pregătită de cu seara special pentru ea – și din care mănâncă singură cât timp pregătesc cafeaua și laptopul. În dimineața asta însă am lenevit, l-am dat pe Prințișor  afară, am dat-o și pe ea – și m-am întors în pat unde am dormiiiiit până s-a luminat de ziuă. Între timp probabil că i-a dat mama drumul înapoi în casă lui Prințesika după zburdatul de dimineață, numai că mama nu știe că trebuie să scoată și farfuriuța din frigider să-I dea să mănânce.

Leneveam într-un somn profund de dimineață. Am întredeschis un ochi și am constatat că s-a luminat de ziuă. Am încercat să îmi amintesc când a fost ultima dată când m-am trezit așa de târziu, când Prințesika a sărit pe burta mea pur și simplu, făcându-mă să sar ca arsă, speriată, zguduită, trezită de-a binelea. Evident că a fugit mâncând pământul dar și-a atins obiectivul. Îi era foame , m-a așteptat de la 5 să îi dau farfuriuța, m-a așteptat inclusiv să deschid un ochi și să constat că s-a luminat de ziua dar să mă mai aștepte și să mă îndur să mă dau jos din pat nu a mai avut răbdare. Țup pe burta mea, hai, cucoană , ajungă-ți, scoate naibii farfuria aia din frigider că mor de foame.

Ok, Prințesiko. Ok. M-am dat jos din pat , pe jumătate înjurând-o sub efectul trezirii bruște, pe jumătate amuzându-mă copios de metoda ei de a mă da jos din pat ca să o hrănesc. E o nouă zi în slujba pisicuței mele. Crizantema era sub pat când am trecut prin sufragerie. Nu a evoluat cu nimic relația lor. Prințesika vrea dar Crizantema nu-i poate ierta probabil felul în care și-a apărat teritoriul și bucățile pe care și le-a luat peste ochi câteva dimineți la rând în loc să se simtă bine primită de cea care stăpânea teritoriul la venirea ei. Încă e război deși Prințesika vrea pace. Mai e și mâine o zi.